Constantin Cucu

Intru ca de obicei în fiecare dimineață pe siteul guvernului României ca să văd și eu cine mai ne conduce, care a, doamne ferește, crăpat, cine s-a lăsat și tot așa.

Constat că avem un prim ministru nou, cam țăran la o primă evaluare fizionomică.

Nu este de mirare, omul este rector la Universitatea de Științe Agronomice. O persoană pentru care lucrena, rapița și cabalinele nu mai au de mult secrete, deci extrem de adecvată să ne ducă mai departe. Nu am totuși alte argumente împotriva lui pe moment așa că voi aștepta, ca un ORList în gardă, să înceapă să dea și el cu mucii în fasole.

Dar aceste gânduri pașnice îmi sunt rapid alungate de persoana valoroasă aflată alături de agronom.

Pare că demonstrațiile populare nu au reușit să îl convingă pe Găbiță Oprea să ia o pauză mai mult decât reușește bășina să izgonească limbricul așa că, pe moment, tot lui, valorosul, i s-a dat pe mână securitatea națională și ministerul afacerilor interne.

Este firesc, omul este în primul rând un scolast, un cărturar și un doctor în științe (rușine să le fie celor care, sub pretextul similitudinii de cuvinte, paragrafe și punctuație cu textele altora l-au acuzat de plagiatură).

Apoi este un creator de școală, conducând atâția tineri de valoare, de la secretara sa la renumitul om de știință de la primăria sectorului II, Onțanu, spre obținerea la rândul lor a doctoratelor (din nou rușine pentru chițibușarii care au căutat în textele lucrărilor și au acuzat pe bieții oameni de plagiat).

În al doilea rând omul este o persoană cu stare, un om bogat, un om de care avem nevoie.

Cum să dai afară de la minister, pe pretextul satisfacerii elucubrațiilor câtorva zbuciumați din piețe, pe o persoană care din salariu, cu cumpătare și ajutor de la cel de sus (sau de la cei de sus, nu e clară religia omului) și-a cumpărat câteva căsuțe (suprafață totală 2000 mp, un minim necesar), vreo două apartamente, 3 terenuri (a avut ghinion, nu a găsit decât intravilane), doar două vile de vacanță, una la munte și alta la mare (că este iubitor de meleag), câteva automobile străine (în ce privește motorizarea totuși marele om nu este neaparat patriot), bijuterii, picturi și icoane de zeci de mii de euro (pentru satisfacerea nevoii de frumos și de reculegere), toate acestea fără a se împrumuta, dimpotrivă având câteva sute de mii de euroi în cont. Rezultate financiare obținute, în treacăt fie zis, lucrând doar parțial, pentru că în restul timpului scria la doctorate, studia fenomene științifice și făcea școală.

Un astfel de om de fapt trebuie ținut în post ca să ne învețe și pe noi, tăntălăii care facem coadă la bancă ca să ne luăm Loganul, cum se face.

În al treilea rând omul este un decorat. Meritele lui au fost atât de mari că Emil Constantinescu a văzut în el cavalerul care lipsea ”Stelei României” și este probabil numai o chestie de timp până ce și celelalte grade ale distincției,cea  de ”comandor” sau de ce nu pe cea maximală de ”colan” (sau poate de ”ciolan”) vor ajunge pe pieptul atât de valoros.

Așa că nu mă mir că demonstrațiile vin și trec, unii demisionează sau sunt demiși și numai marele nostru ministru cu girofar rămâne pe poziție, ca un răhățel într-o toaletă stricată.

Fabulosul Gabriel Oprea declară că ”s-a hotărât să asculte vocea străzii”.

Așa cum a sunat aceasta în urechile lui valoroase, nu a fost loc de interpretări. Bulangiul trebuia să plece. Demisia trebuia dată. Ceva trebuia făcut. La urma urmei este vorba de popor.

Așa că domnul general a avut o discuție foarte serioasă cu Ponta, în urma căruia acesta din urmă a demisionat.

Și pentru că asta nu putea fi de ajuns, mulțimea cerând ieri parcă și demisia altora, a mai avut o conversație și cu Piedone. Pentru că nu poți să îți bați joc, la infinit de popor.

