Biserica si spitalul
In societatea contemporana, o societate aflata in acest moment intr-o profunda criza morala, in care, in numeroase situatii, nonvalorile sunt considerate unitati de referinta si adevaratele valori sunt contestate, a scrie despre relatia dintre biserica si spital constitue o provocare si un demers de reafirmare a traditiei sanatoase a societatii. Intr-adevar putem pune intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital?
Am putea incepe vorbind despre activitatea Bisericii in spital, dar aceasta ar fi insuficient daca nu ne-am raporta la evolutia medicinei. In opinia mea, medicina contemporana ar trebui sa se sprjine pe trei piloni: traditie, modernitate si spiritualitate. La inceputurile sale medicina a fost sacerdotala, iar secularizarea acesteia nu a putut sa ii anuleze nucleul mitic si mistic. Sa nu uitam ca primii medici au fost preoti, iar in credinta crestina Isus Hristos este numit doctor al trupului si sufletului, intelegand astfel ca abordarea in medicina trebuie sa fie holistica. Etosul profesiei medicale se bazeaza pe traditia asclepiana (a sti) si traditia samariteana ( a fi, a avea compasiune si devotiune pentru aproapele tau).
Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) si indemnul lui Isus “mergi si fa si tu asemenea” (Luca 10, 37), exprima in fond esenta mesajului profesiei medicale. Hipertehnologizarea medicine, influenta finantatorilor si comerciantilor din domeniu precum si fetisizarea stiintei au transformat bolnavul dintr-o persoana intr-un simplu obiect, iar pe medic intr-un simplu mestesugar. Asistenta medicala a incput sa faca abstractie de latura spirituala, de valorile in care crede bolnavul uneori chiar incercand a se i se impuna alte valori si simpla aluzie la credinta este tratata ca un barbarism, ca un infantilism stiintific si primitivism. Aceasta abordare exprima de fapt criza medicinei contemporane. Vocatia medicinei poate fi inteleasa corect doar atunci cand este “randuita in termenii cautarii Imparatiei cerurilor” (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005). Aceasta restituire a ingrijirii sanatatii in interiorul spiritualitatii pune obligatiile morale intr-o noua lumina si da raspunsul la intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital? In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important.
In Biserica rasariteana, Sfantul Vasile Cel Mare este primul care a infiintat spitale (inclusive pentru leprosi) ceea ce a devenit o traditie. Activitatea spitaliceasca in Romania este legate de manastirile in jurul carora au aparut asa zisele bolnite, pentru ca ulterior sa se construiasca adevarate spitale (1704 Spitalul Coltea, 1735-1752, Spitalul Sfantul Pantelimon, 1757, Spitalul Sfantul Spiridon din Iasi).
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen si anume aparitia spitaleor intretinute de marile manastiri, fenomen ilustrat de initiativele staretului Parisie Velicicovshi de la Neamt. Aceasta activitate se mentine si in prezent. Putem astfel, sustine ca un prim raspuns privind relatia dintre Biserica si spital il constituie infiintarea si sustinerea de unitati medicale de catre Biserica. Dar aceast raspuns nu acopera in intregime continutul acestei relatii. Mult mai importanta este asistenta spirituala a bolnavului din spital.
Actul medical are pe langa incarcatura stiintifica o puternica incarcatura etico-psihologica. In lupta cu boala participarea pacientului nu se reduce la o simpla complianta terapeutica, la a intelege sa respecte indicatiile medicului, ci la un act de vointa proprie de incredere si de credinta. Efectele uneori miraculoase in boli considerate incurabile precum si efectele placebo nu pot fi explicate decat prin interventia credintei. Prezenta preotului in spitale devine astfel o necesitate si un element esential in lupta cu boala. Serviciile medicale contemporane din spitale ofera o vindecare cu ajutorul cunoasterii seculare si a puterii omului. De aceea ele sunt costisitoare si frecvent ineficiente. Starea de sanatate nu se imbunatateste proportional cu eforturile materiale si financiare uneori de nesuportat de catre orice stat. Biserica crestina aduce pentru credinciosi un lucru evident. Ingrijirea sanatatii este un remediu temporar poate doar sa amelioreze si nu sa alunge suferinta umana. Vindecarea bolii si vindecarea mortii insasi nu poate veni decat din unirea cu Dumnezeu si credinta in Dumnezeu este cea care indeparteaza suferinta. Cu alte cuvinte Biserica face parte din insasi ratiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil in a inarma bolnavul cu arsenalul de lupta impotriva bolii si a angoasei mortii. In acelasi timp constitue un exemplu de etica medicala dand suflet spitalului care devine astfel o institutie umana si nu o “simpla uzina de sanatate”. Preotii pomenesc pe sfintii doctori fara de argint, Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolaie, facatorii de minuni si pe toti sfintii doctori fara de arginti. Acesti sfinti ofera exemple de iubire absoluta, de unire intre Medicina si Biserica, iar vindecarile miraculoase nu sunt altceva decat expresia relatiei intre material si spiritual.
