Văd o pacientă din Suceava.
Una, alta.
Se termină consultația și pacienta, aparent mulțumită, dorește să își exprime acest sentiment:
- Vă aștept la Suceava, dacă treceți.
Sigur că de-acuma mult amânata excursie la Suceava, un preambul obligatoriu în proiectul meu dintotdeauna de a vizita și de a face hiking prin Botoșani începe să prindă contur. Pare că am unde să îmi pun capul obosit și, la urma urmei, cine nu ar vrea să treacă din când în când, chiar fără motiv, pe acolo?
Este însă și abordul celălalt al situației, cel care ține cont de faptul că în 51 de ani de viață nu am simțit până acum, nici măcar în momentele mele de vulnerabilitate bahică, nevoia să trec prin Suceava.
Cu toate acestea simt că invitația este făcută din suflet și, tot din suflet parcă ar trebui să îi spun:
- Păi venim, cum să nu; mai mult de două săptămâni nu stăm. Nu suntem mulți, doar 3 familii și, în afară de bărbați care bem mult, mâncăm ca dragonii și jucăm zaruri toată noaptea, prea mult deranj nu o să fie. Nici nu este nevoie de grătar zi de zi. Venim, sărut mâna, bogdaproste, cum să nu venim?
Reușesc să mă abțin totuși.
- Vorbim, cum să nu, îngaim eu la final, presupunând că Suceava este suficient de mică cât să o găsesc pe femeie la nevoie chiar în lipsa oricăror detalii de contact.
Să mai spună cineva că nu există ospitalitate la români.
Un lucru pe care nu l-am înțeles niciodată a fost afișarea steagului național de către persoanele obișnuite la balcon sau pe casă, fără a fi vreo sărbătoare națională sau vreunul din meciurile de fotbal în care ne luăm cuvenitele bătăițe.
Nu că în zilele de sărbătoare aș vedea mai mult sens în asta, dar înțeleg faptul că pentru unii puternicul imbold patriotic lăuntric poate căpăta forme extrovertite.
Dar să marchezi cu steagul național murăturile rămase până pe data de 19 martie, numai și numai pentru ca cei din jurul tău să aibă confirmarea fluturată de vânt a faptului că nu ești găgăuz sau, mai rău, ungur, îmi pare nu numai inutil, dar și un pic cam prea facil.
Minus, desigur, dacă trebușoara nu te apucă prin Harghita, situație în care admit că faptul este doar inutil, nu și facil.
Presupun că fluturătorii de stindarde doresc să arate celor din jur faptul că firea lor elevată mustește de atâta dragoste de patrie că plata impozitelor, efortul cotidian de a fi un bun cetățean și atașamentul discret și tăcut față de valorile naționale nu le mai este, pur și simplu, de ajuns.
Or fi genul de oameni care și în viața intimă stau permanent cu flamura de luptă desfășurată, fie și numai pentru a demonstra femeii ce oțelită este dragostea lor pentru ea?
Altfel la ce bun steagul? Că doar știm că respectivul este român după modul în care parchează și după manele. În plus invaziile migratoare vor fi oricum anunțate la Antena3, cât să aibă timp oricine să ascundă steagul și cocardele.
Eu, de exemplu, o dată ce o să mă hotărăsc asupra stemei, voi afișa propriul stindard al republicii Cucu în nuc, dar numai și numai pentru a marca faptul că, de când cu PSDul la putere, mă gândesc din ce în ce mai intens la secesiune (gest politico-militar care va necesita totuși instruirea combativă atât a câinelui de luptă cât și a felinelor periculoase pe care le voi înrola sub stindard, miliții fără de care nu cred că războiul de independență preconizat are mari șanse de reușită).
Dar și în acest caz de insurecție s-ar putea să merg pe șestache.
Consult un tânăr, căutând semne de deficit hormonal, printre care și pierderea pilozității pubiene.
Ca urmare fac ceea ce trebuie făcut pentru a obține această informație și constat că în jurul fălniciei omului există o zonă mai glabră decât curul unei prințese întoarse de la cosmetician.