Slavă domnului că domnul general a putut recupera pe unul din cei trei despre care vorbește lumea în târg.

Acuma poate că nici oamenii ăștia nu și-ar fi dat demisia, dar în an preelectoral este musai să te faci că pleci.

Desigur asta dacă nu ești dependent de escortă, girofar și antemergători, caz în care te ții cu dinții să servești patria.

Semnificația politică principală a actualelor mișcări de protest din țară nu este, cum s-ar crede, aceea că numere din ce în ce mai mari de oameni tineri, dinamici și mai cerebrați decât concetățenii lor nesataniști, cer demisia premierului și a altor politruci nerușinați.
Semnificația derivă mai ales din faptul că miile de oameni din stradă nu susțin în fapt alt politician sau altă clică politică.
Pe vremea tinereții mele când și eu și generația mea făceam aceleași lucruri pe stradă, chiar dacă manifestațiile noastre se revendicau a fi apolitice, în fapt marea masă care se strângea în fața guvernului, pe străzi și apoi în Piața Universității avea o opțiune politică implicită, reprezentată de partidele istorice nou reînființate.
A fost o greșeală cu care a trebuit să trăim.
Camerele de luat vederi ale televiziunii aservite, TVRul de tristă amintire de atunci, ca și curvele jurnalistice ale epocii, cele care de altfel au pus bazele prostituției noastre de presă, încercau zi de zi și noapte de noapte să demonstreze această legătură și să o servească publicului rumegător ca dovadă a faptului că de fapt revolta noastră ar fi fost una dirijată din umbră de oculta partidelor istorice (în fapt, după cum a arătat viața, niște moșuleți extrem de blegi și complianți politicește).
Azi această obligativitate morală de a fi apolitic a fost ștearsă.
Și totuși nici un nume de partid sau de ”personalitate” politică nu trece de buzele tinerilor. Deși ar fi fost bine să fi existat.
Dar care să fie acest partid și mai ales cine să fie în lumea noastră politică cu adevărat personalitate? asta este întrebarea.
Care mișcare politică de la noi nu are corupți, pușcăriași, istoric de prostituție politică și reputație de poltronism în formă recidivată și agravată?
Ca atare, spre deosebire de noi la vârsta lor, actualii manifestanți sunt chiar apolitici ba aș supralicita și aș zice că sunt de fapt antipolitici. Improbabila lor victorie de fapt ar presupune ca cei vizați să aibă cine știe ce revelații și să-și dea demisia, eventual să facă sepuku, nefiind deloc clar ce vor lăsa în urmă, dar mai ales pe cine.
Ca urmare constat că revendicarea este ușor cețoasă și se leagă de un proiect, altfel generos, de a pune în ștreang marea masă a actorilor politici, pe pretextul că sunt niște trântori corupți și inutili, capabili doar de a suge viitorul din oameni cu voracitatea unor anofeli nedezlipiți de aorta banului public.
Oricât aș fi de acord cu asta (nuanțând poate doar ideea de ștreang cu altele mult mai ingenioase) nu pot să nu constat că acest manifest al mișcării nu are cum să răzbată până la capăt, poate și din cauza jandarmeriei.
Ca urmare presupun că aceste demonstrații în creștere vor rămâne, cum a rămas și Piața Universității pentru noi ăștia mai tomnateci, ca o amintire frumoasă a scurtului moment din viața lor în care au fost liberi să mărșăluiască pe bulevarde și au putut să ofere cu bannere, portavoci și răcnete clasei politice toată muia pe care aceștia o merită.
Un moment scurt și luminos a ceea ce probabil va fi, ca și în cazul nostru, aceeași viață de sclavi înhămați la căruța cu dinți pătrați a sistemului nostru politic și social.

Sandu Gemenaru nu este ca noi.

Noi suntem români. Suntem verzi. Ortodocşi. Neam de getodaci şi neîntrecuți la datul cu părerea. Un pic şmecheri, nu contestă nimeni asta, dar altfel extrem de plăcuți. Piele albă, adesea spălată. Superiori cu siguranță altora pe care nici nu prea îi suportăm, mama lor de venetici.

