Meditație lângă o poză veche
Nu mă simt bătrân.
Principalul motiv pentru care nu mă simt bătrân este legat de faptul că, în cele mai multe momente ale mele, simt. Și nu simt (încă) dezamăgirea, pierderea controlului și decrepitudinea care se instalează, vrând nevrând cu vârsta cât simt optimism pentru ziua de mâine, speranța că ceva se va întâmpla (fie doar vreo pagină de boimi scrise) și iubirea. Iubirea față de nevastă, față de copil, de animăluțele mele, de casă, de mașină, de cabinetul meu, de babele și moșii care îmi cer uneori ajutorul și, paradoxal, față de prieteni, colegi, cunoștințe și trecători.
Acum zece ani și mai mult nu eram așa. Eram prizioner într-o lume cu care mă luptam, ceea ce este ciudat pentru că de fapt nu căutam nici să parvin, nici să câștig mult mai mult și nici să impun altora ceva, fie acest ceva personalitatea mea.
A fost nevoie de zguduiala unui divorț, de durerea profundă prin care treci când dintr-o dată speranțele, sentimentele, proiectele și așteptările a 18 ani – o viață de om – dispar în mod samavolnic de lângă tine.
Astăzi mă bucur că, din acea furtună, nu au mai rămas decât unele mici impresii în nămol, o poezie sau două mai triste pe internet și amintirea difuză că, pe vremuri aveam o altă viață.
Nu știu de ce există oamenii pe Pământ și nu m-ar mira dacă, de fapt, nu există vreun scop în asta.
Dar încerc zi de zi să mă bucur de faptul simplu că trăiesc, că gândesc, că iubesc și că sunt iubit și apreciat (probabil mai mult decât merit realmente).
Sigur, uneori, privirile îți cad pe câte o poză veche.
Prietenii mai tineri nu își dau seama cum este să vezi, într-o bună zi, la 50 – 60 sau mai mulți ani, imaginea simplă, seducătoare și puerilă a unui alt om, tu în fapt, pe vremea în care nimic din tot ce este în jur nu era anticipabil.
Nu am multe poze din adolescență.
Acelea pe care le mai am arată un fraier frumușel, căutând fericirea precum un caută un pui de mâță țâța, fără a ști încă faptul, care vine cu vârsta, că aceasta a fost mereu înăuntru și că, prin natura ei, este la fel de trecătoare ca umbra unui nor în caniculă.
Pentru cât este de simțit, de cunoscut, de interpretat și de admirat în natură și în jur, o viață de om este prea puțin.
Din fericire, pentru a o aprecia, sunt suficiente și 5 minute.