Unul din momentele interesante pe care ți le poate oferi soarta este acela în care vezi un adult, eventual unul cu pretenții, contrazis în cele mai intime credințe și așteptări de către realitate, bâlbâindu-se cum să explice asta.
Cam ca soțul care vine cu prietenul acasă, lăudându-și soția, și o nimerește pe aceasta cu punctul G găsit de vreun necunoscut.
Cam așa și chestia asta cu Trump, democrația americană și rolul Americii în progresul umanității.
Să ne înțelegem, nici GW Bush nu a fost cine știe ce telegar înhămat la cotiga democrației și progresului, dar, o perioadă, Barack Obama a readus seriozitate acestui rol mondial, pe cale de a fi preluat de un asin fugărit de strechii imaginare.
Acum că s-a stabilit faptul că Morcoveață va fi posesorul valizei cu butonul roșu devine evident pentru oricine că stabilitatea lumii și mersul ei spre mai bine va depinde mai mult de doza de neuroleptic pisată de serviciile secrete în micul dejun al omului, decât de rațiune și de principii. Și că, în paralel cu marele zid izolând Mexicul și alți tulburați din celelalte state relevante vor încerca, la rândul lor, să facă lumea mare din nou.
În context normală ar fi o perioadă de reflecție și o asumare a evidenței vizibile și de pe fața nevăzută a lunii, respectiv aceea că tot ce a putut spârcui americanul în latrina urnelor a fost un fel de Vadim cu minte mai puțină. Că ceva este teribil de rău într-o țară care a migrat în decenii de la alegerea unui JFK la alegerea lui Siminică și că, poate, modul în care funcționează democrația acolo nu este cel mai adictiv model posibil.
Când colo văd că mulți dintre cei care se exprimă o iau pe ocolite; că omul nu este chiar așa rău; că sunt sisteme funcționale care îl vor ține în frâu; că va fi o contrapondere de valoare la pericolul rus; că e, totuși, bine. Ca soțul încercând să explice de ce este nevasta în chiloți și poștașul în izmene.
Nu e bine, fraților, e rău de tot.
Nu poți pune o maimuță să conducă un Boeing, numai pentru că acesta are un pilot automat de invidiat și să justifici asta cu faptul că Tupolevul din zare are la cockpit, de asemenea, un urangutan.
Pe noi pe români chestia nu cred că ne va afecta, cel puțin nu imediat. La urma urmei de Trumpi tot avem parte de 26 de ani încoace și, cumva, am reușit să îi evităm a alege.
Probabil însă că la fel se raționa și la alegerea prin anii 30 a unui alt om politic cu discurs avântat și dorință de puritate etnică, un anume Adolf.