Înjuratul

 

Poate că suntem, ca popor, la coada Europei și a lumii civilizate la consum de pastă de dinți, la reciclare sau la prezența sau nu a toaletelor în case sau în grădină, dar există o zonă în care excelăm: înjurătura.

Poate că nu avem cine știe ce prin pungă, la servici suntem la bunul plac al șefilor și controalelor și poate că, politicește vorbind, suntem luați la poștă, pe rând, la fiecare 4 ani de feluritele găști politice mai mult sau mai puțin corupte, dar de principiu incapabile și incoerente dar, față de alții, noi înjurăm.

Într-una și pe oricine.

Pentru că la noi înjurătura nu este un mijloc, ci un țel. Nu este o modalitate de a ne uni contra a ceva ci tocmai rezultatul acestei uniri.

Înjuratul este principalul loc unde am dat de democrație, din păcate.

Cred că dacă Ceaușescu ne lăsa să îl băgăm în pizda mă-sii, era și acum la putere (sau măcar membru al vreunui baronat al PSDului).

La noi înjurătura este grobiană, lipsită de finețe și de sens; este normal să fie așa, este menită a fi folosită de oricine. La urma urmei este o custură, nu o floretă, cât să o poată folosi orice om cu gene de Neanderthal, nu numai agregatorii de cuvinte.

De când cu facebookul înjurătura a părăsit cadrul prea strâmt al soacrelor, nevestelor, vecinilor, colegilor de trafic și suporterilor adverși; actualmente poți băga în pizda mă-sii, invita să-ți sugă pula, pomeni morții de la bunici în sus și face analize de caracter și inteligență practic oricui. Și aparent cu aceeași jubilație și simț al elaborării pe care îl am și eu, câteodată, când mai rezum trăirile mele vis a vis de vreunul sau altul din concetățenii mei mai puțin cinstiți.

Da, pare că acolo unde am fi putut să luăm perspectivele pe care nou câștigata libertate de după Revoluție ca să ne construim un viitor, să progresăm cu toții, să ne raliem în jurul unor obiective și să construim o lume mai bună pentru descendenți, noi am ales să ne înjurăm între noi.

Firea acestui popor are se pare mai multă agresivitate decât compasiune, mai multă dorință de a incrimina decât de a judeca, mai multă propensitate pentru rechizitorii decât pentru autocritică și mai multă ură decât iubire. Trăsături pe care le-au înțeles și le-au speculat și politicienii, de la FSN și Iliescu până la înjurabilul nostru eșichier politic actual, ”jurnaliștii” de la TVRul și Adevărul anilor 90 până la Antenele și România TV a zilelor noastre.

Ca atare când identificăm o problemă ieșim să strigăm ”muie” pe străzi, de obicei fără stil, dar mai ales fără finalitate.

Pentru că este ușor de înțeles, atât de către înjurători cât și de către înjurați că, în esența ei înjurătura nu schimbă nimic. Este un proiectil mult prea slab pentru grosimea obrazului celor mai mulți dintre concetățeni și, prin repetare, a ajuns mai degrabă un mediu de viață la care ne-am adaptat decât o agresiune reală.

De asta eu înjur foarte rar; prefer să împlânt în oamenii pe care îi detest (oameni care au devenit din ce în ce mai rari de-a lungul anilor) stiletul zeflemelii, bisturiul cimiliturii și alicele ridicolului.

Pentru că eu nu am, de obicei, nici o afinitate cu pizda mamii altora.

Leave a Reply

Your email address will not be published.