Constantin Cucu

Paradisul musulman, spre deosebire de cel creştin, are o anumită deschidere, care mie personal îmi surâde, către continuarea activităţii sexuale.
În înţelegerea mea fiecărui drept credincios (mai ales cei care critică democratizarea cu japca prin bubuirea bombelor lipite de buric) i se repartizează 50 de fecioare (şi nu câteva femei mai versate, cu chef de prostii şi simţul umorului, cum aş fi pretins eu după o astfel de faptă sfântă).
Ce nu pot să înţeleg eu este modalitatea în care arabul crede că se realizează popularea raiului cu fecioare, având în vedere că virginitatea are o anumita perisabilitate la interacţia cu arabi.
Un gând îngrijorător trebuie afirmat în context – fie susnumitele fecioare sunt protejate de dezvirginare printr-o cefalee veşnică (condamnând în fapt pe bărboşi la o viaţă eternă de căutat farmacie prin rai) fie , urmare a exploziei iniţiale sau a dietei paradisiace, performanţele dreptcredincioşilor nu mai ating nivelul necesar penetrării (asigurându-se o reciclare convenabilă a materialului virgin).
Aşa cum raiul creştinilor pare a consta în nesfârşite cure de fructe (culese direct din pomii înţesaţi de şerpi) pe un fond muzical de imnuri religioase (deranjante poate pentru mine, dar probabil liniştitoare pentru colecţia de babe şi moşi din zonă) am senzaţia că şi raiul musulman s-ar putea dovedi un pic dezolant pentru arabii eroi, condamnaţi la masturbare veşnică şi tentative de a evita , după nici 20 de ani de cicăleală, haremul virgin cu chef de vorbă.
În context cred că , dacă nu e o listă prea mare de aplicanţi, putem încerca cu toţii iadul

Pe măsură ce se apropie alegerile se înmulțesc şi ştirile proaste.

Astfel într-o comună se pare că s-a înregistrat chiar şi primul deces: la o întrunire electorală liberală un alegător s-a înecat cu un mic. Ce fel de politică o fi şi asta în care să nu existe vreo halbă de salvare sau vreun pet de urgență pentru intervenții rapide în caz de alegători lacomi de doctrină, mi-e greu să îmi dau seama mai ales că, după cum se ştie, orice elector care moare învie pe listele lui Dragnea.

Ca şi cum acest necaz nu ar fi fost de ajuns un altul, mai grav, la Bucureşti unde domnul Ludovic Orban a hotărât, urmare a punerii sub control judiciar, să devină ex viitorul primar al capitalei şi să se concentreze mai mult pe mecanismul electoral prin care se face, la mititica, alegerea patului de sus.

Mie acest aspect, al punerii sub acuzare şi la răcoare dinainte de a fi ales îmi place mult şi îmi pare un semn de evoluție al omului politic român care, iată, nu se mai simte circumscris de vreun mandat ca să calce legea.

În acest context, de gloată de măgari traversând hăbăuci fluviul plin de crocodili DNA şi savanele înțesate de carnivorele justiției, numărul politicienilor eligibili pare a fi în reducere. Deja prin afişele întinse prin oraş vedem multe fețe noi, adevărat, antipatice, dar măcar noi. Oameni neînfricați, hotărâți să ajungă măcar o jumătate de mandat la sânii plini de colostru ai primăriilor, cu tot riscul de mascați, beci şi mititica pe care activitatea de edil în România anului 2016 îl presupune.

De aplaudat în context curajul domnului Firea şi doamnei Pandele (sau o fi invers), doi binefăcători sociali împărțind acelaşi conac, de a încerca să câştige, fiecare pe partea sa, primăriile la care sunt fiecare, cu jumătatea lui de viloi, arondați.

Şi, dacă electoratul va primi mici suficient cât să priceapă programele celor doi, dar şi vreo câteva balerci de bere cât să ajungă vii la urne, vom avea primul cuplu de primari din istoria postdecembristă capabili să se fută şi altfel decât prin declarații contradictorii.

Da, veşti oribile de peste tot.

 

Un tânăr ortodox a abordat cu combativitate pornirile demonice ale celor din jur și, hotărât să facă tot ceea ce ține de el pentru a împiedica transformarea piciorului de plai într-o Sodoma și Gomora a căutătorilor de locuri mici, pioase și din cherestea, s-a apucat să dea foc unei cărți a domnului Mircea Cărtărescu.

Familia tânărului probabil că mulțumește și acum cerului pentru faptul că în clipul formației ”Taxi” nu au apărut producători de Logan sau vecini de-ai tânărului, acesta având pentru situații de provocare religioasă o provizie de chibrituri suficientă pentru a da foc și mașinii familiei și apartamentului.

