Una din tezele fundamentale ale statului perpendicular, pesedistoaldist, este aceea că abuzul de putere este o faptă penală doar datorită metehnei de tip stalinist a legiuitorilor trecuți de a incrimina în mod samavolnic și la nivel penal pe cei care, în funcții fiind, mai abuzează de acestea. Dar că de fapt un semn de civilizare a societății ar fi ca acest abuz în serviciu să nu fie judecat ca fiind o faptă penală ci doar o hârjoneală, dojenibilă cel mult, a baronului modern.
Și într-un fel îi înțeleg pe mai marii pesedistoaldiști. Cum ar putea ei să facă lucruri atât de bune fără a mai abuza câteodată de funcțiile lor?
Ca urmare a acestei filozofii baronești este OK să iei angajați de la prefectură ca să lucreze la partid, este benefic să mai muți câte o insuliță la vreo firmă privată de bine sau să dai ordonanțe dubioase din punct de vedere constituțional în miez de noapte, câtă vreme de asta te-au votat oamenii sau te-au uns mai marii din partid prin funcții și ministere.
Numai un stat paralel, care nu înțelege nimic din perpendicularitatea viziunii proprii de organizare statală, poate incrimina toate acestea și să înceapă să fugărească miniștrii-eroi sau președinții-victimă care nu au făcut nimic altceva decât să semneze, când și când, ordine, decizii sau ordonanțe abuzive.
De aici tevatura cu pragul sau cea cu asocierea obligatorie a termenului de abuz cu primirea de bani; nu pentru că ar fi normal ci pentru că aceste limitări ar face al dracului de greu de demonstrat și de incriminat abuzul în serviciu la un nivel penal, astfel încât acesta să poată fi eradicat.
Pentru că oamenii, dacă s-au apucat de politică, taman pentru acest drept milenar al ministrului, șefului și directorașului român s-au apucat.
Și ce ar fi o funcție politică fără dreptul de a mișca fără cenzură, discreționar, acte, contracte, bani și influență? Muncă pentru comunitate, ca proștii?