Examenul și smiorcăita

Examenul de astăzi al studenților decurge normal, ca de fiecare dată, cu urcușuri și cu coborâșuri. În principiu se poate conchide că aproape toate fetele din grupa mea s-au chinuit. Este adevărat că unele din studente au unele probleme cu întrebările simple care necesită răspunsuri precise și de asemenea cu utilizarea logicii în situații de criză în care amintirile stocate în creieraș nu reușesc să fie suficient de fluide cât să îndestuleze arșița vreunei întrebări, altfel lipsită de dificultate, dar cine nu a fost o dată tânăr?

În acest context una dintre ele, altfel extrem de dezghețată și de înfiptă, este oprită cu barbarie din descrierea realităților neîntrebate de nimeni cu care se pregătea să regaleze asistența și întrebată dacă nu cumva diagnosticul pe care tocmai l-a prezentat în prealabil, extrem de sărăcios, nu îi pare și ei sărăcăcios.

Ochii tinerei se încețoșează brusc. Există un prag de toleranță universală a omului secolului XXI la nedreptate; pragul unei studente la medicină însă este cu câteva unități de măsură mai jos, așa că lacrimile și numai ele mai pot face dreptate în situația creată.

Astfel, cu un început de smiorcăială care vine totuși ca o ușoară surpriză pentru mine, studenta ripostează arătând că de fapt nu a fost lăsată să o facă. În mintea ei există și un vinovat, respectiv eu. Și bineînțeles că în context obida capătă proporții la care și un samurai ar începe să plângă.

Nedumerit de modalitatea în care tânăra domnișoară a ajuns să fie mușcată de strechea unei astfel de concluzii îi amintesc faptul că în fapt ea este cea care a formulat doar unul dintre diagnosticele pacientei apucându-se apoi să bată câmpii și că de fapt tocmai lipsa unei enumerări de diagnostice mi-a împins mintea, probabil primitivă, către această concluzie.

Fata se redresează și turuie celelalte diagnostice ale femeii într-un mod în care nici măcar eu, altfel chițibușar, nu pot găsi vreo lacună.

Îmi exprim mulțumirea față de aceasta dar și o oarecare îngrijorare pe care nu o mai pot conține privind sănătatea ei emoțională ca și încrederea mea personală, din care are numai de învățat, despre eficacitatea inhibitoarelor recaptării serotoninei inclusiv la femei tinere care plâng din nimic.

Examenul decurge plicticos și este evident că atunci când nu se smiorcăie, fata știe.

Cu un aer lugubru mă aplec la urechea șefei de lucrări care conduce examenul și îi șușotesc, cu ochii pironiți pe studentă precum cei ai unui vultur bărbos pe o porumbiță și cu un zâmbet sardonic de lanist hotărât să caseze unul din gladiatori, ceva la ureche.

Diana aprobă grav și simt cum fetei îi fuge sângele din obraji.

Este un moment de un dramatism ieșit din comun și simt cum lacrimile sunt gata din nou să țâșnească.

- Domnișoară, ne pare rău. Doctorul Cucu aici de față a zis să oprim examenul.

Pământul pare a-și încetini rotația.

- Ai nota 10.

La muncă

Sunt zile în care te trezeşti de dimineaţă clocotind de nerv şi bună dispoziţie, cu chef de muncă şi de performanţă, flămând de interacţiunea cu colegii, îndeosebi cu şefii. În care te bucuri că eşti de gardă, te bucuri că ai multe consultaţii, că sună telefoanele şi că poţi, între picături, să citeşti noianul de hârtii care, din motive pe care niciodată nu le-ai înţeles, apar pe biroul tău cu regularitate. Traficul matinal pare o caldă socializare, eşti fericit că nu ai ratat raportul de gardă şi atât de energic că ai mai trece o dată la vizită prin salon, în spearanţa unei actualizări în ceea ce priveşte tendinţa unora dintre paciente către constipaţie.
Din păcate pentru mine astăzi nu este deloc o astfel de zi.
Am dormit agitat, visând la existenţa unui roboţel antropomorf, cu trăsăturile mele, pe care să îl bag noaptea în priză şi dimineaţa să îl trimit, cu 2 baterii de rezervă în buzunar, la servici. A fost nevoie de două căni de cafea ca să transforme mălaiul gândurilor creierului meu în trezire într-o mămăligă cât de cât comestibilă, chiar dacă plină de cocoloaşe.
Am nimerit dinţii cu periuţa de-abia de la a treia încercare şi abia apoi, simţind gura amară, am pus şi pastă. Avea gust de săpun ca toate produsele Gilette, dar asta nu m-a putut convinge să risc şi o bărbierire când, în mod evident, azi nu e ziua nunţii. În plus prefer ca-n unele dimineţi, când sunt mai depresiv, să nu-mi frec faţa cu lame ascuţite. Nici măcar pieptănul nu pare complet nepericulos în context.
M-am uitat un pic enervat la sulul gol de hîrtie igienică, apoi prin el către pisica, prezentă ca de obicei alături de mine în aceste momente. Nu părea să înţeleagă comenzile mele aşa că a trebuit să improvizez, încercînd să îmi rememorez motivele exacte pentru care hrănesc o pisică nedresabilă în casă.
Am ciulit, ca de obicei, urechile. Nu poţi să ştii dacă rutina matinală nu poate uneori să fie întreruptă de strigătul disperat de împerechere al nevestei. Nu că mi s-ar fi întâmplat vreodată asta în 25 de ani de căsnicie cu trei neveste, dar sunt, din definiţie, un bărbat prevăzător.