Gurile rele care au văzut videoul (actualmente retras de pe ”blog”) au remarcat faptul că, deși aparent foarte deștept, tânărul slujitor al crucii s-a dovedit relative stângaci în a pune focul fie și pe un material atât de arzător, cum este o carte a domnului Cărtărescu.

Cu creștini din ăștia murea Ioana d’Arc de bătrânețe, sau și mai rău, de râs.

Apelul către smerenie al domnului Teodorescu, solistul formației ”Taxi” merge prost.

Sentimentul meu este că de fapt, urmare a acestui clip, nu s-a smerit nimeni, în nici un caz din masa de creștini, care, cu puține excepții, au contraatacat cu argumente.

Argumentele sunt, desigur, faptul că domnul Teodorescu și ceilalți cântăreți, vedete și pseudovedete ce apar în filmare sunt oameni bogați sau, mă rog, oameni care nu cântă/ nu prezintă știri/ nu dau din gură pe bază de smerenie, ci pe bază de lovele.

Cam ca popii, de fapt.

Înțeleg obida creștinilor, atunci când este vorba de bani.

La urma urmei o catedrală full option costă al dracului și este de bun gust să pui și vreun ateu plătitor de impozit să contribuie. Sau vreun musulman, că tot atentează la fibra neamului.

Am răsfoit atent paginile de facebook în căutarea aceleia în care creștinii se organizează ca să contribuie financiar la Catefrală. Nu am găsit-o încă, dar nu mă îndoiesc că niște persoane care urăsc arginții, pseudosmerenia și pe ateii ăștia care îl caută pe Dumnezeu în spații mici, se vor organiza cât de curând să facă (pe banii lor) două, nu doar o Catedrală a Neamului.

Că nu pot să cred că niște privilegiați ca ei, care au înțeles cum e cu dumnezeirea, prin care trece iluminarea ca trenul prin haltă și care știu cum să demaște eretismul dintr-o biată piesă muzicală or fi, atunci când le vorbești de portofel, chitroși.

În presa noastră a apărut zilele acestea relatarea că domnișoara Caroline Garcia, jucătoare de tenis, ar fi insultat-o grav pe domnișoara Irina Begu, de asemenea jucătoare de tenis numind-o ”țigancă de rahat” (sau mai știu eu cum s-ar traduce ”conasse gitane”).

Luând de bun incidentul m-am amuzat un pic de el și de obsesia unora din francezi de a tot folosi termenul de țigani când este vorba de români deși eu nu sunt convins de faptul că, din perspectivă galică, termenul de țigan  este atât de încărcat de conotații negative cum este la noi.

Am constatat, din momentul în care am scris despre asta până acum, mai multe fapte.

În primul rând nu se știe cu exactitate dacă incidentul chiar a avut loc, relatările vorbind despre o așa zisă înregistrare făcută de microfoanele de fond ale terenului, fără a exista o stenogramă pe baza căreia să pot eu, sau altcineva de la noi, să verifice informația. Inclusiv posibilitatea ca jucătoarea să fi spus altceva (”casse mon gite” de ex).

Pentru mine și articolașele mele faptul acesta nu este foarte relevant, scrierile mele având liber la imaginație, pe principiul ”si non e vero e ben trovato”, poate și pentru că nu trec lunar la vreo casierie de jurnal sau de agenție de știri ca să ridic indemnizația.

Pentru cei care au publicat știrea la ziar, ar trebui să fie o problemă deontologică.

Eu cred că, de fapt, replica a fost dată, fie și numai pentru că astfel de relatări nu apar din cer senin.

În al doilea rând nu se știe exact dacă, folosind termenul de ”conasse gitane” domnișoara Garcia, care nu este deloc o spălăcită, nu s-o fi referit la ea însăși într-un mod analog în care jucătorul de bridge mai murmură, atunci când trece un rezultat prost în fișă, ”bou sunt”.

În al treilea rând mie mi se pare important de reținut faptul că jucătoarea nu s-a dus la fileu, cu un megafon, să îi strige Irinei toate acestea ci doar a mormăit in peto și spre prietenii ei vorbele pe care le-o fi murmurat. Un gând la nervi asemănător cu posibile alte replici de tipul ”Cine trebuia să facă marcaj la cioroi?” după vreun gol al lui Baloteli sau ”Porc mai ești” cum îi mai spun eu adversarului la yams când dă cu zarul ca țăranul.