Argumentele de mai sus (doar cateva si fara a fi epuizate) nu pot sa duca decat la o singura concluzie. Spitalul nu poate exista daca nu trateaza pacientul ca pe o persoana integrala definit si prin spiritualitatea sa, iar Biserica in spital da suflet acestuia prin asistenta spiritual pe care o acorda pacientului si prin valorile morale pe care le promoveaza.
Am putea incepe vorbind despre activitatea Bisericii in spital, dar aceasta ar fi insuficient daca nu ne-am raporta la evolutia medicinei. In opinia mea, medicina contemporana ar trebui sa se sprjine pe trei piloni: traditie, modernitate si spiritualitate. La inceputurile sale medicina a fost sacerdotala, iar secularizarea acesteia nu a putut sa ii anuleze nucleul mitic si mistic. Sa nu uitam ca primii medici au fost preoti, iar in credinta crestina Isus Hristos este numit doctor al trupului si sufletului, intelegand astfel ca abordarea in medicina trebuie sa fie holistica. Etosul profesiei medicale se bazeaza pe traditia asclepiana (a sti) si traditia samariteana ( a fi, a avea compasiune si devotiune pentru aproapele tau).
Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) si indemnul lui Isus “mergi si fa si tu asemenea” (Luca 10, 37), exprima in fond esenta mesajului profesiei medicale. Hipertehnologizarea medicine, influenta finantatorilor si comerciantilor din domeniu precum si fetisizarea stiintei au transformat bolnavul dintr-o persoana intr-un simplu obiect, iar pe medic intr-un simplu mestesugar. Asistenta medicala a incput sa faca abstractie de latura spirituala, de valorile in care crede bolnavul uneori chiar incercand a se i se impuna alte valori si simpla aluzie la credinta este tratata ca un barbarism, ca un infantilism stiintific si primitivism. Aceasta abordare exprima de fapt criza medicinei contemporane. Vocatia medicinei poate fi inteleasa corect doar atunci cand este “randuita in termenii cautarii Imparatiei cerurilor” (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005). Aceasta restituire a ingrijirii sanatatii in interiorul spiritualitatii pune obligatiile morale intr-o noua lumina si da raspunsul la intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital? In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important.
In Biserica rasariteana, Sfantul Vasile Cel Mare este primul care a infiintat spitale (inclusive pentru leprosi) ceea ce a devenit o traditie. Activitatea spitaliceasca in Romania este legate de manastirile in jurul carora au aparut asa zisele bolnite, pentru ca ulterior sa se construiasca adevarate spitale (1704 Spitalul Coltea, 1735-1752, Spitalul Sfantul Pantelimon, 1757, Spitalul Sfantul Spiridon din Iasi).
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen si anume aparitia spitaleor intretinute de marile manastiri, fenomen ilustrat de initiativele staretului Parisie Velicicovshi de la Neamt. Aceasta activitate se mentine si in prezent. Putem astfel, sustine ca un prim raspuns privind relatia dintre Biserica si spital il constituie infiintarea si sustinerea de unitati medicale de catre Biserica. Dar aceast raspuns nu acopera in intregime continutul acestei relatii. Mult mai importanta este asistenta spirituala a bolnavului din spital.
Actul medical are pe langa incarcatura stiintifica o puternica incarcatura etico-psihologica. In lupta cu boala participarea pacientului nu se reduce la o simpla complianta terapeutica, la a intelege sa respecte indicatiile medicului, ci la un act de vointa proprie de incredere si de credinta. Efectele uneori miraculoase in boli considerate incurabile precum si efectele placebo nu pot fi explicate decat prin interventia credintei. Prezenta preotului in spitale devine astfel o necesitate si un element esential in lupta cu boala. Serviciile medicale contemporane din spitale ofera o vindecare cu ajutorul cunoasterii seculare si a puterii omului. De aceea ele sunt costisitoare si frecvent ineficiente. Starea de sanatate nu se imbunatateste proportional cu eforturile materiale si financiare uneori de nesuportat de catre orice stat. Biserica crestina aduce pentru credinciosi un lucru evident. Ingrijirea sanatatii este un remediu temporar poate doar sa amelioreze si nu sa alunge suferinta umana. Vindecarea bolii si vindecarea mortii insasi nu poate veni decat din unirea cu Dumnezeu si credinta in Dumnezeu este cea care indeparteaza suferinta. Cu alte cuvinte Biserica face parte din insasi ratiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil in a inarma bolnavul cu arsenalul de lupta impotriva bolii si a angoasei mortii. In acelasi timp constitue un exemplu de etica medicala dand suflet spitalului care devine astfel o institutie umana si nu o “simpla uzina de sanatate”. Preotii pomenesc pe sfintii doctori fara de argint, Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolaie, facatorii de minuni si pe toti sfintii doctori fara de arginti. Acesti sfinti ofera exemple de iubire absoluta, de unire intre Medicina si Biserica, iar vindecarile miraculoase nu sunt altceva decat expresia relatiei intre material si spiritual.