Neh, doar un uşor sforăit.
Găsirea cheilor de la casă a fost facilă, ca de obicei, mai greu un pic a fost să-mi amintesc unde-am parcat aseară. Destul de aproape, deşi greu de accesat la început, până m-am reîntors cu cheile din casă.
Deşi de obicei sunt creativ nu mi-a venit nimic în minte.

Nici o dâră de febră, bubă sau diaree care să ceară repaos complet la pat vreo 4 zile. Nici robinet, inundaţie, incendiu , desprinderi de tavan sau alt gen de urgenţe care să ceară măcar o zi de pauză sabatică.
Aşa că am oftat şi am pornit înfruntând traficul bucureştean ca pe-un balaur cu multe capete, îndeosebi loganuri.
Pare că în lipsa acelui roboţel, a vreunui bogătan dornic să mă adopte sau măcar a unui bilet de loterie bine completat programul amintit se va tot repeta.

Dormitul în pielea goală

Citesc un articol  extrem de bine scris (font, bold, paragrafe) în prestigioasa publicație on-line ”Vocea Transilvaniei”, un articol care încearcă să convingă femeile de pretutindeni de ceva ce eu nu am reușit să conving pe nici una din cele trei neveste avute -  dormitul dezbrăcată.

Femeia zilelor noastre, ca și femeile secolelor trecute obișnuiește să se înfofolească, spre disperarea partenerului, noapte de noapte cu pijamale, cămăși de noapte, maieuri, budigăi, pilote și păturici. Pretextele enumerate (frig, curent, cefalee, oboseală sau lipsă de chef) nu au convins și nu conving pe nimeni și sunt în general rezistente inclusiv la aborduri nuanțate, pe bază de flori, bărbierit nocturn și priviri semnificative.

Iată însă că, pogorât pe calea internetului din inima Ardealului, se arată tuturor dârlăilor cu limba scoasă din Regat tipul de abord necesar în atingerea acestei Arcadii a intimității, respectiv abordul științific.

Acolo unde farmecul masculin, insistența, rugămintea sau morocăneala au dat greș, filozofii transilvăneni propun un abord inovator, adresat unei zone în care mintea feminină a fost întotdeauna întrucâtva fragilă, respectiv zona sfaturilor de îngrijire personală din revistele dedicate.

Evidențiind faptul îngrijorător că, în ciuda progreselor științei și cunoașterii umane numai 10% din persoane (majoritatea bărbați) dorm dezbrăcate, autorii articolului trec în revistă șase motive, în opinia mea argumente irefutabile, pentru care femeia  ar trebui să doarmă, noapte de noapte în curul gol.

Un prim motiv, ușor surprinzător, ar fi aerisirea zonelor intime. Setea de aer a vaginului este, aparent, nesocotită de orice femeie care se bagă în pijamale, ca și dorința firească a partenerului de a ajuta cu evantaiul. Conform viziunii autorilor acestui fabulos articol există un risc de dezvoltare a germenilor expuși la căldură pe care numai aerul rece al nopții, eventual efectul de bătucire a cuiva de nădejde l-ar putea cât de cât atenua.

În al doilea rând cercetătorii demontează cu prisosință mitul că somnul ar fi mai odihnitor la căldurică chiar dacă se admite că mai există derutate capabile de a se înveli aberant peste noapte la temperaturi de sub 10 grade. În opinia lor doctă însă, doar frigul și răcoreala pot conferi un somn cu adevărat relaxant, asemănător cu ceea ce, în limbaj de specialitate, s-ar numi somnul laponului.

Naturopatul grupului de cercetare, una din fondatoarele naturopatiei mondiale, doamna Natasha Turner, merge mai departe cu analiza și știința arătând că, în lipsa hainelor, femeia va arăta (sau măcar va părea) mai sexy și mai fierbinte celor din jur, fierbințeală nedatorată chiar întotdeauna pneumoniei.

Și dacă toate aceste motive nu au convins (ceea ce ar fi cam de mirare) motivul 4 este cu adevărat devastator, respectiv scăderea în greutate, mai ales la nivelul taliei. Ca om cu preocupări în domeniu pot confirma că aici prestigioșii oameni de știință au atins Holly Grail ul dintotdeauna al femeilor de pretutindeni, respectiv capacitatea de a pierde din greutate prin somn și nemișcare astfel că tot ce mai pot spera din acest moment ar fi să nu apară, măcar până m-oi pensiona sau măcar până voi ieși din serviciul de gardă, saloane dedicate acestui tip de terapie pentru femeile grase tratabile în Institutul Parhon.

Al cincilea motiv invocat de viitorii laureați ai premiului Nobel este de natură psihologică și se referă la creșterea încrederii în forțele proprii pe care numai o femeie dezbrăcată, preferabil epilată, o poate cu adevărat resimți.

În fine, în ceea ce se poate dovedi o revoluție în domeniu, o schimbare de paradigmă și una din cele mai incredibile descoperiri a ultimelor secole, cercetătorii citați riscă ipoteza îndrăzneață că  „Dormitul in pielea goala incurajeaza sexul”.  Acolo unde atât de multe femei ignorante ar încerca cu cojoace, șube și halate de molton iată că, după câteva mii de ani de evoluție gnoseologică, un pâlc de minți aparent fermentate reușesc să stabilească în fine o legătură între nuditate și sex.

