Așa cum arăta, cu căciula trasă peste ochii fixi, cămașa cu flori roșii, galbene și albastre, ițarii un pic prea strânși pe picioarele aschilopate, scufundându-se în opincile încălțate invers și cojocelul de o curățenie dezgustătoare, străinul părea, sub soarele arzător, mai bizar decât o barză cu trei picioare. În plus, spre deosebire de ceilalți comeseni care, cu maieurile suflecate și cu picioarele încălțate în șlapi suite pe mese, crăpau semințe și se răcoreau cu bere, necunoscutul părea într-o stare de emoție și de bucurie de nedescris, zgâindu-se la cei din jur și exclamând din timp în timp, într-un grai stricat:
- Am reușit! Am ajuns!
Una din regulile nescrise ale crâșmei ”La viezurele cu gâtul uscat” era că, în general, străinii erau abordați cu blândețe și, de-abia după ce se dovedeau niște cărpănoși incapabili a oferi măcar un rând de bere celorlalți comeseni, bătuți cu adevărat. Cu toate acestea nici unul din cei prezenți nu se clintise cât de puțin în scopul oferirii acestei ospitalități dacice, uimiți fiind de apariția din fața lor și de răspunsul la întrebarea nerostită ”Ăstuia îi lipsește doar un chirpici sau i-a crăpat tot peretele?”.
- Fraților ! V-am găsit ! Am ajuns acasă ! continuă străinul, rotindu-și cu dificultate privirea fixă prin încăpere, să peroreze. Fir-ar ai dracu de evrei și de boi de unguri, să văd ce o să mai ziceți acum, continuă el să stâlcească cuvintele, rotind în mână un steag micuț, roșu, galben și albastru.
- Da tu cine ai fi ? își descleștă într-un final buzele Gerula, care se hotărâse să afle mai multe despre străin înainte de a se apuca să îi redeseneze cu falxul stilul vestimentar.
- Eu sunt Funar! Sunt un patriot venit din viitor, cu ajutorul unei nave speciale, construite la noi în Ardeal, să vă cunosc pe voi, strămoșii mei dragi. Să simt aerul pur, dacic, să mă bucur de graiul vostru, iată atât de asemănător cu al nostru ! Dreptate aveam atunci când le-am spus contemporanilor mei că limba dacă este de fapt o limbă primordială, din care se trage limba latină, ca de altfel jumătate din limbile vorbite de pe Pământ
- Coane, noi nu mai vorbim daca de 50 de ani de când ne-au cotropit mâncătorii ăștia de chiftele. Cred că numai vreun preot tâmpit de labă prin vreun hogeac din munți mai vorbește daca.
- Păi ce vorbiți voi acuma? Nu e asta getodaca? își roti Funar furios ochiul cel mai mobil
- Neh, e latina vulgară. Mult mai bună. Uite, numai pentru pulă câte expresii, termene, metafore și comparații au. De pizdă ce să mai zicem? Sunt convins că în timp, prin exercițiu, vom devansa la acest capitol toate neamurile pământului.
- Păi cum este posibil așa ceva? Așa un popor mândru ca voi a putut să renunțe la cea mai frumoasă, ancestrală și mlădioasă limbă de pe pământ?
- A trebuit, ne săturasem să mâncăm numai viezuri, berze și mânji. În plus ne cam făceau la declarațiile de impunere fiscală (nici nu ai ști ce perverși sunt purtătorii ăștia de sandale când e vorba de taxe, impozite, lucrări publice și încredințări directe). Nu, e mai bine așa, cred că din dacă o să mai rămână maximum 30- 40 de cuvinte, ți-o spun eu.
Pentru o clipă, chipul intens al patriotului ardelean se întunecă.
Rotindu-și privirea prin încăperea afumată călătorul între ere începu să sesizeze și alte blestemății
- Dar cu straiele voastre ce se întâmplă? Că orice specialist în dacologie, mai ales unul ca mine care are de jur împrejurul patului, special pentru perioadele de tratament ambulator, imagini de pe columnă, știe că măreția dacică se regăsea în port, în cămașa dacică, cușma, opincile și bundița asta, care nu este ungurească, cum zic evreii ...
