De ziua Franței

Acum peste 30 de ani, cu mult înaintea McDonaldurilor, a iphoneurilor, CNN sau a celor 20 de filme americane pe săptămână, modelul și inspirația noastră, a românilor, era mai degrabă Franța.

Limba franceză era cea pe care o învățam la școală cei mai mulți și nu este de mirare; în ciuda numeroaselor declinări, a genurilor surprinzătoare a unora din substantive, a regulilor ciudate de gramatică și a blestemului apostrofurilor această limbă are o subtilitate, o sonoritate și o apropiere de limba noastră care o fac cu adevărat mândră, specială și apropiată.

Câțiva ani s-a canonit un profesor bătrân și aspru, probabil fost legionar, domnul Ludvig să mă învețe în copilărie această limbă și îmi aduc aminte și acum fragmente din prima carte în franceză citită pe la 10 ani. După cum nu pot uita numeroasele colecții de ”Pif” și ”Rahan” citite pe nerăsuflate de mine în aceeași perioadă.

Prin contrast engleza, pentru care am făcut doar vreo 2 ani în copilărie, am învățat-o practic din primul meu Harrison, în studenție și din nenumăratele filme și versuri care au început, la un moment dat, să ne împânzească pe toți.

În mintea mea am simțit mereu, simt și acum faptul că a fi francez conferă cumva o anumită aură de eleganță intrinsecă, de grandoare spirituală și de apartenență la ceva măreț. Măreția franceză de care vorbesc nu este una neaparat militară (oamenii ăștia nu au mai câștigat războaie pe cont propriu de peste 200 de ani) cât dintr-o anumită originalitate a sufletului și aplecare spre avangardă, originalitate și spiritual.

Unul din regretele mele de până acum este și acela că în 50 de ani de viață tot ce am văzut din Franța a fost un mic petec de pământ, altfel extraordinar, de la poalele Pirineilor și singura conversație avută acolo a avut ca scop achiziționarea unei beri uriașe (”distingue” după cum o numeau ei).

Franța a pierdut lupta cu americanizarea; ritmul vieții moderne necesită McBurger, nu canard aux oranges, mesaje simple mass media, nu interminabile discuții graseiate și suburbii de oameni muncind 12 ore pe zi, nu cafenele pe trotuar și vin roșu. Presupun că studierea limbii franceze este zilele noastre la concurență cu cea a limbii italiene și că magia legată de Franța a copilăriei mele a dispărut de mult.

În ce mă privește însă persită într-un colț al meu regretul intens de a nu mă fi născut francez (mă rog francez adevărat, nu rudă de a lui Sissoko).