Sandu este țigan. Pielea lui este mai inchisă ca a noastră. Probabil că, dacă ar cădea pe stradă 9 din 10 ai noştri l-ar înjura, pe el şi pe neamul lui de ciori şi ar trece mai departe. Nu este rocker, este boxer. Şi nu este frumos ca noi, este urât.

Cu toate acestea omul a fost vineri la Colectiv. Nu la concert, probabil că el le are mai mult cu manelele. Ce bântuia de fapt tuciuriul pe stradă?

Nu o să aflăm niciodată pentru că, după cum am zis el nu este ca noi.

El când vede foc se repede să ajute. Când alții ies, el intră. Când oamenii normali fug, el salvează. Şi acolo unde alții, preafericiți, nu ar face nici macar o cruce dacă nu sunt chemați, el intră fără nici o asigurare că va ieşi.

Presupun că țiganul nu este un vorbăreț. Vorbele sunt pentru cei cu tenul fin ca noi. El nu a găsit ca să contribuie decât faptele.

În lumea noastră de xenofobi, de guralivi, protestatari futili şi incapabili cronici la lecțiile de implicare, sacrificiu, curaj şi altruism, Sandu Gemenaru ne-a aratat, ca de atâtea ori în viață, câ el este diferit.

Şi acolo unde omenia ni se părea monopolul dreptcredincioşilor noştri ortodoxi şi de stirpe latină (adevărat că nu neaparat in cazuri de satanism) iată că un țigan arată mai mult suflet decât o mitropolie.

Poate că nu este cazul să mai judecam oamenii după culoarea pielii, credinta, tip de muzică favorită, orientare sexuală şi altele. Nu de alta dar ar putea să ne judece si ei la rândul lor.

Şi sincer eu nu aş vrea să fiu judecat si condamnat de Sandu Gemenaru.

Îl respect prea mult pentru asta.

Sunt multe lucruri ciudate în ceea ce privește agreabila realitate a faptului că, zi de zi, tot mai mulți din compatrioții noștri cu expunere media, politicieni, ziariști și patroni iau calea penitenicarului.

În primul rând diversitatea. Practic nu există aproape nici o ocupație, zonă politică, geografică sau sex care să nu fie cu cinste reprezentată. Nu există partid care să fi fost năpăstuit numai și numai cu oameni cinstiți, fără a se putea mândri cu măcar un reprezentant capabil de corupție, delapidare sau șperțuială.

În al doilea rând fragilitatea. Cumva marea majoritate a celor care trag biletul câștigător la loteria procuraturii, atunci când sunt duși să își ridice premiul la pârnaie, constată agravarea subită, cu conotații de risc vital, a tuturor afecțiunilor preexistente, de la mătreață și veruci la melancolie. În plus pare că absența odorizantelor în băi, a perdeluțelor la termopane și a rățuștelor de plastic în băițe vine pentru marea lor majoritate ca o neașteptată surpriză, de măsură a le decompensa naturelul simțitor.

În al treilea rând mulți se preocupă mai nou de noi, cetățenii, siliți inutil, de un sistem prost gândit, să plătim pentru cazarea lor când ei sunt atât de capabili de a-și duce singuri de grijă, că ar trebui trimiși de îndată s-o facă. Pare că în momentul în care dau de gratii mulți din acești oameni descoperă că de fapt, undeva în adâncuri, nu sunt paraziți.

Dar oricât de interesante ar fi toate caracteristicile de mai sus, nici una nu se compară cu cea de-a patra, particularitate ubicuitară a deținutului de neam din România, respectiv profunda și inatacabila lui nevinovăție, din care de altfel derivă și capacitatea cvasimiraculoasă de a nu se rușina.

