Țâr. Țâr. Țâr.
Îmi aduc aminte cum, prima oară când am avut mobil, acum 20 și ceva de ani, mă bucuram când mă mai suna cineva.
Vremurile alea au trecut de mult.
Răspund. De partea cealaltă o voce ghidușă de femeiușcă tânără și dezinvoltă mă ia în primire și încearcă să mă dea pe spate prezentându-se.
Este vorba de Cutăreasca, de la Digi.
Îmi păstrez cu ușurință echilibrul și mormăi ceva neentuziast.
Femeia continuă cu vorbitul, trecând la mine; cât de mare specialist sunt eu, aparent un prinț între endocrinologi, o personalitate bună de tras în marmură care ar putea, dacă nu are inimă de piatră, să îi ofere ei, Cutăreasca, un interviu. În care să o lămuresc despre castrarea asta chimică pe care ciracii puterii vor să o impună violatorului român încă tânăr. Vrea să știe despre ce este vorba și numai un specialist de serenisimitatea mea o poate de fapt lămuri.
Încep să îi explic prin telefon despre ce este vorba cu analogii de gonadoliberina, când ea mă întrerupe, cum întrerupe o pisică flămândă trilul de mandolină, și mi se confiază că, de fapt, pe acest subiect dorește un interviu și nu tehnicalități fără sens cu iz de medicină de laborator.
Îi explic concis faptul că nu sunt un entuziast al interviurilor și că, de fapt, traversez o perioadă în care mi-am promis să nu fac declarații de presă. Și că altceva decât niște explicații telefonice despre subiect nu poate mulge de la mine mai mult decât poate o lăptăreasă să mulgă un yak sterp.
Femeia pare un pic descumpănită; o înțeleg, ce s-ar alege de a 4-a putere în stat dacă pe toți, nemaivorbind de specialiștii de amploarea Cucului, începe să îi doară în pulă de aparițile televizate? Ce mai este oare industria mass media în acest caz?
Una din calitățile ziaristei anilor noștri este însă perseverența, astfel că femeia nu renunță; a înțeles că este vorba doar de vedetism și că, să se miorlăie și să toarcă un pic la mine, o să se scoale până la urmă declarația de presă în mine.
- Dar de ce nu doriți să venim să vă luăm un interviu? continuă ea să mâțâie ca o odaliscă lângă padisahul beat și cu sula flască.
Îi răspund cu detalii si exemple privind jurnalismul contemporan, așa cum pare acesta unui telespectator nevinovat, de interviuri luate de tâmpiți și generalizez un pic înalta apreciere pe care o am față de tagma gazetărească, îndeosebi cea de la televizor, de la reporterițele care îl întreabă pe proaspătul arestat de ce a furat, la cele care îl întreabă pe vreunul proaspăt bătut cu sabia dacă îl doare.
Dar mă ofer să umplu golurile din mintea ei, adică strict golurile privind castrarea chimică.
Lucrurile nu merg bine între noi. Nu este genul de femeie care să fie obișnuită cu refuzurile, drept care o consolez pomenindu-i de numeroșii mei confrați, mult mai fotogenici de altfel, care ar putea să o lămurească în oricâte ore de interviu vrea ea să fie lămurită.
- Dar dumneavoastră sunteți cel mai mare, spune ea.
Nu o pot contrazice; nu sunt firav. O asigur însă că endocrinologește vorbind, măreția dată la o parte, sunt alții mai mari decât mine. Să meargă la ei.
Știe însă și ea, știu și eu că mint. Eu sunt cel mai mare.