Povestea sirenelor ignorante

- E frumos de pică, observă Ariela spre amuzamentul prietenelor sale, aşezate ca şi ea în scaunele noului stilist la modă, Krabinski
- Eşti incredibilă, zău aşa, ripostă Branhiela, cea mai bună prietenă a prinţesei... Nu există rasă mai dezgustătoare şi mai ciudată decât bărbăţeii şi până la tine nu am auzit în viaţa mea ca vreo sirenă, nemaivorbind una de neam, să se fi ataşat de vreunul din ei mai îndeaproape decât se ataşează baracuda de o sardină...
- Nu zic că nu sunt amuzanţi, dacă ştii să te joci cu ei. Sunt haioşi şi după un timp încep să dea din mâini şi din greţoşeniile alea de picioare, scot bule şi se colorează în mov. Păcat nu vor să se joace mai mult de două trei minute până li se ia clipitul, completă şi Zvetlana.
- Eu am auzit că sunt nişte psihopaţi periculoşi, zise plesnind din cleşti Krabinski; canibali, şi unii zic că ei sunt de vină pentru dispariţia, luna trecută, a nepoţelului meu.
- Nu pot crede una ca asta; nu văd cum ar putea o fiinţă atât de perfectă ca Eric al meu să pună în tigaie vieţuitoarele mării. Nu, astea sunt baliverne, teorii ale conspiraţiei fără bază reală
- Oricum, completă Branhiela, observând cu plăcere cum, sub jeturile repetate ale sepiei părul îşi recăpăta aspectul lucios aşteptat, sunt unele din cele mai naive creaturi de pe întinsul apelor. E suficient să te caţeri un pic pe geamandură şi să dai un chiot că cel puţin zece din ei o iau înot spre tine, ba chiar o sută dacă eşti fără sutien.
- Şi eu am cunoscut o dată pe unul, spuse Zvetlana. Aţipisem un pic la intrarea în lagună şi m-a trezit el... A fost caraghios, de fapt, el îi tot trăgea că să nu am grijă, că ma salvează iar eu nu ştiam pe ce limbă să îi spun să îmi dea drumul şi s-o salveze pe mă-sa. Nu a mers nici cu vorba, nici cu ţipatul şi nici după două cozi în cap nu l-am putut face să o lase mai moale cu salvatul. Situaţia devenise chiar disperată că începusem să mă apropii periculos de mult de plajă.
- Şi ce ai făcut? întrebă plină de interes Ariela
- Am avut noroc că mi-am adus aminte de un descântec al bunicii de folosit în astfel de situaţii...
- Da? ce descântec?
- Pare că dacă te prinde una din aceste creaturi şi se îndreaptă cu tine spre mal singura modalitate prin care poţi să îl faci să-i slăbească apucătura este să rosteşti următoarele cuvinte magice : „Ai o pulişoară mai mică decât ochiul carasului şi îţi mai şi baţi joc de ea ţinând-o în apă”.
- Ce talmeş, balmeş. Ce o fi aia „pulişoară” ? medită Ariela
- Şi ţi-a dat drumul ?
- Nu numai că mi-a dat drumul, dar m-a şi ajutat să mă scufund.
Cele trei prietene rămaseră câteva minute pe gânduri, câtă vreme Krabinski pregătea fixativul Drei Wetter Taft, necesar a menţine volumul şi lucirea părului de sirenă în orice condiţii.
- Sunt creaturi ciudate, continuă Svetlana conversaţia. Seamănă un pic cu masculii noştri, doar că faţă de aceştia au o groază de păr pe corp, ca şi în nas şi urechi de altfel şi, cei mai mulţi dintre ei au două burţi puse una peste alta.
- Da, am văzut şi eu. Dar cel mai mult îmi displac, desigur, cataligele alea dezgustătoare la care le zice „picioare” care nici frumoase nu sunt, nici la înot nu sunt prea grozave şi îţi mai mută şi nasul din loc oricât de adânc te-ai scufunda, completă şi Branhiela
- A propos de picioare, zise şi Ariela. Ce am constatat la Eric al meu şi, din motive pe care nu mi le explic nu îmi pare dezgustător, este un picioruş ceva mai mititel, scoţându-şi uneori cu timiditatea unui oblete pândit de ştiucă capul mai roşcat decât un homar fugărit de o caracatiţă din stuful des ce îi creşte sub burtă.
- Da, şi eu am văzut o dată o ciudăţenie din asta, zise şi Svetlana, dar mie mi s-a părut mai degrabă ca un cal de mare cu coada prinsă între două scoici.
- Sinceră să fiu, recunoscu şi Branhiela din toată imperfecţiunea şi oroarea corpului de bărbăţel şi mie tot detaliul ăla îmi place, cât de cât. Dar ştii ceva, Ariela? Tu te mai vezi cu Eric al tău?
- Chiar diseară avem întâlnire.
- Păi dacă te vezi cu el întreabă-l şi tu ce este şi la ce foloseşte. Poate dacă îl rogi frumos îţi şi arată.