Dacă stai să asculți undele fonice care erup din gura lor neferecată, nici unul din ei nu a făcut de fapt ceva cu adevărat rău. Toți sunt niște zâne benefice, victime ale unei vinovate vânători de vrăjitoare, lansate de zgripțuroi politici invidioși pe valoarea lor. Niște oameni care cel mult au greșit minimal sau au scăpat din vedere vreo mică chichiță avocățească (șăntăjel, șpăguliță, câteva milioane de metri cub de gaz, de exemplu). Ființe perfect onorabile, capabile a privi lumea în ochi, ba chiar de a relua, după terminarea ordurii, treaba de unde au lăsat-o.

Înțeleg cum își justifică comportamentul.

Am văzut cu toți cât de imposibil i-a fost, ani în șir, justiției să se atingă de politicienii apropiați guvernării. Cum ar putea acum toți acești oameni să blameze, pentru încarcerarea lor, micul păcat al cleptomaniei personale și nu pierderea alegerilor? Cum să creadă ei că motivul pentru care sunt azi arestați ar fi cele doar câteva milioane și nu, de fapt și de drept, numărul prea mic de afișe electorale din campanie?

Probabil că pentru fiecare șperț dovedit există zeci de alte hoții nedescoperite, așa că este din nou firesc ca toți acești oameni să se simtă un pic nedreptățiți, cum s-o fi simțit și Al Capone când l-au luat pentru neplată de taxe și nu pentru alte fapte mai semnificative pe care, zic gurile rele, le-ar fi comis.

Dar principala sursă a imunității de invidiat a acestor oameni în fața rușinii derivă de fapt din mediul extrem de sănătos, din această perspectivă, în care trăiesc.

În lumea lor, a politicienilor, ziariștilor, realizatorilor, băieților deștepți și baronilor rușinea este extinctă de mai multă vreme decât este variola pe Pământ. Zeci de ani cu promisiuni neținute, flote, zăcăminte, regii și întreprinderi înstrăinate, demisii nedate, monologuri paralele, șantajuri, minciuni și dezinformări au vaccinat acești oameni atât de complet împotriva banalei rușini a omului normal că nici măcar la îmbrăcarea zeghei ei nu cred că ar trebui să se simtă diferit față de cum se simțeau în Armani.

La urma urmei este firesc. Colegii se luptă pe la televizor să le arate adeziunea, îi însoțesc la procuratură pentru suport și le păstrează locurile calde pe listele electorale.

Pentru că până la urmă asta este ceea ce fac frații unii pentru alții.

Când „revoluţia” din 1989 era în toi şi seara se auzeau simulatoarele cu păcănituri ale securităţii, menite să dea sentimentul unor lupte de stradă din care numai un vizionar de talia lui Iliescu ne-ar fi putut scoate, mă gândeam cât de minunat ar fi dacă aş apuca să trăiesc vreodată realitatea integrării României în NATO, necum mirajul integrării în Uniunea Europeană, cu tot riscul supraîncărcării cozilor maidanezilor cu covrigi pe care aceste manevre politice le-ar fi implicat.

Au trecut aproape 25 de ani şi iată că această năzuinţă s-a realizat, în ciuda unor bărbaţi politici pe care i-am iubit, de la Iliescu şi Băsescu, cu aceeaşi patimă cu care îl îndrăgisem şi pe cizmarul luat la alice în acel crăciun şi care, în contrapartidă, s-au priceput la fel de bine ca înaintaşul lor.

Prezenţa în NATO este desigur favorita mea.

Legendarei combativităţi şi veleităţi militare a României o asociere mai pitică, de tipul unui pact de neagresiune cu marina slovenă sau manevre militare de cules castraveţi cu bulgarii cu greu ar fi putut salvgarda interesele majore ale securităţii româneşti, aflate desigur în Orientul mijlociu, podişul afgan sau în largul coastelor coreene.

În context fiecare leuţ pe care statul îl stoarce din salariul meu ca dintr-o lămâie mutantă mică şi uscată eu îl dau cu speranţa că îl voi regăsi în fuzelajul bombardierelor la mâna a doua achiziţionate în vrac de la americani, a elicopterelor de asalt şi prelatelor lor de camuflaj sau măcar în lefurile viitorilor mareşali staţionaţi pe Insula şerpilor.

