Existau puţine lucruri, legate de gândirea şi consideraţiile proprii de care tatăl meu să nu fie mândru, dar nici unul nu a depăşit vreodată, aşa cum am perceput eu faptele, intensa lui identificare cu tărâmul natal, chiar dacă acesta era de fapt un sătuc oarecare ascuns printre dealurile judeţului Neamţ, Păstrăveni şi cu ceea ce lui îi părea o societate luminoasă, curată şi nepoluată.
Au trecut ceva ani şi o oarecare mielinizare până ce am înţeles că, în afara noastră, nimeni altcineva nu ştie ce este Păstrăveniul, nefiind în realitatea celor normali Trantorul care-i părea lui tata.
În vremea în care am început să fiu dus pe acolo, Păstrăveniul era o comună, complet colectivizată, prin care de-abia se trăgea lumina, împărţea brutăria cu Davideniul învecinat la doar 5 km şi se lega de asfaltul vreunei şosele la vreo 15 km în aval, spre Hanul Ancuţei. Am amintirea unui opaiţ luminând prima mea noapte acolo, deşi trebuie să admit că ulterior generosul program de electrificare a patriei comuniste a cuprins şi locuinţa bătrânească de care tata era atât de ataşat.
Tata se născuse într-un sat învecinat, Rădeni, şi doar o telenovelă de tip răzeşesc făcuse posibilă transmutarea familiei sale într-o aşezare de atât de multă amploare şi semnificaţie.
Posesiunile bunicului meu cuprindeau câteva hectare capabile a a sigura mămăliga şi ceapa unui neam de gurmanzi, chiar dacă la începutul vieţii mele asta nu prea mai conta, având în vedere încheierea cu bine a proiectul comunist de aneantizare a producţiei agrare româneşti, numit colectivizare.
În paranteză fie spus nici dezcolectivizarea iliesciană nu a fost de cine ştie ce fală; actualmente neavând nici cea mai vagă idee unde se află aceste terenuri, ce creşte pe ele şi prin ce procedeu.
Am petrecut în acel sat în medie 3 luni pe an, până pe la 23 de ani.
După ce trecerea anilor, dar mai ales a trupurilor noastre, au făcut imposibilă procurarea de bilete de staţiune cu jumătate de preţ, ne-am cam luat rămas bun de la mare şi am început să locuim toată vara în satul de care tatăl meu era extrem de legat.
Confruntând într-o zi bătrânul răzeş despre existenţa de destinaţii de vacanţă alternative am aflat că, în mentalitatea lui de moldovean patriot, glia bătută de soare, străbătută de pârâul Topoliţa şi întretăiată de câteva dealuri reprezenta un amestec perfect de mare şi munte, în fapt o Creta ceva mai puţin popularizată, în care epicurienii pot trăi vacanţe de vis, cu plajă, bălăceală, drumeţii şi alte plăceri pentru care, aiurea, netoţii dau bani cu duiumul.
Deşi, să fiu sincer, nu cred că atopia tatei pentru cheltuieli a fost principalul motiv pentru care am petrecut atât de multe luni acolo, cât dorinţa acestuia de a se asigura că, pierdută într-un oraş atât de nociv ca Bucureşti, candela sfântă a firii şi deprinderilor moldoveneşti nu se va stinge vreodată în noi.
Întrucât se identifica atât de mult cu vacanţa, întrucât nu aveam alte perspective şi pentru că viaţa acolo, mai ales în cele 2 luni de absenţă a părinţilor, era mult mai liberă, am apreciat anii petrecuţi acolo.
Casa bătrânească era o cocioabă de chirpici, un material extrem de ecologic, bazat pe două tipuri de paie, cele de pe câmp şi cele ce ies semidigerate din cal. Orice proiect de construcţii mai serios începe pe acolo cu câte un gospodar adunând de pe uliţă balega cailor şi se termina prin uscarea păzită a amestecului dintre aceasta, lut şi paie.
Spre surprinderea mea nici unul din locuitorii acestor căsuţe nu reflectau prea adânc la structura exactă a zidurilor din jurul lor, în nici un caz nu la nivelul la care să li se pară că duc o viaţă cam de rahat şi că ar fi bine să înceapă să facă nebunii pe bază de cărămizi sau beton.
Doar tata, ceva mai târziu, a străbătut o etapă de grandoare arhitecturală, sau poate a avut un pacient de la o fabrică de ciment, fapt este că spre sfârşitul şederilor mele acolo a început să construiască prin curte, în lung şi în lat, ba chiar, din păcate şi în înălţime.