Mă bucur de conexiunea la internet zi de zi, dar în zilele ca acestea, în care găsesc un astfel de articol bucuria mea este atât de exponențială că prelungesc automat contractul cu furnizorul.

Și dacă micul meu comentariu va reuși să clintească măcar o bretea la o doamnă, cuvintele mele nu au fost în zadar.

Miorița, așa cum o înțeleg eu

Neliniştea pe care mi-o provoacă tendinţa mea de a nu înţelege spiritualitatea românească m-a făcut să deschid altă capodoperă a neamului. Mioriţa.
Presupun că majoritatea cunoaşteţi balada. Pentru acei fericiţi care au scăpat de asta o să o rezum eu în câteva cuvinte. 3 ciobani socializau ocazional pe un tăpşan, aflat probabil undeva între Harghita, Vrancea şi Bacău. Băcăuanul se pare că avea un tip special de oi, cu coarne (sau poate erau capre), câini de sex masculin şi conducea cai mai performanţi decât ăilalţi doi, care aveau, probabil, oi normale, măgari şi căţele.
În mod normal se poate trăi şi cu oi necorcite cu capre şi, deşi mai puţin şprinţari, măgarii par destul de adecvaţi deplasării printre oi.
Totuşi pare că, în timp, cei doi au dezvoltat o oarecare pizmă pe băcăuan (hranită poate şi de unele remarci subtile ale acestuia de tipul "ce plm e cu canişii ăştia", "aveţi nişte oi de nu i s-ar scula berbecului nici cu Viagra" sau "eu de aici nu disting dacă călăriți măgarul sau îl cărați în cârcă").
Remarcând cu acurateţe că 2 > 1 şi că de moldovean e multă gargară da puțină bataie, profitând de faptul că SMURDul acţiona strict pe teritoriul austroungar, într-un mod omenesc, la un pahar de ţuică secuiască şi vin vrâncean, cei doi au zis că dacă l-ar lovi repetat în cuşmă pe guraliv ar scăpa de injurii, ba mai mult ar ţine-o în pastramă de capră şi burger de cal o perioadă, nemaivorbind de facilităţile de paştere ale tăpşanului şi încetarea concertelor de fluier nocturne.
Planul părea bun, doar că fiind făcut la beţie a fost auzit şi de o mioară din flota băcăuanului, o mioara pufoasă şi plină de vino-ncoa, pe care ciobanul moldovean o iubea atât de mult că o învăţase să behăie în moldovenească fraze simple (cum ar fi "eşti cel mai tare-n ciomag", "mi-a plăcut şi mie" sau "îți stă bine în cojoc")
Probabil că stilul de a comunica cu oaia personală (bârsană, zice balada) era totuşi imperfect pentru că, în loc să ia măsuri preemptive (de exemplu să sacrifice un kil de ţuică de pere la vreo 2 ucrainieni ca să îi facă muci pe oierii agresivi) pare că băcăuanul nu a crezut nimic din ce îi behăia iubita, ba mai mult a început să o ia la mişto ca pe-o nevastă neepilată cicălitoare cu indicaţii de înmormântare ciudat de precise (să fie îngropat lângă stână, de parcă ăia s-ar fi gândit vreo clipă să îi ia loc de veci la Belu, sau să îl îngroape cu tot cu toate fluierele, cavalele, tălăngile şi buciumele cu care îi plăcea să enerveze lumea la beție, de parcă ar mai fi stat cineva să le vândă după ce i le-ar fi făcut guler). Presupunând eronat că haremul lui zoofil ar putea să reacţioneze altfel decât behăind la schimbarea de stăpân, îi mai spune mioarei, care oricum nu înţelegea nimic, să îndruge cui o întreba, fie el perceptor, stilist sau jurnalist de scandal, că el, de fapt şi de drept, s-a dus prin Caraibe, la plajă, sex şi cocktailuri cu o mândră crăiasă, în căutare de ciobani zoofili, nespălaţi şi neghiobi.
Sigur că aceeaşi fantasmagorie trebuia behăită şi lu mă-sa, daca hoaşca şi-ar fi făcut apariţia.
Nu am înţeles din finalul abrupt al baladei dacă ăia doi l-au terciuit până la urmă pe moldovean sau dacă omul, în vreun moment de trezie, a schimbat tăpşanul, până să îi bage ăilalți fluierul în cur.
De fapt nu am înţeles din toata balada nimic decât că nu e bine să păşunezi cu toţi demenţii, că dacă stai toată ziua cu oile behăitul începe să îţi dea idei şi că este bine să îţi planifici din timp serviciul de veci, ba mai mult să faci aranjament speciale pe care să le transmiţi persoanei iubite, fie ea oaie.
Nu îmi rămâne decât să mă gândesc ce tărăboi ar fi ieşit dacă pe un alt tăpşan, altundeva s-ar fi întâlnit nişte baci mai competitivi (să zicem un arab, un evreu şi un turc) şi mai ales de ce trebuie chinuit creierul copiilor noştri cu această ciudata versificare ...

Scopul ascuns al sistemului corecțional românesc

Toată lumea înjură chestia asta – că la pușcărie cum mai mâzgâlești un almanah, cum îți mai șterg idioții o lună de belea.

Eu personal cred că ne aflăm în fața unui moment de geniu a cuiva care a gândit toate astea

Puneți-vă și voi în pielea unui pungaș fără condei. A unuia care violează pentru că așa se face curte în Vaslui. A vreunui oligofren care s-a apucat de furat pentru că l-a certat învățătoarea într-a doua când a văzut că nu se prind de el liniuțele. A vreunui tâlhar de treabă care nu a citit în viața lui mai mult decât adresele ponturilor.

