Am constatat ieri, de ziua noastră națională, faptul că o groază de vecini sunt patrioți.
Unii și-au afișat steagul cu mândrie pe balcon, deasupra lăzilor cu cartofi polonezi și a borcanelor de zacuscă bulgărească.
Alții au atârnat cocarda tricoloră de antena sau parbrizul Loganului, astfel transformat dintr-un pâr-pâr românesc în cogeamitea crucișător de luptă al șoselelor denivelate ale patriei.
O mare parte s-au deplasat să asiste la defilare pentru a fi parte la manifestarea de vigoare ostășească și estetică de tip cazon a redutabilei noastre armate, preocupată se pare zilele noastre în a apăra românismul prin Afganistan.
Foarte mulți au simțit românește în mod virtual și au urat pe facebook României (care din păcate nu are cont) ”La mulți ani”.
În fine, fiecare s-a lăsat penetrat de fiorul patriotic din poziția cea mai convenabilă.
În ce mă privește recunosc că nu am avut o zi la fel de emulată.
Nu am urat României ”La mulți ani”, pentru că nici ea nu îmi urează mie asta niciodată (ba chiar uneori am sentimentul că mi-i împuținează). Maximul de tricolor pe care l-am izbutit a fost realizat în confortul băii, din prosoape întinse la uscat și în ceea ce privește desfășurarea flamurei în mașină am o convenție destul de strictă cu aceasta – nici eu nu pun tricolorul, nici ea steagul coreean.
În context am început să meditez ce nu este în regulă cu mine, sau mai bine zis ce nu este în regulă cu toți ceilalți care mă surclasează atât de mult la patriotism. Ce este acesta, cum funcționează el și mai ales cum poate fi distins de frățiorii săi mutanți, patriotardismul și xenofobia?
O primă concluzie evidentă este aceea că patriotismul așa cum este el exhibiționat de ziua națională este un sentiment destul de comod. Să fi fost vorba de o femeie ar fi trebuit flori, cadouri și scos în oraș, să fi fost vorba de copii – jucării și McDonald. Așa pentru Românica a mers și un grătar, câteva beri și un fluturat de steag.
Pentru că știm cu toții că dacă patriotismul ar lua forma sacrificiului, a asumării responsabilităților, a plății de impozite sau a muncii neplătite, numărul celor cu steagul pe Solența ar fi mai redus decât al focilor în Sahara.
În al doilea rând și în mod particular enervant este ușoara implicație a faptului că fiorul patriotic ar trebui, măcar de 1 decembrie, să fie obligatoriu. Că ceva ar putea fi în neregulă cu tine dacă, compilând bunele și relele din ultimele zeci de ani, perspectivele viitoare și comparația cu alte țări conchizi că a fi român nu este de mare fală și că România în sine este grosier supraevaluată.
Cu toate acestea și în ciuda faptului că nu consider că sunt în mod particular mândru de a fi român (cred că aș fi fost și un englez decent, un italian vorbăreț sau un francez fără apetență de broaște, în rest plăcut) mă simt român, chiar dacă din ăla care mai degrabă și-ar plăti impozitele decât să agite steagul. Și pentru că îmi place viața, pe care am dus-o pe aici, femeile, din care eu am avut parte doar de românce și pentru că înțeleg, chiar dacă nu admir mentalitatea de aici mai mult decât cea din alte părți mărturisesc că și pentru mine 1 decembrie a fost o zi mai deosebită.
Chiar dacă nu o zi în care aș fi înjurat unguri, sforăit discursuri sau purtat chiloți tricolori.