Păreri extrem de contradictorii și de aprinse după recentul 1-12 realizat de Simona Halep în fața Gabrielei Muguruza.
Singurul aspect necontestat este acela că, de data aceasta, nu arbitrajul părtinitor a fost de vină, cum se mai întâmplă cu băieții, la fotbal, în vreuna din încleștările relevante cu Feroe, Vilnius sau Nicosia.
O parte din concetățeni s-au văzut atinși în corason de înfrângere; își puseseră de cu seară berile la rece, izgoniseră nevestele din fața canapelei, își puseseră ciorapii norocoși și în general făcuseră tot ce ține de ei pentru o seară sportivă de fală, stricată din păcate de fileul disproporționat de înalt de pe partea Simonei.
Într-o lume în care patriotismul, în lipsa secuilor ieșiți să autonomizeze ulița, ia din ce în ce mai mult forma unor urlete în noapte în eventualitatea, altfel improbabilă, a unor victorii sportive românești, o mare parte din concetățenii noștri s-au simțit alaltăieri seara trădați și incomplet reprezentați. Nedreptățiți de investiția sufletească făcută în machedoanca noastră, o femeie care cu siguranță nu le-ar ține galerie la nici una din finalele pe care le-ar putea și ei susține dacă golitul berilor, bătutul nevestelor sau zăcutul pe canapea ar obține, în fine, aprobarea de a deveni sporturi olimpice.
Mai mult Simona a dat duminică cu piciorul nu numai vreunui al doilea game în meci ci și oportunității de a ajunge, pentru ei, bețivii de pe canapea, numărul unu mondial, poziție pe care o binemerităm pentru că ne place și practicăm sportul, pentru că suntem niște ființe cu mentalitate sportivă și pentru că în nici un moment din viața noastră nu ne construim propria grandoare din reușitele altuia.
Că biata femeie o fi și ea un om, cu limitele, munca și fizicul ei, silită permanent să se bată cu namile care ar trebui căutate la cromozomi și de pulă, asta nu poate impresiona pe bețivul sceptic pregătit de a deveni în fine numărul 1.
Eu personal cred că Simona va ajunge acolo; vom ști cu toții asta pentru că se va cutremura pământul, va șuiera văzduhul de stele căzătoare și clopotele, pe tot pământul vor începe să bată.
La extrema cealaltă se află cei care îi ocărăsc pe criticii prea virulenți ai jocului Simonei, aducându-le aminte faptul, corect în esența lui, că în afară de drumuri proaste, opriri de electricitate și taxe, statul român, și prin el noi, așa zișii suporteri, nu am contribuit cu nimic la ridicarea fetei de la stadiul de mogâldeață târându-și racheta la cel de star internațional. Și, ca urmare, că privitorii, mai ales cei români, nu ar avea dreptul să își dea cu părerea nici măcar după vreo reprezentație față de care bătăile încasate ritmic de naționala de fotbal pe oriunde mai joacă aceasta ar părea un model de joc bun și responsabil.
Nici cu asta nu sunt de acord; bun sau rău, steagul (imaginar) al României stă pe umerii Simonei Halep și, chiar dacă nu au fost condiții ca în SUA sau Anglia nu au fost nici condiții de Bangladesh. Mai mult ceva pricepere la nivel de juniori și tineret la tenis o fi și la noi din moment ce în ultima vreme au apărut atâtea jucătoare de top 100 și doar câțiva alibeci și budești la țurca națională.
Țara în care te naști nu o poți alege și nici nu o poți schimba, după cum nu-ți poți schimba părinții; mai mult păstrezi, indiferent cât de căcat ți s-ar părea asta, o responsabilitate afectivă față de ea, care ar trebui să fie superioară celei pentru Adidas, Pepsi sau mai știu eu ce sponsor.
Mă aștept ca orice om cu sufletul corect asamblat să tragă pentru țara lui, bună sau rea, mai mult decât pentru vreun club, asociație sau chiar pentru el însuși, nu pentru că țara face multe pentru el ci pentru că, vorba lui Keneddy, poate face el mai multe pentru ea.
În context exprimarea dezamăgirii unora este justificată deși, să nu uităm, tenisul ca orice alt sport, are până la urmă legile și pulsațiile lui și că, doar prin muncă și un pic de talent există o limită la cât de departe poți ajunge.