Că ştim că imperiul subţire cu cheltuială se ţine şi îmi tresare inima de bucurie când văd cum noi şi aliaţii noştri mai mici, americanii, mai futem câte-o bombă pe casa vreunui arab cu ochi de terorist terorizat.

În plus este cu deosebire inteligent să fii într-o alianţă militară a cărui sediu se află pe partea cealaltă a globului şi tu te afli, geografic, atât de aproape de singurul eventual inamic competent că îi simţi uneori, cînd şi acesta combate terorişti prin vecini, atât respiraţia pofticioasă cât şi erecţia rachetelor de croazieră mângâind curuleţul frontierelor proaspăt garantate.

Nici cu aparteneţa în Uniunea Europeană nu îmi este cu adevărat ruşine. Normelor naţionale pe care nu le respecta nimeni le trebuiau, cu prisosinţă, un set de norme noi în care să ne băgăm picioarele cu toţii.

Avem acum salarii de nivel european, la care să visăm, standarde europene, sub care să ne măsurăm, fonduri europene pe care să le returnăm şi birocraţie europeană cu care ne ştergem tot la cur.

Chestia cu integrarea în Europa a avut, constat acum, o foarte mică, subtilă şi imprevizibilă problemă, respectiv a plecat de la premiza că prin dorinţa politicienilor de a semna nişte acte s-ar putea transforma vreodată gherţoiul cu petul de ţuică, punga de bostan şi maieul ridicat pe burta păroasă în cine ştie ce gentilom fornăind neliniştit după asomizor de crăciun.

Aşa că, alături de alte iluzii pe care le-am avut în tinereţe (cele privind numărul de neveste, de case şi maşini într-o viaţă de om fiind totuşi cele mai eronate) pare că şi mica mea dorinţă de-acum 25 de ani a fost teribil de prost plasată şi că măcar acum, când sub efectul maturizant al muii date de realitate am început să înţeleg politica altfel aş putea să îmi redefinesc dorinţele un pic mai coerent.

Măcar cât să visez la neintrarea vreodată-n spaţiul Schengen.

Tocmai am văzut o poză cu David Cameron, prim ministrul britanic, în metrou.

Omul avusese un pic de ghinion şi nu găsise loc pe scaun aşa că se rezemase de un perete şi citea dintr-o gazetă.

Am înțeles abia atunci ce ghinion au englezii să aibă la putere o persoană atât de lipsită de valoare, mai ales dacă o comparăm cu unul ca Oprea care, probabil, şi dacă ar lua metroul ar pretinde ca în față să aibă motociclist şi vagonul să fie prevăzut cu girofar.

Presupun că este o chestie de dragoste.

Englezii sunt mai reci şi, probabil nu îşi iubesc, oricum nu extrovertit, politicienii.

La noi e teamă mare cu ai noştri că, dacă şi-ar da jos curul din limuzine ar incepe lumea să-i pupe, să-i laude şi să-i dezmierde, ca pe nişte motanei simpatici ce sunt şi nu ar mai apuca să ajungă la servici. De asta au nevoie de coloane de fapt.

Mă bucur câ trăiesc in România o țară unde tarabostesul e tarabostes, baronul e baron şi pulistul e pulist nu ca la ăia unde nu mai ştii de ce ministru mai dai prin metrou sau prin autobuz.

