Prima lege a defăimării pe meleagul dacoroman

- Așa ceva este totuși intolerabil, își continuă prefectul, Livius Draganus, perorația. Eu nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat, continuă el să își rotească furios ochii prin odaia plină de centurioni, legați și alte nume grele ale Comitetului de Prietenie Romanodacă, ce vă pun ăștia în mâncare și când exact v-ați amanetat cu toții coaiele, din moment ce lăsați orice bețiv să scrijelească pe ce pereți vrea pula lui toate aceste măscări, mizerii și defăimări la adresa luminatei noastre conduceri.
- Dar, supreme, să știi că nu citește și mai ales nu crede nimeni mâzgâlelile acelea subculturale și suburbane pe care, fără îndoială la beție, unul sau altul din nespălații aceștia le mai scrijelesc pe ziduri, protestă Marcelus
- Este vorba fără îndoială, interveni și Aurelius, de o mână de frustați și am considerat sub demnitatea noastră, de reprezentanți ai majestății sale, să urmărim în noapte care din bețivii ăștia pictează non sensurile alea.
- Ție îți convine Aurelius să vorbești că nu despre tine este vorba în versurile alea de prost gust ”Livius, dacă îl privești din față, e o pulă cu mustață” și nici nu este vorba de nevastă-ta în postarea aia lipsită de finețe ”Peștele dacă se strică, pute ca o Bombonică”.
- Prea pui tu la inimă toate acestea, medită cu voce tare Lucretius, perceptorul. Dacă ai ști ce măscări și prostii îmi spun și mie când trec să colectez accizele, taxele de solidaritate, taxa pe înmatricularea căruțelor, impozitul, redevențele pe vin, contribuția socială și celelalte, ți-ar sta mintea în loc. Așa popor spurcat la gură nu am mai văzut de când colectam, în tinerețe, de la iudei.
- Măi băieți voi pierdeți, cu atitudinea voastră, din vedere esențialul, tună prefectul. Aici nu este vorba de faptul că dacii ăștia jenanți mă numesc pe toate zidurile găozar, nemernic nehalit, îmbogățit cu floci la gură sau tarantulă cu sula mică. Este vorba de ingerința pe care toate aceste frivolități le aduc, prin mine, patriei și împăratului. Este vorba de defăimarea continuă a unui om ca mine care, iată, muncește zi de zi pentru comunitate, este drept nu a lor, și care are și el dreptul la o faimă.
- Drept spui luminate, interveni și Puius Montovanus, conducătorul pretorienilor. Eu însumi, care am asigurat până anul trecut cea mai luminată cârmuire pe care aceste meleaguri au cunoscut-o de pe vremea maimuțelor antropoide, până și eu care ar trebui, dacă ar fi să se judece după realizări, să nu pot merge nici la umblătoare fără ca vreunul din ei să nu îmi aștearnă covorul roșu, eu, singurul politician care le-a mărit cu un sestert alocația, la familiile cu peste 10 copii și două soacre și care le-a bătucit primii 30 de centimetri de drum regional, până și eu am fost înfierat, bălăcărit și defăimat zi de zi pe toate zidurile davei. Din ”Muius, Prostovanus” și ”Daciana nu e numai a ta, boule” nu m-au scos.
- Da, țin minte, accentuă și Draganus și tocmai de asta cred că ar trebui să ne organizăm, să punem mințile noastre frumoase la fătat și să dăm un edict, o lex, ceva. Genul acesta de necivilizație a fost mult prea multă vreme tolerat pe tărâmul liber al Daciei ocupate.
- Dar ce putem să le facem? Întrebă și Marcelus care, din postura lui de tânăr însurățel cu o membră a acestui popor milenar, dar cu gură spurcată, știa mai multe despre gândurile și celelalte comori ascunse pe care, dacă îndepărtai cușma, retezai părul și trepanai tigva le puteai găsi, chiar dacă cu dificultate, în mintea dacului.
- Le tăiem coaiele și le folosim ca proiectile pentru noua noastră catapultă? propuse Aurelius
- Nu cred că ar funcționa foarte bine, ripostă Marcelus. Nu or fi ei nici prea curați, în nici un caz muncitori, și cinstiți nici atâta, dar totuși sunt cei mai viteji dintre traci, chiar și când nu există nici cel mai mic pericol pentru zona, care la ei este sacrosantă, situată sub cingătoare. Amenință-le coaiele și bătălia de la Tapae o să ni se pară, retrospectiv, o petrecere câmpenească de fetițe.
- Să le tăiem capetele păroase la cei care îi prindem și să umplem zidurile cu selfiuri de la gât în sus !
- Iarăși, nu cred că o să meargă. Ăștia se tem atât de puțin de moarte că atunci când scot sulițele să trimită pe vreunul la Zamolxe, să afle cum va fi vremea sau rezultatele loteriei, este bătaie și tragere la sorți.
- Știu eu, interveni Lucretius. Eu știu de ce se tem acești daci nemiloși și viteji mai mult decât de moarte, de soacrele pițigăiate și de întoarcerea la neveste. Cunosc pârghia prin care în numai câteva săptămâni zidurile davei noastre vor fi atât de curate și de strălucitoare că o să ne apucăm noi, de drag, să pictăm pisicuțe, coșuri de flori și tocana nevestei.
- Vorbește, omule, tună Draganus.
- Amendă, fraților, amendă. Hai să dăm repede un edict în care să spunem că oricine va fi prins cu falxul în mână să scrijelească faptul că măritul nostru prefect are sub mantie o râmă sfrijită și nu cogeamitea bătucitor de femei – 5000 de sesterți. Și oricine se va apuca să picteze că noi, onorabilii membri ai Comitetului de Prietenie nu suntem niște binefăcători chinuiți de dragostea de țară precum este chinuită vaca de flatulență și că de fapt am fi doar niște strechi nesătule și cu tendințe spre parafilie – 10000 sesterți.
O liniște adâncă se lăsă peste adunare, oamenii politici cumpănind.
Într-un final Marcelus îngână
- Știi ceva? Asta s-ar putea să meargă....