Nu sunt însă exuberant de descoperirea mea și îl întreb dacă aspectul de miriște arsă constatat este natural sau este făcut de mâna omului.
- Nuu, dom doctor; îmi crește, dar mă rad eu .... mărturisește cochetul
- De ce? scap eu printre dinți o întrebare stupidă.
- Păi, știți cum este, mai ies și eu câteodată în oraș cu o fată.
Înghit în sec și realizez că, pe vremea când ieșeam și eu cu fetele în oraș, eram, prin comparație cu el, un primitiv.
”Noroc” că nu și-a dat seama niciuna.
Subprefectul de Teleorman, domnul Nelu Ionel Oprea, este bineînțeles o capacitate, o valoare incontestabilă a PSDului.
În plus omul știe să servească publicul și a adus, de-a lungul anilor, multe lucruri bune pentru românii care alegeau să mănânce la „Bar Paradis” și la Restaurantul” Interagro”, din Zimnicea, unde lucra ca ospătar, cu mult înainte de a-și descoperi latura studioasă și tendința spre erudiție, răsplătite de diploma de la Facultatea de Drept a Universității Ecologice și de masteratul în domeniul managementului instituțiilor publice, obținut la ASE București.
Deși relativ tomnatec în ceea ce privește explozia scolastică omul a fost sesizat de scouterii partidului și pus să conducă și să consilieze treburile frumosului județ-pepinieră aL socialdemocrației românești.
Citesc în CVul omului că, în felul lui, este și poliglot: engleză, franceză și mai ales rusă (îndeosebi la ascultare, la scris și exprimare autoevaluîndu-se doar ca ”satisfăcător”).
Având în vedere însă contextul socialdemocrat, cu mai puțini vorbitori de rusă decât acum 25 de ani, nu cred că faptul că omul îndrugă cu dificultate și scrie chinuit în aceste limbi poate fi considerat un mare handicap.
La competențe stă excelent: Word, Excel, Fox Pro – răsfățul nu se mai termină, mai ales că, scrie omul în CV, are marea competență și lăudabila aptitudine de a se adapta permanent la nou, cu aceeași ușurință cu care trecea, prin tinerețea dinaintea fermentării juridico-manageriale de la ciorba de burtă la cotletul bine făcut.
În context nu pot decât să închei precizând partidelor celorlalte, invidioase pe această aglomerare de competență la PSD, doar atât – jos labele de pe om. Este luat.
Paralimpicul pe justiție al PSD, domnul Șerban Nicolae, lovește din nou.
Cu persistența unei muște care va găsi întotdeauna, când este vorba de un căcat zemos, gaura din plasă, domnul susmenționat resuscitează zilele acestea OUG13 în forma ei cea mai abjectă – liberarea frațiilor corupți din pușcării.
Amendamentele eclozate sub fruntea de câțiva centimetri a omului pleacă de la aceeași retorică dintotdeauna a personajului de desene animate care tronează peste comisia de justiție a senatului, respectiv dragostea pentru țară. Și dorința fierbinte a țigănoiului nostru de a o salva de nemeritatele amenzi pe care aceasta le primește de la comisia europeană pentru lipsurile și condițiile inumane din pușcării. Condiții care pleacă, în opinia scremută a omului și a partidelor care îl susțin, de la suprapopularea acestora.
Suprapopulare care generează igrasie.
Suprapopulare care face ca în fiecare pat să fie trei deținuți, fapt de natură a aduce atingere nu numai demnității fiecăruia dintre ei, dar și intimității fiecărui cuplu format dintr-un viețaș și un corupt.
O gândire normală ar sugera ca în aeste condiții să facem pușcării mai multe, sau măcar să le mansardăm pe alea existente. Să investim în var și în bidinele. Să facem ceva, să dăm fonduri, să acționăm gospodărește.
Neee.