Cum mergeau acești oameni la pușcărie până de curând! Și ce viață era acolo !

Astăzi nu mai poți schimba o vorbă cu nimeni, că toți sunt la bibliotecă, la documentare. Vrei să îl sperii pe vreunul și ești șâșâit că omul tocmai este pe chat cu coordonatorul lucrării. La dușuri, în seara de sex, nimeni – toată lumea este la cenaclu. Aștepți cu boxul în mână, după stingere, să arăți la toată lumea cine este șeful, doar ca să vezi că oamenii s-au pierdut în discuții esoterice la cantină.

Părerea mea este că s-a dus tot farmecul penitenciarului.

Ce om normal la cap, cu creierul cât măslina și mândru de acest fapt s-ar mai expune la așa ceva?

Ce pungaș normal ar mai risca să salte zacusca vecinului numai și numai ca să ajungă în sălile de lectură ale unui Borcea, Meme Stoica sau Voiculescu?

Deci părerea mea poate fi una singură. Un creier superavansat din ministerul de justiție a gândit toate acestea numai și numai pentru a diminua rata infracționalității din România.

Căci într-un mediu fără șișuri, fără cafteală, numai cu prezentări de capodopere, seri de memorialistică, colțul micului tapițer și zile de recitat, ce borfaș normal la cap nu și-ar plăti impozitele la zi numai și numai pentru a fi ferit de asta?

Păsăriceasca și gesticopăsăriceasca

Un fapt pe care bărbatul tinde a-l ignora în viața de zi cu zi este acela că femeia vorbește curent cel puțin alte două limbaje în afara celui inteligibil, masculin.

Limbajul nostru este unul direct și clar. Când ne chiorăie mațele preferăm o abordare de tipul ”Pune și tu ciorba pe foc cât mă descalț” în locul unor exprimări ambigui de tipul ”ce-o mai fi bun prin frigider” sau ”nu vrei să gustăm ceva împreună?”.

Când dorim sex facem cunoscut acest fapt fie onomatopeic, fie prin exprimări univoce de tipul ”Tu aici, chiloții acolo” sau ”Vino-ncoa să băgăm telegarul la nutreț” și nu încercăm fel de fel de aluzii fine de tipul ”Îmi stă bine părul?”, ”Ce seară romantică” sau ”Nu desfaci și tu o sticlă de vin roșu?”.

Dacă e Steaua pe Digi sau Halep pe Eurosport  nevasta primește la timp avertizările necesare și nu cred că mai există femei care să nu fi deprins până acum că cele două activități decurg mult mai bine alături de o bere rece servită în tăcere.

Părerea mea personală este că acest limbaj este unul foarte bun și sunt convins că numai și numai datorită lui primele antropoide cu nuanțe umaniforme au putut în fine coborî din copaci și evolua. ”Uite leul”, ”Pe alea două nu le păzește nimeni” sau ”șase, vine soacră-mea” sunt probabil printre primele mesaje cu care bărbatul primitiv își semnaliza pericolele, ieșea la agățat sau se ferea de rele.

Din păcate, rămase prin peșteră la bătucit semințe, femeile au luat acest limbaj minunat în simplitatea, caracterul univoc și claritatea sa și l-au răsucit până la nivelul la care devenea preferabil să te duci la vânat de tigri cu colți decât să mai auzi o dată cât de lăliu arăți cu gheara aia înfiptă în cur, cum blana de capră nu se mai poartă anul ăla sau cum ai fi putut și tu să lauzi osciorul nou din nasul consoartei în loc să te bagi ca bivolul să mănânci șarpele gătit de aceasta.

Din păcate parcurgerea istoriei nu a adus evoluția așteptată.

Desigur noi, bărbații, am rămas aceeași comunicatori perfecți și, în afară de adăugarea câtorva cuvinte, am lăsat nealterat fondul.

Din păcate femeile nu numai că au complicat progresiv limbajul dar au și rafinat cel puțin două noi tipuri de comunicare de natură a face totul pentru a spori decalajul, deja existent, între speranța medie de viață a celor două sexe.

Astfel atunci când comunică între ele femeile folosesc primul din aceste limbaje, pe care l-aș numi (dacă nu aș ști că există posibilitatea nedreaptă de a fi interpretat ca misogin) păsăricăceasca.

Este acel limbaj unic prin care femeile se recunosc între ele pe baza unor detalii extrem de subtile și greu de sesizat (cum ar fi forma, culoarea, lungimea, grosimea, volumul, nivelul de procesare sau bonitatea părului, sclipirea fondului de ten, prezența sau nu a paietelor, bretelelor, fundițelor sau tipul, mărimea și greutatea cerceilor).

În care între rujul siclam închis cu tonuri vesele și cel corai cu tentă spre roșu pare a fi o diferență vis a vis de care numai o conversație de peste zece minute se poate apropia de exprimarea unei biete părți din trăirile, conflictul și semnificația inerente acesteia.

În care cu mâinile încleștate pe volan asculți atât de multe despre unghiile drepte pe degetele ascuțite, de cele cu vârf pe degetele scurte, de acrilat, modele, ojă și nuanțe încât la un moment dat nu îți mai pasă nici de bandă nici de culoarea semaforului și numai gândul la manichiura doctoriței de gardă te oprește în ultimul moment de la a face ceva necugetat.