Branhiela şi Svetlana tocmai îşi terminau bolul de alge când o remarcară pe Ariela intrând distrată în ceainărie
- Bună scumpa, ce faci ? răsună voios vocea fetelor. Cum a fost întâlnirea ta cu Eric aseară?
- Bună, fetelor. Chiar vă căutam. A fost neobisnuit !
- Povesteşte
- Deci ne-am întâlnit ca şi prima oară la ponton. Era îmbrăcat ciudat, cu eşarfă, pălăriuţă şi bermude şi s-a speriat iniţial când m-a auzit strigându-l din apă. S-a răsucit ca un titirez până s-a prins de unde îl strig şi cred că se răsucea şi acum dacă nu i-ar fi sărit, în cele din urmă, ochelarii de soare de pe nas
„Bună, blondo” mi-a zis într-un final, „da ce cauţi în apă, nu mergem la club?”
„Nu prea îmi place să ies din apă de fapt, am crezut că ţi-ai dat seama până acum”
„Tu stai toată ziua în apă?”
„Sunt sirenă, ce ai vrea să fac, safari în deşert? Hai mai bine tu cu mine”
„Sirenă? Sirenă pe bune?”
„Da nu ţi-am zis omule şi ieri treaba asta?”
O secundă Eric a părut nedumerit. Am realizat că atunci când văd sâni umezi ieşind din apă bărbăţeii încetează să mai recunoască vorbirea articulată şi a le pretinde să ţină minte eventualele cuvinte schimbate cu ei în acea conjunctură este un abuz.
„Pot să te întreb ceva, Eric? Că sunt curioasă atât eu cât şi prietenele mele marine”
„Prietene? Dar unde sunt?”
„Nu sunt cu mine. Mă rog, uite, când ne-am văzut de dimineaţă am constatat că, spre deosebire de ai noştri tu porţi la rădăcina picioarelor o chestie care nici unul nu ştim cu exactitate la ce foloseşte”
„Ce?”
„O tentaculă pe care am văzut că o poţi face mai mare sau mai mică, mai palidă sau mai vineţie după cum intri sau nu în apă sau după cum te uiţi sau nu la mine. Şi care trebuie reaşezată la fiecare 5 minute”
Eric s-a uitat destul de ciudat.
„Vrei să spui că, în toată nemărginirea oceanului, cu malurile, vâltoarea şi abisurile lui tu şi prietenele tale nu aţi mai văzut până acum pulă? Că până acum nu aţi atins, nu aţi pipăit şi nu aţi fost blagoslovite de atingerea ei semeaţă?„
„Dar la ce foloseşte de fapt?”
Eric s-a uitat din nou lung la mine şi a început să îmi explice
„Vezi, dragă Ariela, protuberanţa aceasta care vă intrigă şi care, în cazul meu este cu adevărat extrem de frumoasă, încadrabilă de fapt la categoria de „mătărângă” este cel mai important organ al nostru. Cu ajutorul lui cei mai mulţi dintre noi luăm fără a regreta cele mai importante hotărâri din viaţă, este busola care ne indică permanent în ce direcţie să o apucăm şi barometrul în funcţie de care ne veselim sau ne întristăm. Privit superficial este numai şi numai un organ reproducător... „
„A, deci pe acolo depuneţi lapţii şi femeile voa ...”
„Nu mă întrerupe femeie, ajungem şi la asta. Deci nu este numai organul nostru cu care dezmierdăm, preamărim, răvăşim şi venerăm femeia dar, mult mai important, este şi unica noastră resursă cu care, uneori, îi mai închidem câteva minute gura. Măreţia, flexibilitatea, jucăuşenia şi capacitatea ei de efort este principala noastră trăsătură umană şi singura care contează de fapt”
„A, la fel cum e cu cleştii homarului”
„Fleoşc. Dar oricum mult mai vânoasă”
„Şi cum se foloseşte exact?”
„Speram că o să ajungem la asta” a mărturisit el în timp ce se dezbrăca.
Întradevăr privită de aproape mătărânga părea rigidă şi nervoasă ca un ţipar încărcat de prea multă vreme cu electricitate nefolosită şi pentru o clipă, în ciuda îndemnului prinţului, mie mi-a fost frică să o ating.
„Remarcă culoarea nobilă, inflexiunile ei îndrăzneţe şi profilul de invidiat” a continuat Eric să mă înveţe, în timp ce mâinile lui se jucau pe trupul meu.
- Dragoste adevărată, întrerupse povestea uşor invidioasă Branhiela
- Eu tot n-am înţeles, scânci Svetlana
- Stai că acum vine partea ciudată, continuă Ariela. Că până acum era frumos, mâinile lui mă mângâiau şi era foarte plăcut şi eu începusem să mă obişnuiesc să trag de măciucă...
- Măciucă?
- Mda, pare că au mai multe nume pentru această porţiune a trupului lor. Măciucă, ştoi, Ahile, făcăleţ, i-a zis în vreo zece moduri. Oricum însă ciudat a fost când mângâierile lui au ajuns la solzi...
- Cea mai plăcută atingere din toate oceanele, suspină Svetlana
- Da, dar când a dat de solzi parcă s-a rupt ceva în Eric. Dintr-o dată măciuca s-a pleoştit ca o anemonă în bătaia curentului şi dihania şi-a tras capul ca un arlechin sperios în profunzimea coralilor în timp ce mâinile lui cercetau din ce în ce mai nedumerite de jur împrejur
„Unde este, femeie, unde este?” a tot îngânat Eric din ce în ce mai nervos
„Unde este ce, bărbăţele?” l-am întrebat şi eu.
„Orice, crezi că mai sunt mofturos la ora asta?” mi-a răspuns el destul de criptic
Oricum nu ştiu nici acum ce căuta, că l-am văzut cum se ridică şi pleacă nervos, ba chiar mi s-a părut că m-a înjurat şi m-a făcut scrumbie.
- Ce ciudat, încercă să facă sens din povestire Branhiela
- Nu zic altfel, spuse şi Ariela. Dar, ca să nu mor proastă, spuneţi-mi şi voi, credeţi că am greşit cu ceva? Să fi fost coafura, rimelul? Parfumul?
- Ştii ce cred eu de fapt ? conchise Svetlana. Eu cred că bărbăţeii sunt de fapt doar nişte porci de mare !

Leave a Reply

Your email address will not be published.