Omul are o singură soluție în minte, să golim pușcăriile. Nu prin promovarea cinstei, întărirea controlului împotriva necinstei și scăderea infracționalității ci prin eliberarea, relativ nediscriminativă, a cât mai multor ortaci, mai mult sau mai puțin corupți, din acestea.
Că asta a înțeles el că se cere. Atâta minte are.
În context zic bogdaproste că nu i s-a dat pe mână sistemul sanitar. Parcă văd că și aici, dacă ar fi dorit să combată suprapopularea spitalelor găsea o soluție asemănătoare, de exemplu eutanasierea celor cu mai puțin de 3 ani de trăit și, în cazul celor cu un prognostic de a supraviețui de peste 4 ani, dar din care au trăit deja o parte, și a acestora.
Că omul le are cu cifrele și cu prioritățile europene.
Poate că suntem, ca popor, la coada Europei și a lumii civilizate la consum de pastă de dinți, la reciclare sau la prezența sau nu a toaletelor în case sau în grădină, dar există o zonă în care excelăm: înjurătura.
Poate că nu avem cine știe ce prin pungă, la servici suntem la bunul plac al șefilor și controalelor și poate că, politicește vorbind, suntem luați la poștă, pe rând, la fiecare 4 ani de feluritele găști politice mai mult sau mai puțin corupte, dar de principiu incapabile și incoerente dar, față de alții, noi înjurăm.
Într-una și pe oricine.
Pentru că la noi înjurătura nu este un mijloc, ci un țel. Nu este o modalitate de a ne uni contra a ceva ci tocmai rezultatul acestei uniri.
Înjuratul este principalul loc unde am dat de democrație, din păcate.
Cred că dacă Ceaușescu ne lăsa să îl băgăm în pizda mă-sii, era și acum la putere (sau măcar membru al vreunui baronat al PSDului).
La noi înjurătura este grobiană, lipsită de finețe și de sens; este normal să fie așa, este menită a fi folosită de oricine. La urma urmei este o custură, nu o floretă, cât să o poată folosi orice om cu gene de Neanderthal, nu numai agregatorii de cuvinte.
De când cu facebookul înjurătura a părăsit cadrul prea strâmt al soacrelor, nevestelor, vecinilor, colegilor de trafic și suporterilor adverși; actualmente poți băga în pizda mă-sii, invita să-ți sugă pula, pomeni morții de la bunici în sus și face analize de caracter și inteligență practic oricui. Și aparent cu aceeași jubilație și simț al elaborării pe care îl am și eu, câteodată, când mai rezum trăirile mele vis a vis de vreunul sau altul din concetățenii mei mai puțin cinstiți.
Da, pare că acolo unde am fi putut să luăm perspectivele pe care nou câștigata libertate de după Revoluție ca să ne construim un viitor, să progresăm cu toții, să ne raliem în jurul unor obiective și să construim o lume mai bună pentru descendenți, noi am ales să ne înjurăm între noi.
Firea acestui popor are se pare mai multă agresivitate decât compasiune, mai multă dorință de a incrimina decât de a judeca, mai multă propensitate pentru rechizitorii decât pentru autocritică și mai multă ură decât iubire. Trăsături pe care le-au înțeles și le-au speculat și politicienii, de la FSN și Iliescu până la înjurabilul nostru eșichier politic actual, ”jurnaliștii” de la TVRul și Adevărul anilor 90 până la Antenele și România TV a zilelor noastre.
Ca atare când identificăm o problemă ieșim să strigăm ”muie” pe străzi, de obicei fără stil, dar mai ales fără finalitate.
Pentru că este ușor de înțeles, atât de către înjurători cât și de către înjurați că, în esența ei înjurătura nu schimbă nimic. Este un proiectil mult prea slab pentru grosimea obrazului celor mai mulți dintre concetățeni și, prin repetare, a ajuns mai degrabă un mediu de viață la care ne-am adaptat decât o agresiune reală.
De asta eu înjur foarte rar; prefer să împlânt în oamenii pe care îi detest (oameni care au devenit din ce în ce mai rari de-a lungul anilor) stiletul zeflemelii, bisturiul cimiliturii și alicele ridicolului.