Din fericire pentru noi, femeile cunosc această incapacitate a noastră de a înțelege păsăricăceasca și o rezervă lungilor tete a tete uri dintre ele. Și chiar dacă uneori mai scapă frânturi din graiul lor către bărbat admit, cu grația îngrijitorului grădinei zoologice, faptul că urangutanul, nici de data asta, nu a înțeles nimic și nu îi pasă.

Mai îngrijorat aș fi de celălalt limbaj feminin, gesticopăsăreasca.

Acest limbaj pare la o primă evaluare superficială mai inteligibil de către noi pentru că folosește cuvinte recogniscibile gen mâncare, pantofi, haine sau sex. Vigilența noastră de ascultători nu neaparat dotați pentru asta este în consecință adormită cu ușurință de utilizarea acestor patternuri sonore familiare astfel încât neglijăm să remarcăm la timp sau să decodificăm cealaltă parte a mesajului, luând de obicei forma sprâncenelor încruntate, a mâinilor în șold, bustului încordat sau buzelor strânse.

La urma urmei câți dintre noi nu au venit acasă chercheliți și au interpretat greșit întrebarea ”Acuma vrei să și mănânci?” prezentîndu-se cu barbețica la gât în bucătăria goală, sau, după ce și-au pus pantofii maro la costumul albastru, au răspuns greșit la întrebarea, aparent culegătoare de informații ”Ăia din picioarele tale sunt pantofi?”.

Câți dintre noi nu s-au făcut de râs dârdâind în curul gol sub pilotă când, după meci, au interpretat complet greșit replica soției ”Acum te pomenești că vrei sex?”

Pentru că spre deosebire de păsăricăceasca, gesticopăsăreasca este menită numai pentru noi bărbații și nu poate fi evitată.

Experți și înțelepți au studiat fenomenul dar replici mai adecvate decât ”imediat”, ”îmi pare rău”, ”da dragă” și ”ai dreptate” nu au găsit, nemaivorbind că până și acestea trebuiesc folosite numai în context. Ochii în pământ, mâinile în poziție vag defensivă și o cale de acces sigură spre ușă sunt îndeobște de folos, dar numai dacă reușești să plasezi câte un iartă-mă în eventualitatea vreunei pauze de respirație.

O altă idee buna ar fi, desigur, să faci pe mortul, fapt însă convingător doar la cei care pot să-și țină respirația mai mult de 3 minute și care de obicei merge numai o dată.

Este greu de descris cum este cel mai bine să procedezi în astfel de situații și până la apariția primului dicționar complet al acestei limbi nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem, ca niște europeni teleportați în cartierul vietnamez din Beijing.

Barnevert, Bodnariu, bătaia și opinia publică românească

 

Subiectul zilelor acestea este, se pare, ostracizarea familiei Bodnariu în Norvegia de către Barnevernet, organizația vikingă care se ocupă cu protecția copiilor.

Primul lucru care mă frapează în ceea ce privește acest subiect este faptul că opiniei publice îi lipsește, cel puțin momentan, un cumul suficient de informații verificate în ceea ce privește acest subiect.

Sigur însă că ignorarea faptelor nu poate constitui, mai ales la români, vreun motiv de inhibare a unuia din cele mai semnificative talente ale concetățeanului nostru – datul cu părerea. Pe cât posibil conflictual, enervat, revoltat și pregătit de implicare extremă, desigur dacă aceasta nu implică scoaterea de bani din bucunar.

Așa cum am înțeles eu faptele directoarea școlii unde învățau două fete din cei cinci copii ai familiei Bodnariu a sesizat Barnevernet că, în opinia ei, cele două fete au suferit o formă sau alta de abuz (fără a se ști exact ce anume a văzut femeia).

În Norvegia se pare că organizațiile, mai mult sau mai puțin guvernamentale, nu se fac pe modelul ”Avocatului poporului” de la noi, ca un fel de loc de somn și de dat telefoane ale câte unuia din concetățenii noștri mai asimetrici. La ei oamenii își iau treaba în serios, așa cum fac vikingii de câteva mii de ani încoace (mentalitate destul de norocoasă dacă a rezultat în atingerea celui mai mare nivel de trai de pe Pământ). Așa că dacă la ei prin manuale scrie ”în caz de abuz mutați copii de urgență din locul unde aceștia sunt abuzați”, se pare că așa și fac și nu așteaptă ca ai noștri să le confirme cineva, poliție, medici sau morga că, într-adevăr domle, ăla își bătea/ viola/ fugărea/ înjura/ înfometa/ vindea copiii.

Și după această măsură de urgență se analizează situația și se iau măsurile pe care o să le vedem și noi, în câteva săptămîni sau luni, luate în cazul familiei Bodnariu.

Nu discut dacă este mai bine la ei sau la noi. Posibil ca sensul migrației de oameni între cele două țări să ne dea un insight asupra răspunsului la această întrebare dar, la urma urmei, nu este relevant. La ei ca la ei, la noi ca la noi, că dacă noi nu am vrea să fie ca la ei, am schimba.

Dar în cazul familiei Bodnariu ”la noi” înseamnă de fapt ”la ei”, oamenii alegând să se chinuie să își ducă viața pe meleag norvegian și nu pe plaiul legendar unde, ce e drept, un papuc aruncat după pehlivan atunci când acesta vine cu nota cinci de la școală nu este mare scofală.

Pentru că un alt fapt pe care nimeni nu îl contestă este acela că în familia Bodnariu se mai bate. Au recunoscut-o ei înșiși.

