Experiențe la bucătăria institutului

 

Experiențe intensă, atât politică cât și sufletească azi la bucătăria Institutului.

Și când te gândești că eu mă dusesem acolo doar să mănânc.

Nu apuc să îngaim două vorbe despre faptul că mie supa de fasole nu îmi place în mod special acrită, despre nevoia ca în lipsă de lingură să îmi dea măcar un pai ca să ajung la boabe și despre recunoștința mea eternă față de aceea dintre ele care a uitat o porție de ghebe în fața mea, că sunt întrebat cu cine am votat.

Sau este posibil să fi făcut eu o glumă cu măririle de salariu înainte? Nu mai știu.

Destăinuiesc faptul că am votat cu USR ul; îmi dă mâna, potolul este în blid și, asemenea lui Rain, sunt învățat să mușc pe oricine ar încerca să îmi ia mâncarea din față.

Se dovedește că în marea lor majoritate doamnele bucătărese nu au împărtășit opțiunea mea politică. Pentru ele se pare că proiectul modernist, programul pe puncte și înaltul patronaj al lui Cioloș nu au însemnat mare lucru.

Mă rog, pentru una din ele totuși da, deși indignarea celorlalte o lasă pe femeie să înțeleagă unde a greșit.

Cu ospitalitatea tradițională a românului, cea mai vehementă dintre interlocutoare îmi explică problema la miez:

- Și Clotida aia ce caută la noi, că este franțuzoaică. Să se ducă la ei și să ne lase în pace.

Nu am un răspuns adecvat pentru ea, nu știu exact ce a venit femeia să facă la noi și mai ales de ce nu și-a luat câmpii după prima emisiune Antena3 pe care a vizionat-o. În afară de asta, în momentul acesta, pe o listă, de altfel în creștere, a personalităților, pardon persoanelor USR, care nu îmi plac, doamna Clotide este lider detașat. Un fel de Barcelona de fapt. În ciuda faptului că este franțuzoaică.

Nu apucăm să detaliem aceste aspecte fine de politică pentru că intimitatea bucătăriei este invadată brusc de un pâlc de bărbați, bărboși ca niște ayatolahi, conduși de însuși șeful departamentului spiritual al Institutului, popa.

Întreabă dacă dorim să ascultăm colinde și în timp ce fac semne disperate din cap că nu, semne întărite de altfel de cuvintele ”Eu, nu”, recitalul începe. Vocile baritonale se înalță spre ceruri deși, din subsolul unde se află bucătăria, este de așteptat că vor ajunge cu o aorecare întârziere la destinație.

Întărâtați de refuzul meu subtil de a asculta colinde, oamenii au instincte de misionar și bagă programul lung, vreo 4-5 astfel de piese cu tematica cunoscută luptându-se cu șuierul cazanelor și sfârjoleala din cratițe ca să ajungă la mine.

Din păcate pentru acest demers dibuiesc trei mici într-o cratiță, ceea ce mă face o perioadă și mai puțin receptiv la ce zic ei că se întâmpla prin ieslele Iudeii acum două milenii.

Deși de fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nici nu e așa rău să îmbuci ceva pe muzică.

Termin masa înainte ca acest cor de bărboși să își înșire tot recitalul, dar nu îmi pare rău. Specificul religiei lor și a tipului de iluzie colectivă care îi animă mă face să cred că alte piese mai interesante din punctul meu de vedere, și tot ficționale, gen ”Ploile din Castamere” nu fac parte din repertoriul septonilor pripășiți prin bucătărie, drept care îmi fac loc printre ei, profit de o pauză de respirație și ies.

Parcă văd că s-au supărat și la anu nu mai trec pe la mine.