Este în firea omului ca în fața unei tragedii să caute vinovați asupra cărora să verse toată frustrarea şi mânia pe care uneori destinul le lasă în urmă.
Aseară la ruleta soartei a ieşit roşu sângeriu pentru 25 de puşti nevinovați şi, din păcate, nu mai există nimic de făcut decât, poate, să mulțumim cerului, norocului sau lui Dumnezeu că puştiul sau pustoaica noastră, intâmplător, nu era acolo.
Prin indolență, neimplicare, tâmpenie şi nepăsare am creat pentru noi, pentru copii noştri şi pentru bătrânii noştri o lume nu numai urâtă şi săracă, dar şi, iată, periculoasă. În care se arde de viu, se cade în gropi nesemnalizate, se moare cu zile în aşteptarea salvării, a digoxinului în farmacii sau a pensiei în frig.
Ne place să credem că alții sunt marii vinovați, politicienii în speță, dar în fapt noi inşine suntem, contribuim personal cu mici doze de vinovăție.
Suntem o țară cu exces de reglementări, dar deficit de reguli elementare pe care să le respectăm. Ce să ne mirăm de inconştiența unui patron de club de a permite jocuri de artificii în interiorul de benzinărie al coşmeliei sale dacă vedem zi de zi cum fiecare din noi şi toți din jur calcă, nesocoteşte sau contestă macar o regulă sau o lege?
Ce să ne mirăm că un polițist si-a rupt gâtul intr-o groapă lăsată in mijlocul carosabilului bucureştean când vedem atât de mulți de-ai noştri mergând în zig zag, depăşind fără sa se asigure sau tăind calea?
Sigur aceste reguli şi reglementări ar trebui aplicate şi verificate de organe abilitate ce işi demonstrează zi de zi incapacitatea, lipsa de apetență şi deficitul de prioritizare în a face asta.
Dar marii vinovați rămânem tot noi, cu pârdalnica, implicita şi generalizata tendință spre şmecherie. Spre călcarea oricărei legi nu ne convine.
Un sistem de obiceiuri bune, norme si legi nu se bazează numai pe verificarea permanentă a societății. Mai depinde şi de imboldul personal de a le respecta, în primul rând ruşinea.
La noi mai departe de reticența de a ne căca in mijlocul străzii nu prea funcționează ruşinea şi autocenzura. In rest orice este permis, la orice oră, față de oricine şi oricum, câtă vreme acolo unde un altul ar intra in pământ de ruşine românul se felicită în gând pentru şmecherie.
Drame de tipul celei de aseară se pot petrece oriunde şi s-au întâmplat şi la alții.
Ce frapează este faptul că in haosul şi contextul nostru este mult mai probabil, decât la alții, să se repete. Şi daca n-o fi un club în flăcări sau vreun polițai dintr-o coloană ministeriala gonind spre amantă data viitoare or fi cine ştie ce microbuze conduse de bețivi grabiți sau trenuri necasate la timp sau avioane care au avut suficiente pile cât să mai fie lăsate sa zboare o dată.
Este uşor să găsim vinovații pentru tragedia de aseară în instituțiile care nu şi-au făcut treaba si în politicieni.
Dar un pas inainte vom face doar când noi toți vom schimba mentalitatea şi de atitudinea spre o responsabilitate personală mai mare.
Si doar când aceasta se va intâmpla vom constata poate că nici copii nu ne vor mai muri in cluburi, nici bătrânii la coadă la farmacie şi nici noi înşine nu ne vom mai pierde zilnic sufletele şi viitorul în lupta noastră continuă de a fi şmecheri.