- Da bulendrele astea de pe mine ce au? ripostă, un pic enervat Gerula. Uite aici șlapi de import, made in Bithynia, din piele de puță de bivol sălbatec și garantați pe cel puțin 3 ani, 2 ani dacă urci mult. Nu le-aș da nici pe sandalele de artizan ale lui Vorenus, având în vedere că spre deosebire de acelea încălțările mele lasă piciorul să respire.
- Cu respiratul nostru ar fi o problemă, interveni un conviv de la o masă alăturată
- Cât despre cușmă am învățat de la mâncătorii ăștia de măsline că de fapt nu prea poartă noroc în bătălii, cel puțin nu în aceeași măsură cu coifurile, așa că le-am abandonat, mai puțin iarna sau când se pornesc soacrele să vorbească, situații în care le mai tragem peste urechi, continuă Gerula să detalieze pentru străin particularitățile de dată mai recentă ale stilului vestimentar dac.
- Eu pe a mea o folosesc la baltă, la cleni, de când a trecut săgeata lui Aurelius prin ea, se auzi dintr-un colț și vocea lui Tarabosus, un bătrân luptător dac care, după extirparea suspomenitei săgeți se preocupa mai ales cu pescuitul
- Dar bundițele? cu ele ce ați avut? se învârtoșă Funar, mai agitat decât atunci când, în epoca de domiciliu, salvarea cu care se mai plimba prin oraș în nopțile cu lună plină se bloca la stopuri
- Tu vezi splendoarea aceasta? replică Gerula arătându-i zâmbetul larg al buricului ițit de sub părul de pe burtă, stufos ca un lan de lucernă crescut lângă o cireadă de vaci anorectice. Poți să crezi că pe vremea tăntălăului de Decebal și a lui apucatul de tac-su, Scorillo, trebuia să ascundem asemenea frumusețe sub cămășoaie și să o ferecăm cu cojoacele astea jenante, inclusiv vara când, ca acum, orice suflet liber și neatârnat nu dorește nimic mai mult decât să își răcorească splendoarea cu o sămânță, un pocal și o adiere de vânticel la umbră?
-Dar măcar poți să îmi confirmi că numele ancestral aș acestei frumos element de port getodac este ”bundiță”, care în mod evident nu vine de la ”Bunda” ungurească așa cum, în atâtea milenii de oprimare, istoricii lor pretind?
Gerula, care terminase berea, începuse să se plictisească de curiosul exemplar din fața lui și chiar începuse să se gândească dacă nu ar putea cu numai două trei șuturi în cur să îl scape pe bietul patriot din viitor de obsesiile lui ciudate când, dintr-un ungher al tavernei, o voce răgușită, purtând în ea accentul meridional al autorității, se făcu auzită
- În numele majestății sale Împăratul, sunteți arestați.
Prefectul își luase notițe și chiar îl rugase pe Marcelus, secretarul său, să încerce să deseneze explicațiile stăinului. Probabil că adevărul era pe acolo, doar că părea a alerga și a zdrăngăni ca o cvadrigă descentrată prin hăurile de dincolo de fruntea străjuită de ochi fixi a călătorului astfel că, în ciuda gravității faptelor enumerate, acestea nu păreau a face prea mult sens.
- Care boi ?? urlă, din nou Vorenius la Funar. N-auzi că boii nu au nici o treabă cu părțile astea de când zevzecii ăștia (și aici prefectul arătă cu capul spre Gerula) s-au lăsat de jafurile și blestemățiile lor ? Cum să ne invadeze boii?
- Boii de unguri, surdule urlă și Funar. Ăia o să vină, dacă nu sunteți atenți, o să vină călare și o să mănânce carne crudă de sub șa și o să ...
- Dar carnea crudă ținută sub șa este chiar bună, interveni și Gerula care, în ciuda celor doar 5 dinți rămași, nu se putea abține să mai contribuie și el la conversația animată de la prefectură
- Cine sunt ungurii ăștia? că eu tot nu am înțeles, întrebă și Marcelus
- Frate, sunteți chiar bătuți în cap. Ce nu înțelegeți? Și totul pleacă de la evrei
- Cine sunt evreii, încă o dată, Marcellus?