Cum omul învaţă doar din greşeli, acea prăbuşire a micului foişor imaginat de omul cu exces de ciment nu m-a deranjat foarte mult, mai ales că mama a scăpat, după cum nici nu m-au deranjat pereţii un pic curbi pe care, fie din viziune gaudiană, fie din dorinţa de a economisi banii pe meşteri, noua construcţie şi i-a asumat.
Păstrăveniul nu avea pe vremea aceea pretenţii nici la linie telefonică, necum la canalizare sau apă, aşa că apa de băut ca şi cea de spălat provenea din fântâna din curte. În opinia tatei nu a existat nicicând vreo apă mai bună, mai rece şi mai adevărată decât produsul extras cu găleata din ce în ce mai ruginită, nici papagali mai mari decât băutorii de apă filtrată de robinet din oraşe.
Sigur că, deşi rece şi bună, apa predispunea la un oarecare disconfort la baia de seară, baie de care nu eram, s-o spun drept, în vreun fel obsedaţi, în afara vreunui meci de fotbal presărat cu alunecări şi deposedări printre balegi.
Nici cana comună cu care ne împărtăşeam arşiţa şi germenii cu satul nu avea ce să dăuneze unui neam de răzeşi a priori curat.
Singurul lucru care m-a fâcut să-mi mai pierd din entuziasmul legat de calităţile ape plate de Păstrăveni a fost existenţa latrinelor, îndeosebi după ce anumite gânduri privind etanşeitatea pereţilor acestora au început să îmi obsedeze mintea prea temătoare.
Fiind mândri şi neatârnaţi ca popor şi ca fire, moldovenii din zona aceea nu şi-au subjugat niciodată traiul birurilor marilor firme de canalizare, nici monopoliştilor fabricatori de hârtie igienică. Este adevărat că, în ce priveşte cel de-al doilea aspect ar fi fost şi păcat să laşi atâtea exemplare de „Scânteia” şi de cuvântări ale tovarăşului secretar general inadecvat onorate.
Ca urmare latrinele existau pe lângă fiecare casă, fiind considerat complet necivilizat şi întrucâtva un pic incomod să străbaţi cu ziarul în mână ograda întreagă.
Din păcate aceleaşi comandamente păreau a guverna şi amplasarea fântânilor şi recunosc că a existat un moment în care băutul din fântână a încetat să mai aibă pentru mine plăcerea de odinioară.
Înţelegând că spălatul la găleata cu apa din fântână, îndeosebi în nopţile ceva mai răcoroase ar putea, prin meningita indusă, să împieteze performanţele noastre şcolare, tata a realizat cea mai mare ctitorie a lui. Ceea ce s-a dorit a fi doar un bazin de apă, cocoţat pe o schelă, alimentat de o pompă, deservind duşul şi un sistem de canalizare domestic, s-a transformat, după finisare, într-un adevărat turn Eiffel, de pus pe steagul comunei, din care a picurat ani de zile apă ruginită, necesară atât spălării noastre cât şi creării, în spatele casei, a primei mlaştini artificiale din zonă.
În alt an, cu noroc la ciment, tata ne-a construit, în mijlocul curţii o masă de ping pong cu adevărat durabilă şi în armonie cu sistemul de duş.
De fapt conceptul, plecat de la dorinţa noastră de a avea o masă pe care să batem mingea, a evoluat în trei timpi, fiecare din el evitând fatidica deplasare la un magazin de articole sportive.
În prima fază s-au aşezat două plăci de PFA, un material lemnos de încredere în ce priveşte serviciul tăiat pe rever, incapabil însă de a rezista la mai mult de două zile de ploaie şi gravitaţie fără a se încovoia.
Cum campionatul era din ce în ce mai în toi, dar masa mai curbă, a urmat cel de-al doilea proiect în care, cu scânduri, cuie, ciocan şi îndemânare în doar câteva zile o masă nouă a văzut lumina zilei. Deşi suprafaţa de joc era net ameliorată, ierarhia în domeniu dintre băieţi a început să fie iremediabil afectată de traiectoriile uneori hazlii pe care, în contact cu cuiele mingea, o dată la 2- 3 schimburi, sărea. Tata nu suporta năzuroşii, aşa că nu am protestat prea tare, decât în momentul în care a văzut toată lumea că lemnul la uscare se strânge, căpătînd aspect de grătar.