Cum dracu să nu bată? Sunt cinci copii, adesea fac zgomot, scandal, unii mai încăpățânați, alții mai leneși, ce să facă un tată sau o mamă responsabili, măcar câteodată?

Și aici ajungem de fapt la motivul real pentru care cazul aduce atâta emoție și implicare în mințile noastre getodace. Pentru că nu om avea noi multe de la soartă, petrol gata, diamante ioc, păduri în curs de export, meleag așa și așa și fabrici duse dracului, dar măcar dreptul sacru de a mai altoi copilul îl avem. Că la noi o urecheală, o linie pe palmă, juma de dupacă după ceafă sau, în cazuri mai grave, o curea sau două pe cârca nemernicului mic sunt acceptate ca normă culturală. Conform statisticilor 63% din familiile noastre o fac. Este deci parte din noi.

Cine sunt spălăciții ăștia antipatici să vină să ne spună că asta e rău? Ce tata, săracu, greșea când punea joarda pe curul meu? Nu greșea frate, om m-a făcut. Și dacă nu îmi dădea dirigul palma aia acu 25 de ani cine știe pe ce căi lăturalnice o luam. Etc.

În fapt însă este, în opinia mea extrem de rău. De trist și de rău.

Și nu mă refer aici la posibilitatea de a scoate din context o palmă dată poate la nervi copilului și de faptul, evident greșit, că aceasta nu ar trebui să fie motiv de despărțire a unei familii.

Mă refer de fapt la toată această mentalitate de a accepta corecția fizică și bătaia, motivarea prin frică și durere. Cu tot ce înseamnă acestea în perpetuarea violenței, dar și anxietății sociale, lipsei de sinceritate și tendinței de a abuza sau de a accepta abuzul de mai târziu.

Dar mă rog, noi cu ale noastre, ei cu ale lor.

Familia Bodnariu probabil că bate des copiii. Nu cred că îi maltratează, dar cred că îi bate des, suficient de des cât una sau ambele fete să se fi plâns la școală. Familia Bodnariu este pusă acuma să plătească pentru asta și pentru faptul că ei au crezut că bătaia este un lucru bun în familie.

Cred că familia Bodnariu va primi copii înapoi dacă se va dovedi că abuzurile nu au mers mai departe de bătăile deja recunoscute. Nu știu însă dacă, primind copiii înapoi, familia Bodnariu va continua să îi bată.

Eu nu am bătut-o pe fiica mea niciodată. Ai mei nu m-au bătut frecvent dar, ocazional m-au bătut și recunosc că nu le port în suflet vreo circumstanță atenuantă pentru asta (deși tehnic vorbind probabil că meritam ocazional bătăile încasate).

Cât despre noi toți ar trebui să analizăm ce este în neregulă cu noi, bârna atârnând de pleoapele noastre numită violență domestică și nu eventualul pai din ochii instituțiilor norvegiene.

Pentru că dacă ei doresc să construiască o societate, evident strâmbă, în care părinții să nu îți altoiască niciodată copiii, ce drept avem noi să îi împiedicăm?

Lupta sindicaliștilor japonezi

Citesc un articol analizând drama care loveşte angajaţii japonezi care nu numai că nu îşi iau toate zilele de concediu legale într-un an, dar, cei mai mulţi, lucrează zilnic suplimentar, cu riscul de a termina în două săptămâni munca pe o lună.
Într-o lume in care sakè ul la pet nu a fost încă, în lipsa emigraţiei este europene, descoperit, în care după masa dorm numai copii de până la 4 ani numai dacă nu şi-au găsit încă primul job şi în care sămânța de floarea soarelui este mai degrabă festin culinar decât hobby de asezonat cu "Inimă sălbatecă" şi Primera Division, un semnal de alarmă asupra acestei tulburări obsesiv- compulsive este tras de ministrul sănătății nipon, după parcurgerea timp de 80 de ore pe săptamâna, a statisticilor.
Intervievați în cursul unora din numeroasele lor mitinguri cerând scoaterea weekendului în afara legii, corporatiştii niponi afirmă că măsura silnică preconizată de guvernul criminal de a obliga salariații să execute cele 20 de zile pe an de program de decalotare în afara incintelor locurilor de muncă li se pare la fel de silnică precum tentativa mai veche, eşuată a tiranilor de a creşte salariile, blocată, slava domnului, printr-o epidemie de harakiri ale marilor centrale sindicale.
Îmbujorată de ruşine de a fi surprinsă pe bulevard la ore la care lumea munceşte, Nikata Kusumawa a declarat duminica trecută pe la prânz că genul acesta de măsuri vor permite sporirea avansului economic chinezesc, fapt inacceptabil, dupa cum au subliniat şi ceilalţi trecători, aflaţi fireşte în drum spre locul de muncă.
Un bătrân de 90 de ani, angajat zilele acestea part time, doar 40 de ore pe săptămână din cauza osteoporozei, a deplâns mentalitatea tineretului nipon din zilele noastre capabil de a lua concedii medicale cu uşurinţă pentru fel de fel de indispoziții pasagere, fie ele dublă pneumonie, gripă spaniolă, friguri galbene sau ebola, nemaivorbind de neruşinații care lipsesc de la servici uneori după mici zgaibe produse de căramizi căzute în cap sau abia vizibile fracturi cominutive.
Noi ca români nu putem fi decât de acord cu revolta, revendicările şi bătălia socială a japonezilor şi oferindu-ne să preluăm, pentru aplanarea conflictului, o parte din zilele de concediu plătite ale lor.
Un nou tip de turism național ar trebui să canalizeze aceşti clienti nemultumiți spre statiunile pregătite anume la marginile autostrăzilor in construcție de 25 de ani, pe lanurile patriei aflate în paragină sau în cabinele macaralelor uitate de Ceauşescu prin țară, dupa precipitata şi zgomotoasa-i demisie cu păcănituri.
Pare că la sintagma comunistă "proletari din toate țările, uniti-vă" putem, din România, să venim cu un slogan mult mai bun pentru oropsiții din țara soarelui răsare : "Veniți, tată, la noi" !