Argumentele de mai sus (doar cateva si fara a fi epuizate) nu pot sa duca decat la o singura concluzie. Spitalul nu poate exista daca nu trateaza pacientul ca pe o persoana integrala definit si prin spiritualitatea sa, iar Biserica in spital da suflet acestuia prin asistenta spiritual pe care o acorda pacientului si prin valorile morale pe care le promoveaza.
27 December 2011 la 2:27 PM
“Efectele uneori miraculoase in boli considerate incurabile precum si efectele placebo nu pot fi explicate decat prin interventia credintei.”
E foarte corect, credinta intervine ca forma de autostapanire, de rabdare, de gandire pozitiva (ceea ce diminueaza factorul de stres care stim bine in ce fel incurca functionarea sistemului nervos si activitatea gestionata de acesta). Multe dintre “vindecarile miraculoase” din alte vremuri sunt acum explicabile, datorita evolutiei cercetarii stiintifice in domeniul medical, ceea ce ne da motive sa credem ca multe dintre “vindecarile miraculoase” de azi vor fi explicabile maine. Totusi, faptul ca medicul nu poate promite o evolutie favorabila pe care nu o poate anticipa pentru ca, cel putin deocamdata, nu intra in raza de acoperire a cunoasterii stiintifice, aduce pacientul in confruntarea cu doua optiuni: fie cedeaza in fata bolii, abandoneaza orice forma de tratament, regim alimentar, conduita care necesita vointa, fie continua sa spere alimentandu-si vointa prin intermediul credintei, ceea ce uneori da timp organismului sa-si gaseasca resursele de reechilibrare, regenerare, adaptare a mecanismelor de autoaparare la agresivitatea factorului perturbator. Si spun ceea ce spun privind din perspectiva ateului. Biserica POATE reprezenta o institutie de educare spirituala in sensul (re)gasirii echilibrului psihic si privita in aceasta acceptiune, biserica nu ar trebui respinsa nici macar de catre cei care nu rezoneaza la conceptele religioase pe care aceasta le propune. Singura problema intervine atunci cand “profunda criza morala” despre care vorbiti chiar in introducere incepe sa locuiasca in interiorul bisericii mai abitir decat in afara ei. Si dupa toate aparentele, acest lucru pare sa se intample la momentul de fata. In aceste conditii, decredibilizarea bisericii face in asa fel incat utilitatea aceea in mod normal acceptabila chiar si pentru atei devine inacceptabila chiar si pentru cei predispusi la credinta.
28 December 2011 la 5:22 PM
Aveti dreptate.In lupta cu boala,daca nu am convins pacientul prin apropierea de el se va simti tratat ca un obiect,pus la “hap-uri” care devin uneori ineficiente in aceste conditii.Totusi,cit timp avem sa-i acordam aentie fiecarui pacient?Daca suntem mai putini medici in laborator atunci trebuie sa muncim mai intens si nu prea avem timp sa discutam.E bine macar ca putem colabora cu medicii de pe sectii,astfel se lamuresc multe lucruri,in favoarea pacientului.
Dincolo de orice acreditre ,colaborarea intre medicul din laborator si cel de pe sectie va fi in favoarea pacientului eatit timp cuit se va putea face.
Dar sa transformam Laboratoarele in societati comerciale,asa cum se spune,nu cred ca e bine,dimpotriva.Elena Barbul,Med.Primar de Laborator
3 February 2012 la 9:35 AM
Domnule profesor, sunt si eu de acord ca atunci cand medicul si pacientul au credinta in Dumnezeu rezultatele pot fi miraculoase.Dar am o intrebare pe care mi-o pun frecvent in ultimii ani: Unde sunt maicutele calugarite?De ce nu le vedem in spitale la patul bolnavilor ajutand asistentele si medicii?Acum cand sanatatea e atat de privata de fonduri,cand personalul medical e redus,de ce nu vine biserica in sprijinul lor?
Eu sunt de religie greco catolica .La inceputul anilor 90 in administratia spitalului judetean din Satu Mare lucra ca si angajat un practicant al greco catolicismului care mergea la patul bolnavilor si se ruga cu ei.Conducerea spitalului de atunci l-a sanctionat pe motiv ca face “politica” in spital.Va intreb, oare conteaza carui Dumnezeu ne rugam? Sunt sigura ca El e unul singur doar ca i-am pus noi oamenii mai multe nume.