Marea Unire

Noi românii nu suntem o naţiune mare.
Nu am fost se pare niciodată suficient de mulţi, de agresivi şi de organizaţi ca să desenăm imperii şi de fapt istoria noastră, aşa cum o înţeleg eu, a fost o străduinţă repetată şi sfâşietoare de a subzista ca neam şi ca teritoriu, realizată numai şi numai datorită amplasamentului convenabil, la intersecţie de interese şi imperii. Mereu suficient de interesanţi cât să fim subjugaţi politic, dar nu chiar atât de interesanţi cât să fim colonizaţi.
În contextul unui popor care nu şi-a propus să conducă lumea, să îşi impună cultura la nivel mondial şi care nici măcar de vreun progrom mai de doamne ajută nu a fost capabil în istorie, alegerea unei zile de mândrie naţională, de reuşită definitorie şi simbolică putea fi destul de grea.
S-a ales ziua de 1 decembrie, ziua în care s-a citit la Alba Iulia declaraţia prin care românii din „Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, prin reprezentanţii lor aleşi, au decis unirea cu România.
O lectură superficială a istoriei ar lăsa să se înţeleagă faptul că, animaţi de patriotism, românii au avut viziunea de a se alia cu puterile binelui, civilizaţia europeană a Antantei, au luptat cu eroism, zdrobind forţele întunericului teuton la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, impunând prin bravadă şi forţă Unirea cu porţiunea inalienabilă a ţării noastre, aflate de prea multă vreme sub oprimare şi cârmuire străină.
Cel puţin aceasta a fost, în mare, percepţia mea atunci când am părăsit băncile şcolii.
Realitatea este desigur (mult) mai nuanţată.
În primul rând noi ca ţară eram uniţi din 1883 cu Tripla Alianţă printr-un tratat, semnat de Ion Brătianu, un tratat firesc având în vedere obârşia şi afinitatea regelui Carol I cu spaţiul german. Semnarea acestui tratat arată cât de prioritară fusese la sfârşitul secolului XIX recuperarea Transilvaniei şi existenţa acestuia a fost o problemă majoră în anul 1914 când, o dată cu declanşarea nebuniei războiului, presaţi de germani şi austrieci să fim alături de ei, trebuia luată o decizie.
Întrucât pe vremea aceea tratatul era tratat şi neamţul era neamţ, mai mult existând şi un curent de gândire, nu întrutotul aberant, care privea Rusia ca fiind duşmanul nostru natural, decizia de a merge la război de partea pierdanţilor a fost la o ţâţă de mâţă, consiliul de coroană din iulie 1914 rezultând în compromisul neutralităţii, sub pretextul că agresiunea ce provocase războiul fusese comisă de Austroungaria, fără consultarea ţării noastre.
Pe vremea aceea oamenii noştri politici nu erau Ponta, Băsescu sau Tăriceanu.
Exista un curent filogerman, reprezentat de Alexandru Marghiloman şi unul filofrancez, reprezentat de Ion IC Brătianu.
Marghiloman a fost un boier putred de bogat, şcolit în drept şi ştiinţă politică. A condus Partidul Conservator în cei 50 de ani în care acesta a reprezentat, pe vremea votului censitar, principala putere politică a ţării. A descoperit întâmplător faptul că, fiartă în coniac, cafeaua capătă un gust superior, produs numit ulterior „marghilomana”. A fost un împătimit al curselor de cai, pasiune care pe vremea aia era superioară susţinerii financiare şi promovării vreunei echipe de fotbal. A fost un om cu discurs clar, inatacabil la capitolul corupţie şi mişmaşuri, un politician de mare coerenţă care, pentru binele ţării, şi-a sacrificat chiar şi imaginea, acceptând a prelua conducerea ţării după înfrângerea în faţa germanilor, salvând tot ce se mai putea salva în context şi tergiversând tot ce se putea tergiversa până în momentul schimbării soartei războiului.
Brătianu a fost probabil unul din cei mai semnificativi oameni politici din toate timpurile ai ţării noastre. A fost un bărbat chipeş, cu aplecare spre nevestele altora, provocând divorţul Elizei Ştirbei de Marghiloman (acţiune care cred că a cimentat o prietenie specială de o viaţă cu liderul conservator), doamnă care i-a devenit nevastă. Autoritar, progresist, comod spre zona lenii (prefera să conducă treburile ţării de la conac), dar în acelaşi timp capabil, din raţiuni de onoare, să renunţe la politică pentru a-şi face datoria pe front (ceea ce a demonstrat faptic în timpul conflictului balcanic din 1913), omul a fost artizanul noii cunstituţii ce garanta votul universal (ce e drept o mişcare politică ce a dezmembrat conservatorismul) şi a reformei agrare prin care ţăranii (aceeaşi ţărani pe care îi reprimase din poziţia de ministru de interne în 1907) să fie împropietăriţi.
