Raportul de gardă a spitalului se ține în bibliotecă, o cameră cu multe cărți vechi din care, de 24 de ani de când trec pe acolo, nu țin minte să fi citit vreunul vreuna.
De vreo 10 ani a înflorit o modă morbidă, singurul perete lipsit de vitrinele de cărți vechi ferite de reciclare fiind înțesat de fotografiile iluştrilor noştri predecesori plecați ad padres.
Practic zi de zi imaginile de țintirim ale acestor oameni care din rațiuni obiective s-au lăsat de endocrinologie ne veghează banalitățile şi nonsensurile cotidiene.
Treaba a fost digerabilă câtă vreme nu cunoşteam pe nici unul din pozații de pe grindă dar cum timpul a macerat şi o parte din cei pe care i-am cunoscut, unii din ei de treabă, au prins selecția, imaginile privindu-ne din purgatoriul de pe perete au început să mă obsedeze.
Deunăzi, având un sughiț mai ciudat, am realizat că nu ar fi exclus ca, dacă nu sunt atent, eu însumi să împart eternitatea cu ceilalți în dimineți nesfârşite de raport de gardă.
Nu aş avea nimic împotrivă să îmi pună postum poza la clubul de bridge Locomotiva, să văd la infinit ce tâmpenii joacă alții şi nici nu m-aş supăra să aşeze poza mea la "Siret" vara să văd cât de porceşte dau alții cu zarul. Dar la raport, frate?
Sper să reuşesc, ca şi până acum, să îmi conving colegii că sunt prea mic şi nu merit atâta onoare dar, privind expresiile chinuite ale unora de pe perete constat că planul a fost încercat şi de alții, fără succes, câtă vreme vârful piramidei, pe care vor trebui aşezate, în eventalitatea improbabilă a unui deces, mutrele mai marilor, are dureros de mare nevoie de cărămizi.