Gerula se mișca prin noapte ușor precum o pisică, deși fără să miorlăie. Ascuns sub mantia cernită dacul ar fi putut fi confundat cu oricare din salciile de la marginea zidului dacă, din când în când, sclipirea razelor lunii căzând pe falx nu ar fi trădat unui eventual observator atent faptul că eroicul nostru strămoș era de fapt în misiune. Și că, în adâncul nopții, în ciuda prigoanei și ocupației, fapte mari urmau a se întâmpla.
La numai câțiva metri în spate o a doua umbră, la fel de silențioasă, urma fiecare pas al getului, păstrând o distanță sigură dar neliniștitoare. Ascuns sub mantie Marcelus simțea, pe măsură ce devenea evident că socrul său se îndrepta spre castru, că cele mai negre temeri ale lui urmau a se adeveri și că, sub aspectul de zi de zi, de nespălat cu gura spurcată și porniri spre violență, în Gerula se ascundea de fapt mintea perversă, propensitatea pentru versificare și implicarea adâncă a postacului care, de atâtea săptămâni, în ciuda edictului contra defăimării, continua să împroaște cu noroi și cu imundități peretele oficial al stăpânirii romane.
În adâncurile romanului bătălia dintre dragostea lui adâncă pentru Dara, femeia lui, care urma iată a primi o aspră lovitură în seara aceasta și datoria lui de roman și de membru de vază al Comitetului căpătă accente acute când, dintr-o dată, dacul se opri la marginea zidului.
”Ce să fac” gemu Marcelus în sinea lui. ”Cum o să mă ierte Dara dacă va afla că tocmai eu, ginerele, l-am prins și l-am deferit autorităților pe mitocan?” continuă el în timp ce umbra din fața lui se ghemuise la umbra adâncă a zidului.
”Pe de altă parte” continuă să cugete romanul, ”cum voi putea vreodată explica conducerii supreme a partidului, domnului Livius personal, faptul că am știut despre toate acestea și nu am luat nici o măsură”
Intensitatea gândurilor omului era aproape palpabilă când, brusc, Gerula se ridică și, cu un pas mult mai zglobiu o luă înapoi, continuând să se scarpine cu falxul după umeri.
- Tată ! răsună în noapte vocea romanului. Ce mă bucur tată că nu ești tu !
- Marcelus? Ce faci tolomacule aici? Nu vorbisem că noaptea stai cu Dara și îi faci dacoromani? Ce cauți pe stradă la ora asta?
- Am zis să trec și eu să văd cine și ce a mai scris pe zid.
- Eu nu m-aș duce chiar acum sau, dacă vrei să o faci, vezi unde calci...
- Am zis că taman tu, tată, ești postacul infam care face atâta sânge rău stăpânirii. Și te-am urmărit de grijă să nu te prindă și să te amendeze, că știu că inima ta nu rezistă prea bine nici când este vorba să lași bacșiș la tratorie, ce să mai vorbim de cogeamitea amenda pentru defăimare
- Ce să postez băiatule, că doar nu o să mă apuc să învăț să scriu acuma la bătrânețe doar ca să exprim niște sentimente pe care, iată, mațele mele mă ajută seară de seară să le depun pe zidul castrului vostru.
- Dar atunci cine, tată, cine? Cine scrie toate mizeriile și defăimările alea ?
- Băi tot homălăi de-ai voștri trebuie să fie. Noi, getodacii, din negura istoriei, cînd avem ceva de protestat o facem direct. Nu catrene, nu caricaturi, calambururi și nici gropițe pe pereți. DI – RECT. Hai noroc, Barbules !
- Noroc, Gerula, noroc, se auzi vocea întretăiată a lui Barbules care, făcându-și loc pe lângă cei doi se așeză la rândul lui sub zid și, cu un screamăt prelung, protestă la numai câțiva metri de protestul cleios al lui Gerula.
- Vezi, fiule, cum protestăm noi ?
Și abia atunci remarcă și Marcelus faptul că, la baza zidului și nu gravată pe acesta, stătea și se acumula, cu fiecare clipă care se scurgea, protestul, obida și revolta nobilului și, iată, încă răzvrătitului popor dacic.
- Ce scărbos, murmură romanul.

Leave a Reply

Your email address will not be published.