Calificările trec, cârcotașii rămân

Ca oameni și ca mentalitate noi românii nu suntem niște persoane sportive.

Nu prea ne place mișcarea de exemplu, nu numai din punctul de vedere a ieșirii din casă și al alergatului de nebun, dar nici din punct de vedere al parcării mașinii la mai mult de 10 de metri de magazin, chioșc sau berărie. Nu am ieși să dăm zăpada nici dacă am vedea vreo babă gâfâind cu lopata în mână și am urca și trei trepte, dacă s-ar putea, cu scările rulante.

Mai mult, nici ca spirit nu suntem cu adevărat sportivi. Mentalitatea noastră subconștientă este înclinată spre scurtătură, nu spre antrenament, spre șmecherie, nu spre temeinicie și temperamentul nostru ne îndeamnă spre aranjament, nu spre fair play și ambiție menite salvării onoarei.

Ca urmare nu este de mirare că atingerea excelenței sportive este în cazul sportivilor noștri la fel de dificilă pe cât este atingerea performanței, mai ales a celei durabile și repetitive, în celelalte arii de funcționare socială de către noi toți.

Practic în afara câtorva sportivi disproporționat de dotați de natură, din care unii au reușit să evite să își bată joc de acest talent și a unor conjuncturi aparent nerepetabile, nu prea avem cu ce ne mândri, în ciuda faptului că la numărătoare nu părem chiar cea mai mică și insignifiantă țară de pe glob.

Cândva existau anumite tradiții, la handbal, canotaj, rugby și gimnastică artistică de exemplu, nimic totuși ce 25 de ani de democrație și șmecherie cotidiană să nu fi erodat între timp, până la stadiul actual în care ne extaziem de vreo victorie cu 19-17 la rugby, contra unora chiar mai distruși ca noi, sau ne mai amintim, la interviul vreunui moșuleț din echipa de aur, de vremurile când toate echipele din lume, cu excepția Iugoslaviei, tremurau când ne întâlneau la handbal.

În context parvine știrea luminoasă privind calificarea echipei României la turneul final de anul viitor din Franța, urmare a unei victorii la scor în fața Insulelor Faroe, în chiar fieful acestora, aflat undeva pe niște insule de câțiva kilometri lățime din mijlocul Atlanticului. Și vedem hora bucuriei și descătușării, cu tăvăleală în iarbă și scandări în vestiare, de parcă ar fi vorba de niște matadori care tocmai au doborât un elefant și nu de o partidă de fotbal la care au participat doar vreo doi fotbaliști și nici un antrenor.

A existat o perioadă în viața noastră, a iubitorilor mai tomnateci de fotbal din România, în care hora bucuriei și entuziasmul erau justificate. În care uneori, în ciuda unor disproporții de statură, de palmares și de prestigiu câțiva cetățeni de-ai noștri reușeau nu numai prin șmecherii ci chiar prin joc bun, talent, încrâncenare și viteză să pună cu botul pe labe echipe aparent mai solide ca a noastră. Perioadă în care realmente îți venea să sari de cur în sus după un meci și în care puținii care se bucurau să cadă cu ai noștri în grupă, ajungeau să o regrete după meci.

Ca orice lucru bun această perioadă a trecut, îndeosebi pentru faptul că șefii, ai federației, ai ligii și ai echipelor noastre din perioada aceea nu au știut să capitalizeze acea emulație și să o transforme în ceva durabil, în școală perpetuată (fie și numai pentru că tot acest efort ar fi fost poate un pic prea altruist pentru niște persoane mai interesate de arbitraje, transferuri și chiverniseală).

Ca atare am urmărit cu toții evoluția regresivă a naționalei de la Hagi la Denis Șerban și apoi la Tănase, a unui Răducioiu spre Bogdan Stancu și metamorfozarea unui Dan Petrescu în Papp. Am constatat cu toții cum meciurile grele au încetat să mai fie cele cu Franța cât cele cu Belarus sau Finlanda și cum porțile adverse, cu trecerea anilor, au devenit din ce în ce mai mici și mai îndepărtate.

Ca urmare calificarea actuală ar trebui să ne bucure și să fie privită ca o reaprindere a unei torțe uitată în pivnița amintirilor noastre îndepărtate, deși, dacă este să o spunem pe aia dreaptă, vorbim de cele mai ușoare calificări din istoria fotbalului nostru.

Cumva din 57 de țări participante, turneul final de anul viitor va avea 23 de calificate, suficient de multe cât să facă istorie naționale precum cea a Albaniei și Islandei. Posibil ca peste 4 ani să mai existe vreun gând bun și să se treacă direct la turneul final cu 48 de echipe, singurul în care derbiul nostru cu Faroe ar putea fi jucat într-o singură manșă.

În afară de asta am mai avut un noroc, lipsa lui Lucescu de la cârma naționalei.

Că omul, nu e vorbă, la fotbal se pricepe, e chiar cel mai bun antrenor din istorie al nostru (motiv de altfel suficient pentru a nu fi adus vreodată la națională) dar, când e vorba de trageri la sorți își cam bate joc. Cu el la cârmă loveam vreo grupă cu Cehia, Olanda, Suedia și Bulgaria de rămânea Tătărușanu traumatizat pe viață și reprofilat pe curling, dans sportiv sau înot sincron.

Așa cu nea Piți lucrurile au mers bine. O echipă a Greciei capabilă să își facă suporterii să uite, meci de meci, de recesiune și datorie națională, de grecoaice și de dorința de viață, în așteptarea marcării vreunui gol. O echipă a Ungariei în reconstrucție lentă, anticipabilă a mai dura vreo 20 de ani și o echipă a Irlandei de Nord care încă se mai ciupește la trezire, aflând că au câștigat grupa. O Finlandă care, fără anumite ghinioane cu arbitrii prin țările balcanice ar fi tras și ea la calificare și niște faroezi pe care, spre norocul nostru, i-am prins în perioada heringului când oamenii sunt un pic mai obosiți.

În acest context ce să mai mir că, la mine acasă, nici nevasta și nici fiica nu au dorit să reproducem în sufragerie hora calificării, până și ele intuind cu acel al șaselea simț feminin că la vară, dacă cor fi lăsate să evolueze în 11, oricare din celelalte 23 de echipe vor juca țonțoroiul cu ai noștri într-un mod care va face ca partidele noastre să fie programate obligatoriu, cu chenar, după ora 22.

Pentru că, din păcate, în ciuda bucuriei selecționatei care marchează un gol la trei meciuri, calificarea de ieri nu înseamnă numai urcarea scroafei în copac ci și întâlnirea acesteia, pe crengi, cu zeci de leoparzi flămânzi și excitați.