Cea mai importantă legătură a femeii

 

Mulți oameni și poeți au considerat și consideră că cea mai importantă și intensă legătură a femeii este cea cu bărbatul ei. Și că de fapt o mare parte a sensului existenței acesteia se bazează pe dorința inerentă de a gravita, admirativ, în jurul acestuia.

Nu zic că nu se poate întâmpla și așa dar, din experiența mea cel puțin, acest fenomen de orbitare se datorează mai degrabă dorinței de a mitralia verbal bietul exemplar masculin din toate părțile și că, o dată partajul semnat și parafat de notar, nu există mai multă dorință a femeii de a-și revedea alesul inimii și bărbatul vieții decât ar fi pentru un vasluian să introducă rachiul în vreun alambic cu semn schimbat care să împroaște la capătul celălalt cu prune.

Și, dacă o fi adevărat că Julieta s-a sinucis de dragul lui Romeo, asta se datorează strict faptului că biata femeie nu a avut timp fizic să îl vadă pe tânărul veronez întorcându-se beat de la o partidă de ”Șșșt femeie, nu vezi că-s obosit?”.

Alți oameni, mai bine intenționați sugerează că singura legătură indestructibilă a femeii este de fapt aceea cu copilul ei; nobilul sacrificiu permanent și implicare grijulie în binele lui.

Acești oameni sunt desigur mai aproape de adevăr, majoritatea femeilor fiind adevărate tigroaice în ce privește protejarea copilului din dotare, îndeosebi dacă acesta are ghinionul să dea în viață de vreo felină unduioasă, fără talent la bucătărie, dar cu vocație în direcționare adecvată a veniturilor și a tendințelor spre zgârcenie ale consortului.

Și în context, printr-un proces de eclozare inversă, fluturele feminin fericit de la nunta copilului ei devine încet, încet omida păroasă căreia, cu toții îi spunem mamă-soacră și aruncăm cu papuci după ea.

În contextul acestor false concepții tot eu săracul trebuie să privesc în adâncime și să vă spun adevărul, respectiv faptul că singurele legături pe care femeia le caută, le cultivă și le apără cu dinții sunt acelea cu cosmeticianul, coaforul și manichiurista.

Exact cum broaștele țestoase migrează mii de kilometri ca să își depună ouăle, numai și numai pentru că de-a lungul existenței acestei specii continentele s-au îndepărtat unele de altele, tot așa și femeia zilelor noastre revine cu precizie lunar la acel apartament obscur din Berceni sau la acel salon din punctul cel mai îndepărtat geometric de vreun loc de parcare în oraș în care, cândva, când locuia în cartier, cu o perie sau cu vreun model nou de acrilat, un stilist i-a furat inima.

Posibilitatea, adesea invocată de masculul nevinovat, că poate, din întâmplare sau bulan chior, ar mai putea exista și pe lângă casă vreun coafor la fel de bun este de obicei privită de femeie cu compătimirea și mila cu care primii coloniști vedeau băștinașii punându-și pene în cap și hăulind la lună.

Insistența pe această temă a bărbatului, care tocmai a terminat să își aranjeze cu mașina de tuns freza pe luna asta, poate cel mult declanșa, în rarele momente când este ascultată, acel fenomen de tzunami de care însurații se tem, respectiv liniștea profundă a bosumflării, urmată de valul mareic al dezacordului feminin exprimat.

Eu personal, blagoslovit fiind de soartă și cu nevastă și cu fată mare, am încetat de mult să mă mai mir de toate astea, necum să mai contest importanța și preponderența acestor persoane speciale față de mine. Ca un mustang domesticit duc, în zilele care nu sunt de meci sau de bere, femeile din viața mea la coafor sau la unghii (fără a mă mai interesa la care din ei exact și în ce ordine) și știu că numai o apoplexie timpurie, vreu cutremur cu adevărat important sau invazia marțienilor ar putea, o perioadă de timp, să mă scutească de acest lucru.

Și încă sunt norocos – toți acești oameni lucrează într-o localitate apropiată.