Proiectul final, cel care a fost durabil şi a dat o nouă tentă de originalitate curţii a implicat ciment, prundiş, nisip şi mistrie. Viziunea constructorului a pornit de la un suport în formă de cruce, mult mai simplu decât 4 piloni la colţuri, peste care s-a turnat placa. Pilonii s-au aşezat de-abia peste o lună când colţurile mesei s-au lăsat.
L-am întrebat o dată pe tata dacă, punând faptele unul lângă altul, dacă am calcula cimentul, munca, scândurile şi toate celelalte nu ar fi ieşit, poate, mai în câştig dacă ne-ar fi luat o masă de la magazin (nemaivorbind despre ocuparea unui sfert de curte, cu efectul iremediabil al concentrării găinaţului raţelor în cealaltă parte).
Am reuşit să fug înainte de a lungi discuţia şi despre duş.
În casa de la ţară trăiau două femei – soţia a doua a bunicului, mama vitregă a tatei, Leonora şi sora ei, Maria.
Femei simple, a căror deschidere nu a depăşit raza comunei Tupilaţi, au trăit o viaţă între câmp, o odaie încălzită cu lemne şi o dietă bazată pe mămăligă, reuşind totuşi să depăşească 80 de ani.
Leonora avea preocupări legate de agricultură, fiind acceptată la colectivă, spre care se îndrepta la orele la care, câteodată, veneam noi de la băut. Avea o manie, de care am dezvăţat-o, să facă iarna, când tăia porcul jumări şi să le ţină, cam la vedere, până după postul sfintei marii şi îşi iubea bobocii si puii de găină, fie ei vii sau călcaţi de bicicletă.
Nu a înţeles niciodată bucuria simplă a unor băieţi de Bucureşti de a arunca cu cartofi ei pe ţiglele caselor din jur şi număra cu răutate numărul de coceni de porumb pe care îi culcam la pământ prin grădină. Cu toate acestea, spre deosebire de sora ei, care fusese în tinereţe lovită la cap, femeia se resemna cu blândeţe creştină şi, pe măsură ce, începând de pe la 9 ani, am depăşit-o în înălţime nu ne-a mai zis nimic, privindu-ne mai degrabă ca nişte lăcuste, stihii sau alt tip de dăunători trimişi de cel de sus s-o încerce.
Uliţele satului erau pe vremea aceea pline de copii.
Este adevărat că urmare a schimbărilor acelor vremuri tot mai mulţi dintre locuitorii tineri migraseră spre zone cu canalizare, îndeosebi Braşov, dar, cu toate acestea rămăseseră pe acolo o groază de copii. Eu, dar mai ales frate-meu, i-am cunoscut pe toţi şi în timp ne-am învăţat unii pe alţii o serie de deprinderi şi de îndeletniciri în ceea ce probabil a fost un fructuos schimb cultural.
Meciurile de fotbal pe uliţe sau în prundul satului au luat, după titularizarea noastră, amploarea pe care doar doi bucureşteni cu gleznă fină o puteau aduce şi ei, la rândul nostru ne-au identificat merii, perele şi prunii cu rodul cel mai ales, precum şi orarul aproximativ al propietarilor acestora. Nobila artă a scuturării nucilor oamenilor, implicând îndemânare, viteză şi persistenţă, ne-a fost detaliată, după cum şi bucuria simplă a prinderii peştilor cu mâna.
Pe prundurile Topoliţei am făcut primele şedinţe de nudism, la scăldat şi tot acolo am descoperit că există comparaţii din care ieşi bine dar şi comparaţii pe care n-ai vrea să le faci.
Jocuri ca v-aţi ascunsea, împuşcatea sau alergatea capătă valenţe noi atunci cînd implici un areal mai mare, precum şi băieţi şi fete zdraveni de ţară şi o oarecare reticenţă privind insectele a dispărut atunci cînd, în sezonul rădaşcelor am ieşit, cu mic cu mare, la vânătoare.
Primii mei prieteni cu adevărat buni i-am făcut tot acolo.
Dorel şi Dănuţ erau doi fraţi a căror casă se afla la o zvârlitură de cartof de a noastră şi, deşi azi viaţa ne-a despărţit cvasicomplet, o perioadă de 10 ani au fost principalele fiinţe cu care am schimbat gânduri, sentimente, proiecte şi aspiraţii, fie la câte o bere, la o ţigară palmată sau pur şi simplu în hoinăreli de zeci de kilometri nocturne.
