Există la Tuzla o categorie extrem de defavorizată de persoane. Nişte amărâți.
Siliți de viață şi de sărăcie şi-au încropit nişte cocioabe fix pe malul mării, în bătaia vântului şi a valurilor. Nu au nici măcar un trotuar amenajat în față, trebuind să păşească zi de zi pe plajă.
Nefiind oameni adevărați nu au credite, nu au maşini şi nu au bogăție. Tot ce au sunt nişte bărci cu care ies, când omul normal se odihneşte, la pescuit.
Spre deosebire de noi ceilalți, care avem atâta fericire şi bunăstare în viețile noastre ei nu au decât nişte cocioabe, o plajă pe care să procastrineze, aşa cum stau mărturie peturile goale de bere şi o mare nesfârşită la care să îşi plângă nenorocirea.
Stăteam azi şi ma uitam la cocioabele, plaja şi marea din fața lor şi nu putea câtuşi de puțin să pricep ce aş putea să fac eu însumi să ajung ca ei.