Brătianu a fost şeful curentuilui profrancez şi chiar dacă ideea lui de a intra din 1914 de partea Antantei nu a putut prevala în faţa personalităţii rigide a lui Carol I, situaţia s-a schimbat radiical când pe tronul României a venit Ferdinand, persoană care i-a fost mereu subjugată politic lui Brătianu.
Intrarea României în război s-a făcut în august 1916, după ce fruntaşul liberal se asigurase, din punct de vedere militar, de sprijinul rus, de livrări de armament şi flux financiar şi de faptul că, în paralel, trupele Antantei vor ataca dinspre Salonic, iar din punct de vedere politic de finalitatea acestui gest beligerant.
Viaţa a arătat însă că nici ruşii nu au sprijinit trupele noastre, nici ofensiva Antantei în Balcani nu s-a produs, astfel că după câteva victorii prin munţi unde erau nemţi puţini, aceştia, superiori ca număr, armament, mobilitate, tactică şi comandament, au pus mingea jos şi au zdrobit trupele noastre în Cvadrilater, la Turtucaia, începând un marş inexorabil spre Bucureşti.
A fost vremea celebrei lozinci „prin noi înşine”, dar şi vremea în care a fost necesară mutarea guvernului şi a coroanei în Moldova şi a tezaurului la Moscova (unde se află de altfel şi acum).
Anul 1917 a fost anul succeselor noastre militare, succes în bătălii defensive menite a salva, acum că Dobrogea, capitala şi petrolul se duseseră, măcar sfertul de ţară rămasă neocupată la nord de Buzău.
Soarta ironică a făcut ca aceste victorii să fi fost în final complet inutile o dată cu defecţiunea rusească, prilejuită de începutul revoluţiei bolşevice, astfel că, în paralel cu retragerea dezordonată a mujicilor spre stepele cuprinse de revoluţie s-a realizat de către toată lumea că războiul a fost pierdut.
A fost meritul lui Marghiloman de a fi salvat ce se putea salva (oricum nu prea mult, în sensul că unele teritorii, economia şi câmpurile petrolifere au trebuit cedate); totuşi existenţa noastră ca entitate statală până în momentul în care puterile centrale au fost învinse s-a prezervat. În plus, sesizând contextul antirusesc, reprezentanţii Basarabiei au votat unirea cu România, compensând parţial din pierderile teritoriale.
În noembrie 1918 am reintrat în război alături de Antanta, năpustindu-ne asupra învinşilor şi reuşind, în condiţiile penuriei de germani înarmaţi, victorii la toate categoriile de aparate (obuze, puşcoace şi baionete) faţă de opozanţii unguri.
În paralel cu organizarea politică a unirii, trupele noastre s-au răspândit prin teritoriul ardelean până spre Tisa, având parte de prietenoase întreceri câmpeneşti cu trupele Ungariei, devenită scurt timp sovietică şi multă vreme învinsă.
Participarea noastră la lupte a fost extrem de sângeroasă. 900 000 de români au pierit, de zece ori mai mulţi decât germanii cu care am luptat de altfel. A fost meritul politicienilor acelor vremuri de a nu permite ca toţi aceşti oamenii să fi murit degeaba.
Rezultatele primului război mondial s-au stabilit prin Conferinţa de Pace de la Paris. Acolo s-a constatat că marile puteri, Anglia, Franţa, SUA şi (?!) Italia se simţeau destul de îndreptăţite şi de capabile să de înţeleagă doar între ele, dojenind pretenţiile unor români, cehoslovaci, serbi, bulgari de a participa la activ la negocieri.
Ca nişte soacre cu multe nurori aceste puteri au considerat că pot stabili condiţiile de pace pentru toate celelate comesene la praznic şi au făcut într-adevăr o treabă memorabilă, nelăsând practic nici un popor mulţumit, ceea ce a condus, în nici 20 de ani, la un nou război.
Acesta a fost contextul marii uniri.
Un amestec racemic de politică şi oameni politici conştienţi, de eroism şi de noroc. Îndeosebi noroc (sau dacă vreţi, pronie, după cum inspirat a pus în cuvinte într-un discurs parlamentar din 1920 Marghiloman: „România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”)
Privind totuşi la aceste întâmplări de acum aproape un secol trebuie să recunosc că într-un fel sunt mândru de ele.
Pare că într-o configuraţie mondială extrem de neclară şi de nedreaptă, într-unul din periodicele conflicte pentru supremaţia mondială a existat, în România încă subdezvoltată a acelor vremuri suficientă viziune politică, valoare militară, valoare diplomatică, determinare şi patriotism de a reuşi, împotriva şamselor matematice, un gest politic care biată, nu numai că dăinuieşte, dar a şi devenit parte a identităţii noastre naţionale.
Sigur că au existat oscilaţii, mici trădări, slăbiciuni omeneşti, greşeli şi ezitări.
Dar nu se poate totuşi înlătura perspectiva generală, respectiv aceea că, atunci când a existat o şansă sau un context, o generaţie politică a reuşit să o convertească într-un câştig. Ceea ce este mândria noastră, a tuturor.

Leave a Reply

Your email address will not be published.