Pentru că eu nu am, de obicei, nici o afinitate cu pizda mamii altora.
Moment de mândrie națională trăit de noi toți astăzi când agențiile de presă spaniole relatează țeapa pe care 120 de români au dat-o propietarului unui restaurant din localitatea Bembibre, provincia Leon.
Astfel cele zece duzini de conaționali s-au așezat la mese, au comandat de mâncat dar mai ales de băut, zicând că sărbătoresc un botez după care, cu o coordonare care lipsește naționalelor românești, s-au ridicat și au fugit cu mașinile, inaintea desertului dar și înaintea gestului burghezesc de a achita consumația.
Acolo unde albanezii s-ar fi împiedicat, rușii ar fi negociat sau bulgarii ar fi plătit, ai noștri au reușit să dispară cu toții spre vreo altă nuntă, botez sau înmormântare la care, fără îndoială, erau invitați.
Patronul spune că indivizii erau români, pentru că a văzut pașaportul unuia dintre ei, dar nu avem nevoie de mărturia lui. Orice poveste despre o sută de adulți făcându-se de râs cu scopul de a evita plata a câtorva zeci de euro de persoană nu poate fi decât purtătoare a frunzei de stejar.
Probabil că în aceste momente protagoniștii se bat pe umeri și explică progeniturilor lor cum se trăiește pe Pământ când ești șmecher, vioi și neatârnat, amuzându-se de gradul de moliciune a acestor oameni așa zis civilizați care, iată, sunt vulnerabili la orice grup de gherțoi însetați.
Și citind despre toate astea am avut brusc revelația că, în ciuda multora dintre noi care fac eforturi, fără vreun motiv valid, să se comporte demn, civilizat și cinstit, esența acestui popor ar putea să fie diferită. Și că lecția predată de conaționalii noștri țepuind la Bembibre este de fapt o parte a unui puzzle social care, o dată asamblat, arată ca Dragnea,ca Băsescu sau ca Ponta.
Că, în context, reprezentarea noastră politică, de care unii ne plângem, este de fapt echitabilă și că schimbarea în România va apare nu dacă vom alege politicieni fără averi de proveniență suspectă și cu dosare penale, ci dacă vreunul din cei 120 s-ar întoarce să își ceară scuze și să plătească.
Una din întrebările pe buzele tuturor, de când guvernul Grindeanu s-a apucat să facă lucruri bune pentru români, este și evreiasca: ”De unde bani?”.
Pentru cei proaspăt ieșiți din vreo comă mai lungă le readuc aminte faptul că PSD a câștigat alegerile promițând că, spre deosebire de odioșii dinainte, ei OR SĂ DEA. Că vor înlocui negreala inimii, chitroșenia și incompetența unui Cioloș, dar și a oricui altcuiva, cu o viziune largă și generoasă asupra bugetului și distribuției acestuia, viziune prin a cărei aplicare românii vor tot primi.
Salarii mai mari, taxe mai mici, spitale, drumuri, catedrale, etc.
Tot ce au de făcut, în context, românii ar fi să-i voteze pe ei și să se roage ca artizanul programului, mastermindul prosperității, omul de bine, mustăciosul maximal să rămână sănătos și nepoprit, cât să poată să dirijeze, precum un Leonard Bernstein al politicii ce este, tot acest proces care necesită competența lui ieșită din comun.
Acum că au trecut câteva luni și că, într-adevăr, din prima zi s-a dat alegătorilor fideli, pensionari, asistați sociali și rezidenți ai zonei socioeconomice a cărei bunăstare depinde de salariul minim pe economie, încep să apară și primele răspunsuri la întrebarea ”De unde bani?”.
Banii vin de acolo de unde au venit dintotdeauna sub guvernările populisto-corupte, respectiv din împrumuturi și de la cei care îi au, muncesc pentru ei și care urmează a fi taxați suplimentar și aruncați încetul cu încetul într-o zonă fiscală defavorabilă.
