Sunt multe lucruri ciudate în ceea ce privește agreabila realitate a faptului că, zi de zi, tot mai mulți din compatrioții noștri cu expunere media, politicieni, ziariști și patroni iau calea penitenicarului.
În primul rând diversitatea. Practic nu există aproape nici o ocupație, zonă politică, geografică sau sex care să nu fie cu cinste reprezentată. Nu există partid care să fi fost năpăstuit numai și numai cu oameni cinstiți, fără a se putea mândri cu măcar un reprezentant capabil de corupție, delapidare sau șperțuială.
În al doilea rând fragilitatea. Cumva marea majoritate a celor care trag biletul câștigător la loteria procuraturii, atunci când sunt duși să își ridice premiul la pârnaie, constată agravarea subită, cu conotații de risc vital, a tuturor afecțiunilor preexistente, de la mătreață și veruci la melancolie. În plus pare că absența odorizantelor în băi, a perdeluțelor la termopane și a rățuștelor de plastic în băițe vine pentru marea lor majoritate ca o neașteptată surpriză, de măsură a le decompensa naturelul simțitor.
În al treilea rând mulți se preocupă mai nou de noi, cetățenii, siliți inutil, de un sistem prost gândit, să plătim pentru cazarea lor când ei sunt atât de capabili de a-și duce singuri de grijă, că ar trebui trimiși de îndată s-o facă. Pare că în momentul în care dau de gratii mulți din acești oameni descoperă că de fapt, undeva în adâncuri, nu sunt paraziți.
Dar oricât de interesante ar fi toate caracteristicile de mai sus, nici una nu se compară cu cea de-a patra, particularitate ubicuitară a deținutului de neam din România, respectiv profunda și inatacabila lui nevinovăție, din care de altfel derivă și capacitatea cvasimiraculoasă de a nu se rușina.
Dacă stai să asculți undele fonice care erup din gura lor neferecată, nici unul din ei nu a făcut de fapt ceva cu adevărat rău. Toți sunt niște zâne benefice, victime ale unei vinovate vânători de vrăjitoare, lansate de zgripțuroi politici invidioși pe valoarea lor. Niște oameni care cel mult au greșit minimal sau au scăpat din vedere vreo mică chichiță avocățească (șăntăjel, șpăguliță, câteva milioane de metri cub de gaz, de exemplu). Ființe perfect onorabile, capabile a privi lumea în ochi, ba chiar de a relua, după terminarea ordurii, treaba de unde au lăsat-o.
Înțeleg cum își justifică comportamentul.
Am văzut cu toți cât de imposibil i-a fost, ani în șir, justiției să se atingă de politicienii apropiați guvernării. Cum ar putea acum toți acești oameni să blameze, pentru încarcerarea lor, micul păcat al cleptomaniei personale și nu pierderea alegerilor? Cum să creadă ei că motivul pentru care sunt azi arestați ar fi cele doar câteva milioane și nu, de fapt și de drept, numărul prea mic de afișe electorale din campanie?
Probabil că pentru fiecare șperț dovedit există zeci de alte hoții nedescoperite, așa că este din nou firesc ca toți acești oameni să se simtă un pic nedreptățiți, cum s-o fi simțit și Al Capone când l-au luat pentru neplată de taxe și nu pentru alte fapte mai semnificative pe care, zic gurile rele, le-ar fi comis.
Dar principala sursă a imunității de invidiat a acestor oameni în fața rușinii derivă de fapt din mediul extrem de sănătos, din această perspectivă, în care trăiesc.
În lumea lor, a politicienilor, ziariștilor, realizatorilor, băieților deștepți și baronilor rușinea este extinctă de mai multă vreme decât este variola pe Pământ. Zeci de ani cu promisiuni neținute, flote, zăcăminte, regii și întreprinderi înstrăinate, demisii nedate, monologuri paralele, șantajuri, minciuni și dezinformări au vaccinat acești oameni atât de complet împotriva banalei rușini a omului normal că nici măcar la îmbrăcarea zeghei ei nu cred că ar trebui să se simtă diferit față de cum se simțeau în Armani.
La urma urmei este firesc. Colegii se luptă pe la televizor să le arate adeziunea, îi însoțesc la procuratură pentru suport și le păstrează locurile calde pe listele electorale.
Pentru că până la urmă asta este ceea ce fac frații unii pentru alții.