Bombe și credibilitate

 

În septembrie 2001, în inima New Yorkului și a Statelor  Unite, țara cu cel mai mare arsenal militar, cu cele mai mari bugete și cele mai bune servicii de spionaj din toate timpurile, o țară în care nu ai putea nici măcar ridica un zmeu fără ca NORAD să știe și nici nu ai putea să scuipi pe jos fără ca să te vadă CIA din satelit cât ești de mitocan, o mână de arabi, persoane private, au reușit să loveasă în plină zi, folosind ca proiectile avioane de linie, câteva din clădirile cele mai semnificative ale americanilor .

Atunci nu m-am îndoit de această interpretare și, în context, măsurile militare americane împotriva Afganistanului și Iraqului mi- au părut justificate (deși, stricto senso, agresorul era cetățean saudit).

Au trebuit să treacă câțiva ani până m-am dumirit că, deși Alah e mare, nu este atât de mare ca în urma lovirii a două clădiri (WTC1 și WTC2) să dărâme 3  (cele două + WTC7), nici atât de versatil cât să determine ca oțelul să se topească la temperaturi mici, betonul să explodeze și clădirile lovite pe o latură să se prăbușească de sus în jos, ca într-o demolare controlată (ca să citez concluziile organizațiilor de arhitecți și constructori americani care au studiat fenomenul). Inspirant cum este bărbosul cerurilor mahomedane nu este totuși capabil să determine ciuhabul tipic să devină pilot de încercare, capabil a efectua volte de 270 de grad la joasă înălțime cât să lovească o țintă ca Pentagonul pe partea ranforsată.

De fapt lista incoerențelor și nepotrivelilor legate de 11 septembrie 2001 este mult, mult mai lungă și nu are nevoie de fapt decât de o minte deschisă și capabilă să își asume concluziile neplăcute pe care este silită să le tragă.

Nu condamn pe nimeni de altfel dacă nu vrea să își tulbure existența cu asta. La urma urmei avem nevoie de hot dogs, premii Oscar dar mai ales de certitudinea că trăim în cea mai bună din lumile posibile.

Sau, de când cu jihadiștii ăștia, să luptăm pentru ea.

Mă rog ”să luptăm” e un termen un pic forțat. Luptătorul american și vest european al epocii noastre nu dă cu paloșul și nici nu descarcă flinta; el trebuie doar să aprobe bugetele militare necesare și, eventual, dacă este cu adevărat patriot să cumpere. Să nu pună la ciorap, să nu economisească, să nu se gândească la sustenabilitate, ecologie și nevoi ci să cumpere, să cumpere mereu cât să mențină această creștere economică și acest vis american pogorât într-o lume din ce în ce mai narcoleptică.

Că de luptat are cine, și mai ales are cu ce.

Știu că par un conspiraționist bizar, un hipster politic și un opac dar, ce să fac dacă, de când am priceput cum a fost cu 9/11 nu mai cred o iotă din tot acest talmeș balmeș despre jihadiști, ISIS, fanatici și bombardele plesnind când și când, ca o amintire a faptului că războiul perpetuu, acum când pot fi arătați cu degetul inamicii, este o necesitate ?

Ce să fac dacă eu cred că, dacă și-au aruncat singuri turnurile în 2001 și au dat vina, în pofida logicii și bunului simț, pe Osama, factorii americani interesați pot repeta acest lucru până în momentul în care ultima moleculă de țiței va fi părăsit orientul mijlociu? Ce, eu nu aș vrea să cred altfel?

În stilul său pravoslavnic, bazat pe rachete și avioane, Putin a arătat cam cum se comportă o putere mondială cu teroriștii. Bisericile rusești, în context, nu par a sări în aer, fie și numai pentru că un stat cu pretenție de stat, cu poliție, servicii secrete și preocupare față de cetățenii proprii nu lasă asta să se întâmple.

Din păcate însă pe pajiștea cu luminițe în care trăiește bizonul democratic, cea mai bună din pajiștile posibile de altfel, bombele vor continua să explodeze și, probabil, nu pentru că arabul este atât de invizibil în acțiunea de a căra dispozitive sub burka cât mai degrabă pentru că aceste explozii convin atât de mult politicianul belicos al zilelor noastre.

Și din păcate asta e lumea pe care o trăim.