Este greu de contestat faptul, pomenit în toate cărțile de istorie, că am avut străbuni fabuloși. Numai și numai ghinionul geografic, gustul bun al țuicii și lipsa unor tradiții de tip karate au condus la realitatea aparentă că am trecut prin istorie mai degrabă ca violați decât ca violatori.
În acest context generos și patriotic iată că îmi cad ochii pe un document juridic din 1646, de pe vremea președintelui moldovean Vasile Lupu. Într-o epocă în care alte națiuni se preocupau de tot felul de prostii, legislatorul român dădea atenția cuvenită și reglementa într-un mod progresist unul din domeniile în care străbunul nostru a excelat dintotdeauna – bătutul femeii.
Astfel în pravila lui Vasile Lupu, la capitolul ” Cum și când poate bărbatul să-și bată muiarea și în ce chip” se aduce lumina dreptății într-un capitol de viață tratat până atunci zdravăn, dar empiric.
Astfel încă de la articolul 1 specialistul insistă asupra noțiunilor de blândețe și de dreptate care trebuiesc să conducă palma, pumnul sau șutul soțului (Poate să îndirepteadze și să cearte bărbatul pre muiare-ș, pre lucru adevărat și pre direptate, iară nu cu înșelăciune și fără de cale și încă să o bată și când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, și atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blândeațe, iară nu cu vrăjmășie, fără vină și fără ispravă).
Articolul 2 al pravilei statuează cele două principii de bază ale legii conform cărora bărbatul este îndreptățit să își bată femeia în numai două situații foarte clare – atunci când este vina acesteia și atunci când ”o va bate puținel”
Articolul 9 de altfel elucidează și conceptul de puținel ” De-ș va bate neștine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că iaste cu vrăjmășie asupra ei, de o are bate cât de mult și de des”.
Orice mariaj de succes al vremurilor acelea luminate admitea, fără a incrimina juridic, o bătaie unică (Articolul 8: ” Nu să cheamă bărbatul vrăjmaș muerii sale, de o va bate numai o dată”), conferind moldoveanului de rând ca, măcar o dată în viață, să riposteze adecvat la trăncăneală și cicăleală.
De fapt vrăjmășia masculină este definită într-un mod clar și reproductibil în articolul 6 (”Fără de măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie să cheamă bătaia, când să face cu toiagul și mai vârtos când să va svărâma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sânge, sau când o va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap”), articol care face așteptata distincție între câteva biciuri pe cocoașă, două trei labe după ceafă și câteva șuturi în cur, toate mai degrabă educative și în fapt o bună investiție în liniștea ulterioară a cuplului, și psihopații vasluieni cu toiage din brad.
Pravila aduce și o adecvată protecție moldoveanului cu sânge fierbinte pe care nevasta încearcă să îl păcălească fluturându-i prin fața nasului vreo țidulă cu o așa zisă excludere de la bătaie (Articol 7: ” Bărbatul poate să-ș bată muiarea cu măsură pentru vina ei, macar de are avea și zapis să nu o bată.”)
Articolele 3, 4 și 5 sunt dedicate exclusiv protejării femeii (atunci când aceasta era bătută mai des decât o dată, la cap, cu toiagul sau degeaba). Astfel aceasta avea în acest caz fabuloasa opțiune de a se despărți (”iară să cade să fie despărțeala cu leage, să fie bătaia așea de mare și într-acesta chip, cât să stea lucrul în cumpănă, de va fi vie”), sigur în contextul păstrării viabilității.
Mai mult la despărțire moldoveanul vinovat trebuia să plătească din greu (”să piardză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea”), în plus să o și întrețină (”și daca să vor despărți, să cade să o hrănească bărbatul și să o îmbrace, cum să cade”).
Înclin să cred că excesele legislative din aceste trei articole au dus până la urmă la căderea legii în desuetitudine.
Totuși pravila se referea la femei rezonabile.
În cazul perverselor se retrăgea brațul protector al legii de pe acestea (”iară de va fi vina mare, ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcând vreun vicleșug spre moartea lui, atunce macar cu ce vrăjmășie o va bate, nu să va certa întru nemică de la giudeț”). (”Bărbatul poate să-ș pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniță, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a dooa când o va găsi că-i face hicleșug să-l omoară”)
Nu sunt suficient de doct cât să știu cum era reglementat acest fascinant domeniu al activității umane din acea perioadă istorică în alte părți. Dar trebuie să admitem cu toții că la acest capitol, încă din vremea străbunilor noștri, am fost fruntași.