Copii de învăţătoare, respectiv tehnician agricol, ei făceau parte din elita satului, având, după cum au şi demonstrat-o ulterior, inteligenţa şi abilitatea de a evolua şi o surprinzătoare fineţe şi nuanţare.
Chiar dacă până la urmă unul din ei a sucombat alcoolismului, pe care îl îmbrăţişasem la vârsta aceea cu toţii, sunt momente în care mă întreb dacă vreodată, în viaţă, am avut prieteni mai buni.
Spre deosebire de noi care în perioadele de şedere la ţară nu eram puşi să facem nimic, Dănuţ şi Dorel erau implicaţi cât era ziua de lungă, când nu învăţau, la fel de fel de activităţi ciudate, de la cules de buruiană, spartul lemnelor, hrănitul păsărilor sau bătutul fasolei. Dorind să îi ajut, în speranţa de a petrece mai mult timp împreună, am învăţat atunci semnificaţia unor zicale străvechi ca „datul cu barda în cuie” sau „stricat orzul pe gâşte”.
Una din activităţile cele mai serioase ale satului era producerea şi aprecierea rachiului. Faţă de moşnenii ce locuiesc la sud de Milcov, moldovenii nu se formalizează cu numele fructelor ce se pun la borhot, nici nu privesc că alambicurile ar râde de ei dacă ar distila şi altceva decât prună. Eliberaţi astfel de povara de a aştepta un an întreg până să pună de-o ţuică, oamenii, gospodari, culeg orice fructă cât de cât dulce ar putea trece miracolul fermentaţiei şi, în câte-o seară magică, cu valenţe cvasireligioase se strâng în jurul alambicului ca nişte viţei flămânzi lângă o vacă cu ugerul plin, Am participat cu deferenţa cuvenită la aceste momente de spiritualitate, încercând ce e drept la întoarcerea acasă să evit a-i face pe ai mei, pe cât posibil, părtaşi ulterior la conversaţie sau halenă..
Viaţa culturală a locuitorilor satului se învârtea, în zilele fără alambic, între trei coordonate majore.
Era în primul rând „coperativa”, care în intonaţia beţivănească nu însemna CAPul ci crâşma din sat, eliberată prin marea revoluţie comunistă de titulatura denigratoare de crâşmă. Acolo, pe principiul „orice de la motorină în sus” se îngurgitau fel de fel de lichide de care până nici eu nu am avut imprudenţa să mă ating, coniacuri, vermuturi şi rachiuri ieftine, culminând în cea mai hepatotoxică licoare pe care Dumnezeu a croit-o după asemănarea ficatului moldovenesc, redeveul (RDV- rachiul de vin). În rarele zile în care se aducea bere aglomeraţia de la coperativă cred că se vedea de pe lună.
Pentru tineret era căminul cultural, în care veneau băieţi, de obicei de la coperativă, şi fete gătite în treningurile lor cele mai bune. Atmosfera era electrizantă, dar apogeul cred că a fost atins atunci când am momit să vină cu mine două colege din Bucureşti ce veniseră în vizită. Sunt sigur că în timp m-au iertat.
În ultimul rând viaţa mondenă a comunei se axa pe nunţi. Sigur că nu eram invitat la vreuna, dar o tradiţie nescrisă făcea ca, dacă stăteai, tu şi ceilalţi beţivi, suficient pe la porţi, nu se putea să nu apară la un moment dat căte unul c-o sticlă. Cum sticla era mică şi noaptea era lungă, procedura în general se repeta.
Sigur că în esenţa mea, veşnic în şort, străbătând uliţele fără noimă pe bicicletă, ocolind sau nu câte-o gâscă, prin pomii oamenilor sau cu ţigara în mână nu aveam nici un fel de reputaţie pozitivă printre locuitorii acelui sat. Când în raza mea de acţiune au început să intre şi tinerele satului (mai ales în perioada destul de prelungită a vieţii mele când orice femeie îmi părea frumuşică) numărul de plângeri ajunse în urechile alor mei au crescut exponenţial, deşi am senzaţia, că mai ales spre final ai mei se cam aşteptau la ele şi m-ar fi dus la un control medical dacă n-aş fi făcut nimic rău.
Am încetat să mai trec regulat pe acolo de peste 22 de ani.
Cu mintea, vârsta şi preocupările de adult nu am mai reuşit, în cele două dăţi în care am mai trecut fugar, să regăsesc fiorul şi sentimentele unor momente, probabil irepetabile. Locul, ca orice loc pe care îl vezi la distanţă de copilărie, mi-a părut mic şi sentimentele acelor vremuri triste şi caduce.