Meditație pe marginea baladei meșterului Manole

Am recitit de curând balada populară Meşterul Manole şi trebuie să recunosc faptul că am găsit-o la fel de reconfortantă ca în perioada copilăriei când eram silit să o citesc .
Pentru cei care au uitat naraţiunea, aceasta se învârte în jurul lui Negru Vodă, preşedintele de atunci al Ţării româneşti, care o flendureşte de-a lungul Argeşului în ideea de a face o catedrală a neamului (şcoli, spitale sau azile de bătrâni fiind destule în opinia lui).
Pentru aceasta se pare că umbla cu 10 meşteri mari (nu neaparat pentru talentul meşteresc, cât, probabil, pentru dimensiunile trupeşti, dacă este să ne luăm după succesul construcţiei lor).
Întrucât la un moment dat Negru Vodă îi cam ia la ameninţări pe malaci înclin să cred că de fapt şi de drept mai erau însoţiţi şi de o suită de oşteni,necesari conferirii unui grad de seriozitate ameninţărilor voievodului.
În plus în lipsă de wi-fi şi televizor sigur majestatea sa îşi luase cu ea bucătari, femei şi entertaineri să nu se plictisească; în plus nici meşterii nu erau singuri având, conform sursei, soţioare şi surioare cel puţin (eu aş paria că şi frăţiori şi, posibil, unul sau doi dintre ei şi parteneri de gen masculin).
Tanda pe manda cogeamitea herghelia căuta loc de zidire pe malul Argeşului şi nu mă mir că, în hărmălaia creată posibilitatea de a rata vreo poiană sau două mai adecvate, era destul de mare.
Deşi procesiunea asta ciudată era mai degrabă de evitat, pare că la un moment dat întâlneşte un ciobănaş (textul original spune că îl ajunge din urmă, ceea ce presupune fie că alaiul prezidenţial circula cu girofar, fie că ciobănaşul ciobănea mai relaxat).
În mod inexplicabil, în loc să îl întrebe cât mai este kilul de lână, dacă dă de o pastramă sau dacă ţine cu Steaua (subiecte care par mai degrabă subiecte de conversaşie cu un oier), Vodă l-a găsit tocmai pe acest pierde vară să îl întrebe dacă ştie vreun hogeac părăsit unde să bubuie el o catedrală.
Să ne mirăm că ciobănaşul l-a trimis, la marele mişto, la singura leprozerie pe care o ştia, părăsită de mult, tocmai datorită alunecărilor de teren şi atât de nefastă că până şi câinii o ocoleau când căutau un loc să îşi facă nevoile?
După o foarte scurtă meditaţie voievodul aprobă proiectul şi îşi autoacordă autorizaţia de construcţie punând plăvanii la lucru.
Nu este clar dacă au dărâmat magazia înainte sau au încercat să construiască pe lângă ea, fapt este că, în lipsa de arhitect italian, materiale chinezeşti şi muncitori nemţi zidul, atît cât meştereau băieţii ziua se ducea dracului noaptea, din raţiuni de temelie, fundaţie şi chirpici la mâna a doua.
Cum plăvanii lucrau pe mâncare şi mai ales băuturică, dar nu se cunoştea nimic din munca lor, la un moment dat Negru Vodă a simţit că e luat de papagal (ceea ce pe vremea aia se rezolva destul de repede) aşa că, în absenţa cunoştinţelor şi propensităţii pentru motivarea pozitivă, le-a comunicat hahalerelor că dacă nu îşi odihneşte şi el ochii pe un zid câte de curând posibil (că la o mânăstire întreagă îşi luase gândul de când i-a văzut pe meşteri uitîndu-se la mistrii ca broasca la lună) o să îi îngroape de vii, fără băutură şi o să angajeze 3-4 bulgari la jumătate de preţ şi un sfert din rachiu.
Sigur că planul prezidenţial nu avea de ce să placă băieţilor, cărora ideea de a turna totuşi o fundaţie pe mâlul unde tot construiau de-aiurea n-avea cum să le vină sub cuşmile supradimensionate aşa că o stare de disconfort cu crize de panică, insomnie şi coşmaruri a fost inevitabilă.
Într-unul din aceste vise Manole a venit cu soluţia. Nu materiale de calitate. Nu mai puţină beţie şi mai multă mistrie. Nu temelie mai groasă, piloni, mutarea locaţiei. Nimic din toate astea, soluţia găsită de trântor a fost să bage în coşmelie prima hoaşcă care ar veni, a doua zi cu castronul de sarmale să potolească bivolii.
Cum ar putea genul acesta de procedură să întărească o construcţie nu a fost investigat în prealabil, dar, învioraţi de perspectiva burlăciei, toţi zece au considerat totuşi că soluţia propusă este de calitate.
După multă ceartă ("luaţi-o pe a mea", "am chemat-o pe a mea cu tot cu soacră, pentru capelă" etc) pare că, la vot, a ieşit să îi facă pocinogul la cea care o veni prima cu mâncarea a doua zi.
Fie şi numai ca să dea o lecţie femeilor de pretutindeni să nu iasă devreme, nefardate, din casă.
Bineînteles că, fiind cel mai mare, a doua zi dimineaţa, Manole a fost primul care a văzut cine este ghinionista... Chiar nevastă-sa. (Corect ar fi fost ca baladistul anonim să precizeze că săraca venea numai şi numai pentru că i se spusese că dacă ajunge cu sarmalele mai devreme, luna asta va fi fără bătaie).
Urmează o porţiune lirică a baladei, în care, sadic, Manole cere proniei să plouă, să tune şi în general biata femeie să aibă parte şi de cod roşu în ultimele ei clipe. Bineînţeles însă că o lună fără bătaie era pentru Ana o motivaţie pentru care ar fi adus şi Pringles la negri în timpul lui Katrina.
După ce au înfulecat ce încropise muierea, nătărăii s-au ţinut de cuvânt. Ciudat este că Ana nu s-a zbătut, nu a zgâriat nici nu a ameninţat cu PROTVul nici măcar când Manole a zdit răsuflătoarea.
Pare că până la urmă mânăstirea a fost zidită. Nu reiese din baladă dacă imediat după aceea sau la cîteva decenii după aceea, când tehnologia ar fi progresat suficient de mult cât să poţi construi în vad inundabil sau când nişte meşteri normali s-au apucat de treabă.
Ce este clar este că o perioadă de timp a existat o modă în arhitectura rommînească, conducând la meşteri ce se căsătoreau de mai multe ori în decursul vieţii.
Cât despre Manole pare că, la final, a fost făcut la bani de Negru Vodă, care, privind produdul muncii lor cu un ochişi nota de plată de la cârciuma locala cu celălalt a decis că singura vindecare pentru starea de iritare care l-a cuprins este să îi lase pe acoperiş, doar, doar or sări, cât erau ei de mari, şi i-or face şi o fântână , de impact, în curte.
Doar Manole a pus botul.

