M-am uitat din nou la imaginile cu victoria Portugaliei în finala cu Franța.
Primul lucru care m-a frapat au fost lacrimile lui Ronaldo. Omul acesta plânge foarte mult – a plâns când l-au înlocuit, a plâns când au câștigat. Presupun că unul din cosmeticele folosite este pe bază de estrogeni.
Prin contrast am savurat imaginea bărbătească a lui Pepe care, o dată terminată treaba, a marcat teritoriul, acum câștigat, cu o flegmă.
Multe imagini frumoase surprinse de cameramanii francezi. Multe gagicuțe mai mult sau mai puțin exaltate ale diferitelor combatante. Cele albaneze deosebit de fericite că au nimerit singura echipă pe care o puteau bate.
Secvența mea favorită rămâne una din meciul Spania – Croația în care, după ce croații au marcat al doilea gol, am putut admira în galeria lor un tânăr tată, cu două copile în brațe, țopăind și zbierând ca orice bărbat care știe că fetițe poate face oricât de multe, dar o victorie cu Spania vine o dată la câteva decenii. Îmi place să cred că soacra omului se uita în acele momente la vreo telenovelă, că altfel nu cred că mai pupă omul fetele nici la meciurile lui Hajduk Split.
Parcă niciodată nu a mai fost un campionat major cu echipe atât de apropiate valoric la vârf. Cred că dintre Portugalia, Germania, Italia, Franța, Spania, Croația, Polonia și Elveția oricare ar fi putut să câștige. Diferențele s-au făcut la imponderabile și la noroc și acesta a decis ca o echipă de mârțoage incapabilă să bată Austria, Islanda și Ungaria în grupe, să se transforme în eliminatorii într-o hoardă de bidivii hrăniți cu foc, capabilă să bată pe toată lumea.
Sau s-o fi schimbat fotbalul atât de mult că până și o echipă de pătrunjei antrenați de vreun boșorog bigot să poată, când și când, să mai scoată câte un egal.