Persoane care, din păcate, nu prea s-au dus la vot prin decembrie.
Trăim o lume ciudată în care se acceptă ca toate țările să consume mai mult decât produc. Asta se numește ”deficit bugetar” și este un must have a oricărei țări de pe Pământ. Nu pot desigur decât să regret că republica Cucu nu îți poate permite asta.
Întrucât aceste deficite bugetare însumate în jocul mondial de-a împrumutatul nu poate fi nelimitat, se stabilesc pe baze monetariste și de înțelegeri transnaționale câte un nivel maxim al acestuia pentru fiecare țară, fie și numai pentru a mai opri câte un guvern populist și corupt să fure și să își mituiască alegătorii pe banii băncilor.
La noi acesta este de 3%.
Unul din lucrurile pe care guvernul Grindeanu le-a făcut din prima lună de conducere competentă a fost acela de a proiecta bugetul la un nivel de 2.99999 % deficit bugetar, ceea ce ar fi fost încă OK dacă această proiecție nu s-ar baza pe o creștere economică națională de tip Taiwan. Dar fără taiwanezi.
Adică pe pariul făcut de Dragnea că în țară se va produce, se va construi și se va tranzacționa din ce în ce mai mult, în contextul în care agricultura, industria și în general contextul este tot ăla de anul trecut, cel dinainte, etc.
Baza acestei gândiri optimiste este, așa cum înțeleg eu, faptul că, până acum, economia a tot crescut de câțiva ani (deși această creștere a fost în mare parte și din reculul firesc de după marea criză).
Practic Grindeanu a făcut bugetul cum aș putea să îl fac și eu pe al meu dacă aș include la veniturile prognozate premiile de bridge, câștigurile la yams și succesele viitoare la loterie.
Și Comisia Europeană i-a atras atenția.
De altfel, din câte înțeleg dintr-un articol economic de azi din România Liberă, veniturile realizate în luna ianuarie a acestui an au scăzut cu 5.7% față de cele de anul trecut, din perioada incompetentului Cioloș, ceea ce nu este OK – conform prognozei pesediste ele ar fi trebuit să crească cu 5%.
De fapt toată creșterea asta economică pe care mizează PSD ca să își plătească alegătorii cât să iasă la vot și la mitinguri edentate de susținere, este extrem de volatilă.
Este suficient ca Donald Trump să aibă pe electroencefalogramă vreo colecție mai câșă de unde theta și să strice vreo două rachete prin Iran ca prețul petrolului să crească, rușii să închidă conducta Gazprom și din creșterea economică a lui Dragnea să rămână mai puțin decât din bikiniul vreunei duduițe rătăcite prin patul unui striper.
În context toată agitația asta cu teroarea procurorilor, cu schimbarea sau neschimbarea acestora, cu DNA, cu binomul și cu casele lui Iohannis cad foarte bine, câtă vreme grija noastră devine să rezistăm și să hăulim pe străzi, de o parte sau de alta a conflictului artificial, în loc să ne îngrijorăm și să reacționăm la ceea ce contează cu adevărat – respectiv așteptata notă de plată la nivel național pentru inconștiența și amatorismul unei guvernări mincinoase.
Există o zonă,după părerea mea clară, asupra căreia opiniile românilor divreg.
Aceea a denunțului, adusă la suprafață de neagra inspirație a inspectorilor de română care au hotărât ca unul din subiectele de olimpiadă la română să fie un denunț la adresa numitului Ilie Moromete.
De ce tocmai un denunț și nu, de exemplu, redactarea unui rechizitoriu, formularea motivației unei sentințe, vreo eulogie, vreun stih pentru vreo cruce de la Cimitirul Vesel sau pur și simplu o condamnare la moarte, nu a înțeles nimeni.
Dar cumva incidentul, deși plecat din tâmpenia necontestată de nimeni a unor cadre didactice, a aruncat lumină asupra unei alte zone de conflict conceptual de la noi.