Violul

 

Unele zile par a se scurge anost și interminabil. Și, când ți-ai pierdut orice speranță de a te bine dispune îți cade sub priviri o știre PROTV.

Astfel, la capitolul ”Știri” – subcapitolul ”Șocant” este prezentat cazul unei femei, de profesie bloggeriță și activistă din Africa de Sud, Amber Amour, care relatează în stilul PROTV, live și necenzurat, că ar fi fost violată. Și, ca dovadă, își postează chipul înlăcrimat sub dușul sub care s-a petrecut nenorocirea.

Pentru că spre deosebire de Vaslui unde violurile au loc în tufișuri, pe arătură sau în ograda cârciumii, în Africa de Sud acestea se petrec la duș, în cadă, la jacuzzi sau în alte locuri asemănătoare în care femeia modernă cunoaște bărbați.

Tot necazul a pornit, se pare, de la igiena impecabilă a tinerei bloggerițe care se spală atât de des că practic nu mai poate socializa așa că uneori mai invită câte un domn pe acasă la un dușuleț.

Genul acesta de întâlniri ar trebui să se petreacă fără incidente dar iată că tânăra vedetă a internetului a avut ghinion, africanul nevenind la duș cu burete, bețișoare de urechi și rățușcă gonflabilă, după cum un domn adevărat ar fi făcut-o,  ci cu cogeamitea anaconda nervoasă și contorsionată pe care a mai și avut pretenția, după numai câțiva stropi, ca Amber să i-o ciufulească. Obișnuită cu alt gen de lume atunci când se află la baie, tânăra femeie a fost consternată atunci când a fost conjurată să îngenuncheze și să scoată punctele negre din dihanie și a realizat că în mintea primitivă a porcului acesta credea că fusese invitat pe post de sursă de săpun lichid.

Femeia pretinde că a spus ”stop” nefiind însă clar dacă, cu gura plină fiind și cu dușul mergând, s-a mai auzit ceva.

Alte femei care au mai puține idei și spirit militant de oferit celor din jur ar fi concluzionat că atunci când nimerești în curul gol sub duș cu cogeamitea africanul nu prea mai contează nici dacă spui nu, nici dacă ți s-a desprins o ureche și nici dacă becul din cameră face scurt circuit, dar nu tânăra Amber. Aceasta însă a avut în context perceptivitatea să înțeleagă faptul că de fapt și de drept a fost violată, mai ales că zdrahonul a continuat cu dușurile până a simțit că totul este moale și lucios.

Poliția locală a fost bineînțeles sesizată de acest mârșav viol și a debutat o anchetă care, se pare, a început să lâncezească amarnic din primul moment în care tânăra a descris detectivilor locul de întâlnire și ținuta în care era îmbrăcată atunci când și-a primit invitatul. Se pare că inspectorii au avut suficient de puțină nuanțare cât să interpreteze că, atunci când te invită la duș, o tânără se așteaptă să fie săpunită cu simț de răspundere și că este o mândrie specifică Africii de Sud să nu oprești acest proces până ce nu ești mândru de treaba făcută.

Tipul s-a ales totuși cu o amendă de 75 de dolari, probabil pentru utilizarea nejustificată a apei.

Urmare a acestei memorabile întâmplări tânăra își postează chipul înlăcrimat și nedreptățit pe o rețea de socializare, promițând că își va continua această campanie de expunere a mentalității strâmbe și sexismului masculin, indiferent câte la câte băi, dușuri, saune și masaje va trebui să se expună.