- Luminate, sunt un neam de culegători de măsline de capră și vânzători de nisip de prin colțul de răsărit a imperiului, acolo unde își mai trimite împăratul soacra când i se pare că Dacia este prea aproape. Au făcut ceva scandal la un moment dat acum câțiva ani, de a trebuit să trimitem două legiuni să îi numere până or ieși mai puțini, dar acuma, de când i-am pacificat și i-am lăsat să își deschidă prăvălii, nu mai sunt probleme
- Sunt cele mai mari jigodii pe care le-a umbrit soarele pe pământul ăsta, desigur după boii de unguri, preciză Funar. Ei și numai ei sunt de vină și pentru toate relele care s-au întâmplat, se întâmplă și se vor întâmpla. Numai și numai oculta lor afurisită, care a ajuns, nu mă îndoiesc, și în iatacul împăratului, agenții lor demonici și omniprezenți... Ei și boii de unguri ...
- Tu înțelegi ce tot zice ăsta cu boii lui ? mai întrebă o dată Vorenius
- Dar de unde știi tu toate astea? îl întrebă Marcelus pe Funar
- După cum i-am spus eu acestui așa zis dac (în fapt, evident pentru toată lumea un agent iudeu prost camuflat, preciză Funar arătându-l pe Gerula) eu am ajuns pe meleagul acesta legendar și în epoca asta printr-un aparat special născocit de mine, cu ajutorul a două asistente și a unui coleg fizician din pavilionul învecinat, aparat care m-a întors în timp.
- Aha, spuse Vorenius, în timp ce fluturându-și mâna dreaptă în dreptul tâmplei exprimă o oarecare circumspecție privind acuratețea acestei informații
- Este adevărat că este posibil să apăsat un pic prea mult pe accelerație, că eu aveam treabă de fapt cu Menomorut. Dar m-am bucurat că am ajuns totuși în această perioadă în care iată, pot vedea cu ochii mei continuitatea dacică la lucru
- Dar tu cu ce te ocupi acolo de unde vii?
- Eu sunt patriot, istoric, șeful salonului 3, dacolog și ex primar al Napocăi.
- Napo... ce ?
- Păi orașul ăsta chiar, dacă nu mă înșeală prea mult calculele.
- Păi castrul ăsta se nu are până acum nici un nume. Unii îi mai zic ”Hogeacul”, alții ”Sărindarul” și cei mai mulți ”Fundul lumii”, dar nu are de fapt un nume.
- Numele lui este Napoca. Numele străvechi dacic și nu Cluj, cum i-au zis ungurii și evreii.
- Cluj? Se auzi vocea lui Gerula. Sună bine. Să știți că mie îmi place.
- Nu e rău, nu e rău deloc, medită și Marcelus
- Cluj atunci să îi rămână numele, hotărî Vorenius
Numai și numai cu mari dificultăți putu felcerul castrului să fie înduplecat dar, după ordinul direct al lui prefectului nu mai avu de ales. Scos din butoi și cu părul încă ud de la tratament, Funar o porni fălos, cu mâinile ascunse în toga cu o singură mânecă a stabilimentuilui spre locul în care parcase. Carul arăta destul de ciudat așa cum strălucea, roșu galben și albastru, la marginea nou botezatului Cluj și, pentru o clipă, cu toții se chirciră așteptând ca la vederea plăcuței bilingve care anunța intrarea în castru patriotul să reînceapă a urla și a blestema oculta jidănească.
- Hai să te vedem, îl încurajă Vorenius atunci când, după ce termină de pupat vehicolul, ardeleanul se sui în șa
- Du-te Dicus, îl încurajă și Marcelus, cu gândul la unul din gladiatorii vremurilor sale, renumiți pentru o tehnicitate ieșită din comun grefată într-un corp cu agilitatea unei țestoase
- Vezi să nu te prindă ungurii, glumi și Gerula.
De-abia după o oră cei trei își reveniră complet.
- Al dracu nebun, zise Gerula.
- Da noi mai nebuni ca el, să stăm sub soarele ăsta după curul lui.
- Și-am mai și împins la căruță.
- Să sperăm că nu are copii pe acasă, că nu ar fi buni mai mulți ca el, completă și Vorenius, în timp ce, cu ajutorul a doi legionari mai vânjoși, felcerul îl conducea pe Funar înapoi acasă, la sanatoriu, angajându-se personal față de el că, dacă nu se mai zbate, o să îl scape de toți ungurii, o dată pentru totdeauna.