Marele bogătan cu mustățoaie și favoriți, Ion Țiriac, pare într-o formă de zile mari în această perioadă și, printr-o suplă și pertinentă analiză, a găsit și soluția adevărată la problema migranților sirieni exact acolo unde îi este drag românului, respectiv la nivel de contribuție financiară personală.
Astfel în viziunea titanului cu nutria moartă răsfirată între buze și nas, tot ce are de făcut românul angajat pentru a primi cum se cuvine pe imigranții străini ar fi să renunțe, în favoarea lor, la 50 de euro din salariu. O sumă derizorie, chiar dacă finanțistul nu precizează dacă nu ar trebui să fie de fapt lunară și nici dacă nu ar trebui să facem ceva și pentru alte grupuri de refugiați, din alte părți ale lumii, pentru pădurile tropicale birmaneze ca și pentru orfanii din Tadjikistan.
De fapt și de drept o parte din angajați contribuie oricum cu 50 de euro, sau poate mai mult, la persoane necăjite și fără haine prea multe pe ele, multe din ele dârdâind pe centură, așa că noua contribuție bănească nu poate fi cu adevărat deranjantă pentru nimeni.
Din păcate însă există printre noi și persoane chitroase, incapabile să intre în rezonanță cu gândirea filantropului cu filtru natural pentru ciorbă, pretinzând că 50 de euro ar fi de fapt toate economiile lor după o viață de muncă. Și că, decât să umble la zestrea fetei s-ar baza mai mult pe activitatea Spetsnaz, a MIGurilor și a rachetelor blagoslovite prin care săptămânile acestea filantropii ruși limitează, atât cât este omenește posibil, susnumita migrație în favoarea deplasării organizate a arăbeților spre ceea ce muftiul numește ”paradisul drept credincioșilor” iar specialiștii pravoslavnici, ”loc cu verdeață”.
Ce pare a uita Ion Țiriac este că, spre deosebire de domnia lui, care economisește 50 de euro pe săptămâna numai din after shaveul cruțat prin bărbierire selectivă, noi ceilalți trăim suficient de spânește cât să nu găsim prin sertare ghemotoace de bancnote de 50 de euro tocmai bune de contribuit la vreun fond, eventual gestionat de un politician român nici dacă acesta ar fi pentru relocarea propriilor soacre, darămite pentru fonduri destinate purtătorii oacheși de turbane și grenade activabile la țopăială.
Ca urmare presupun că păsărica ieșită de sub hamsterul căzut în comă la marginea buzelor miliardarului va rămâne fără vreun efect vizibil, altul decât acela de a crește numărul fanilor mistreților la partida anuală de la Balc.

Ocazional câte un subiect de actualitate trezește, în societatea noastră adormită după zece ani de Iliescu și alți zece de Băsescu, opinia publică.

Un astfel de eveniment este și expunerea potlogăriei ministrului Oprea, un om care s-a trezit dintr-o dată că a devenit personificarea ciocoiului român al secolului XXI. A baronului de rit nou care trece prin viață convins că merită promovare la excepțional, escortă polițienească, câștiguri fabuloase, putere politică, consiliere tinere cu chef de treabă, responsabilități ministeriale și respectul nemărginit al celor din jur, când tot ce dă la schimb societății pentru asta sunt aranjamente politice, legi samavolnice și fraze goale.

Am scris deja prea mult despre asta. Aș putea fi bănuit de acuma că am vreun interes față de acest om, altul decât cel al unui entomolog care, umblând prin bălegar, a descoperit o specie nouă de gândac.

Problema nu este Oprea, coloanele lui cu girofar și fruntea sa sclipind ca o semilună de sub chipiu.

Problema și revolta noastră, a tuturor, este de fapt toată această generație de gabrielioprea, victoriponta și eleneudrea.

Toate aceste gângănii jenante care eclozează de ceva ani printre noi, luând locul criptocomuniștilor și securiștilor privatizați ai deceniului trecut, fără micuța reținere pe care frica de legitimare în context democratic îi mai oprea pe aceștia.

Pentru că Ponta, Oprea, Gorghiu, Udrea și ceilalți răspândiți de-a lungul și de-a latul eșichierului nostru politic, nu mai sunt de mult semințe ale regimului vechi încercând să încolțească în cernoziomul scăpat peste țară de revoluție, ci coceagmitea pălămidele crescând luxuriant în ceea ce s-a dovedit până la urmă a fi fost bălegar.

Revolta oamenilor nu este îndreptată împotriva unui ministru și a victimei sale, ci se îndreaptă spre toți acești boieri fără pic de boierie și a conflictului lor permanent cu milioanele de victime.

Este revolta unei generații, care a uitat să iasă în stradă dar a învățat să posteze, despre destinul nostru de a trăi din ce în ce mai sufocați de rizomii lor nesățioși cu care ne sug resursele și înțepați de spinii ascuțiți cu care ne dau deoparte din țara noastră.

Politicienii noștri la rândul lor simt și ei asta și, exact cum noi, ceilalți 20 de milioane, suntem de o parte a baricadei cerând pedepsirea lui Oprea, ei s-au grupat de partea cealaltă, apărându-l.

Pentru că făcând asta își apără de fapt propriile lor coloane oficiale, promovări la excepțional, salarii și comisioane și putere, în dulcea lume fără reguli pe care au creat-o pentru ei înșiși și ai lor.