Pe de o parte viziunea stângisto-aldistă, a căror trompete semioficiale au reacționat prompt, care consideră că denunțul este intrinsec un lucru rău, o vinovată călcare a Omertei, un mod prin care baronul socialdemocrat al zilelelor noastre poate fi urmărit pentru conace, pentru merțanele luate fiului sau pentru contractele benefice pentru țară pe care le-au vămuit de-a lungul anilor taman acum când, urmare a votului din 11 decembrie, genul acesta de probleme și de nedreptăți ar trebui înlăturate. Pentru că sunt intrinsec rele, pentru că duc la abuz, pentru că dau putere procurorilor când, știe toată lumea, puterea, inclusiv asupra funcționării justiției, ar trebui să urmeze votul și politica.
De partea cealaltă sunt forțele progresului, tinerii frumoși și liberi, absenții de la vot care astăzi rezistă și care nu văd în denunț un lucru rău, după cum nici tragerea în țeapă a câtorva corupți de stânga, fie ei denunțați sau nu, nu ar fi neaparat un lucru exagerat.
Denunțul nu este un lucru luminos și denunțătorii nu sunt intrinsec niște oameni buni.
Pe de altă parte ceea ce se întâmplă prin familiile mafiote de la putere, prin cupolele unite ale politicienilor și afaceriștilor noștri veroși nu poate fi aflat de la mama Omida și nici prin muncă specifică intensă a poliției; existența de trădători în sânul lor, de nemulțumiți doritori sau stimulați să vorbească este un lucru bun.
La naiba, până și americanii conferă imunitate și program de protecție a martorilor pentru mafioții care dau în gât organizația.
Se pot însă face abuzuri în domeniu?
Desigur. În toate domeniile de activitate și reacție umană există posibilitatea de exces, de necinste și de samavolnicie.
Eu personal aș încuraja, în context, denunțul și aș ajuta oamenii nehotărâți să obțină ceva pentru ei dacă se hotărăsc, fie și la 20 de ani de la evenimente, să contribuie la justiție.
Aș penaliza însă prompt, ferm și superlativ denunțul mincinos și folosirea politică a instrumentului justiției, inclusiv prin încurajarea formulării de denunț mincionos, plantarea de probe false și alte asemenea.
Și dacă aș fi pesedist exact acest gen de schimbări legislative aș propune în locul celor de până acum, aparent dedicate permanent îngreunării găsirii și pedepsirii pehlivanilor.
Dar, ce să zic, așa sunt eu.
Vești minunate de la Societatea Ornitologică Română care, cu mijloacele specifice aflate în dotare, a confirmat faptul că, deși suspinând și manifestând lipsă de entuziasm, Aquila pomarina – acvila țipătoare mică, a început migrația spre România.
Ca urmare, dacă e să ne luăm după creierul mic al susnumitului uliu plimbăreț, vine primăvara.
Este adevărat că, pe de altă parte, aceiași ornitologi români nu suflă un cuvânt despre rața cu ciuf, pițigoiul de stuf, sfrânciocul cu frunte neagră sau vânturelul roșu, specii a căror atitudine despre deplasarea spre patria de legendă unde își organizează orgiile primăvăratece nu este la fel de clară.
Se zice că urmărirea acvilei țipătoare se face prin satelit ceea ce îmi dă confortul de a ști că munca ornitologului se bazează în secolul nostru pe GPS și nu, ca pe vremuri, pe identificarea și urmărirea nemijlocită a direcției de cădere a găinațului de acvilă.
Cu toate acestea nu voi ști că a venit cu adevărat primăvara până ce cea mai nobilă, frumoasă, inteligentă și carismatică pasăre itinerantă, Cuculus canorus, nu își va face simțită prezența sa încântătoare. Și câtă vreme această specie de care mă simt atât de atașat mai procastrinează prin Africa, eu refuz să îmi urc cizmele și canadiana în pod.
Pentru că, dacă ne pricepem la ceva, noi cucii ne pricepem la primăvară.