Un gând exprimat in peto ar trebui să fie liber și nu incriminabil și o lume în care am ajunge să fim condamnați pentru cuvintele scăpate în somn sau în spațiul nostru privat nu ar fi o lume mai bună. Ca atare eu aș fi dezamăgit dacp domnișoara Garcia ar fi pedepsită de federația internațională de tenis.

În al patrulea rând jucătoarea a folosit sau nu o expresie necuvenită, dar doctoratul și l-au dat tot compatrioții noștri care au simțit nevoia să invadeze pagina de facebook a femeii, numai și numai ca să arate cât de puțină țigănie zace în noi, ca popor.

Poanta scrierii mele de ieri fusese de fapt aceea că, măcar într-o situație de viață, un român s-a aflat din punct de vedere moral deasupra unui francez, ceea ce nu ni se întâmpla des.

Prestația virtuală a compatrioților mei a rezolvat însă aceasta.

Mie personal termenul de ”conasse” m-a deranjat, nu cel de ”țigan”.

Obsesia unor francezi de a-i tot trage în sus și în jos cu ”țiganii” mi se pare de fapt o dovadă de incultură din partea acestora și nu am luat-o niciodată personal. Eu nu m-aș simți jignit să mă numească cineva ”țigan” și nici nu cred de fapt că în societatea noastră există așa o prăpastie de mentalitate și de prestație între român și țigan cât să ne arogăm în permanență ideea că suntem mult mai buni decât ei.

De fapt, dacă este să fim corecți și analitici, unele trăsături țigănești se regăsesc și în structura noastră națională, și vice versa, așa că, o parte din noi este la fel de țigănească (pe cât o parte din fibra națională franțuzească este magrebiană).

Rasism nu înseamnă faptul că, generalizând stupid, unii numesc ”țigani” pe români cât faptul că românii se simt ofensați de asta.

Viața mi-a arătat că jignirile, insultele și ofensele reușesc să enerveze doar când au ascunse în ele un dram de realitate și nimeresc într-o zonă de nesiguranță a insultatului.

În ultimul rând, este o prostie să ne formalizăm și să ne implicăm pentru câteva cuvinte spuse de o femeie la mânie, acum când specia umană se apropie de sărbătorirea a peste un cuatralion de ani de căsnicie însumați de-a lungul evoluției speciei umane.

Dacă am contribuit la toată această isterie cu textul meu de ieri, îmi pare rău, din perspectiva mea eu am găsit incidentul un pic haios și prin nimic ofensiv.

Cât despre țigăneală, țigani și țigănie pare OK;  de ieri până azi, nu am ascultat nici manele, nu am căutat fier vechi și nici nu mi s-a părut că, pe ici pe colo, pielea mi s-ar fi înnegrit.

Incident neplăcut in timpul meciului de tenis între Caroline Garcia din Franța şi Irina Begu din România.

Astfel sugătoarea de melci ar fi strigat către antrenori, într-un moment de intensitate nostradamică "o să mă bată această țigancă nenorocită".

Irina noastră a fost de acord cu gândirea fonfăitei şi a ajutat-o să îşi ia liber zilele următoare.

Şi dacă o fi gândit ceva de tipul "i-am dat să sugă şi-i stă bine" a avut meritul de a nu o exprima public.

A vedea că un reprezentant de-al nostru bate la tenis şi surclasează in atitudine pe vreun reprezentant al altei natiuni mult mai arogante, este unul din momentele în care eu mă simt cu adevarat mândru de a fi român.

Cât despre obsesia unora dintre mâncătorii de broaşte de a ne tot numi țigani, pe mine nu mă deranjează câtă vreme francezii adevărați, cu păr cârlionțat, piele măslinie şi rude prin Congo ne respectă.

 

Există oameni mult mai liberali decât mine, care sunt convinși de sensul adânc și caracterul benefic al existenței paradisurilor fiscale, al conturile off shore, al francizelor de tot felul, al importurilor și exporturilor de capital, al circulației neîngrădite a banilor din și înspre colonii (sau neocolonii), al externalizării forței de muncă sau resurselor și în general al tuturor celorlalte practici prin care capitalismul dat în pârg se asigură de faptul că lui Warren Buffet și celorlalți capitaliști simpatici ai planetei le merge bine.

Conform logicii liberale de fiecare dată când costul de producție al unui tricou mai scade cu 10 cenți, urmare a lungirii timpului de muncă a vreunui prăpădit din Filipine, mie îmi merge mai bine, prin reprezentanții mei cu bani. După cum tot mie mi-ar merge mai bine, zice-se, și dacă bieții investitori-filantropi-gospodari nu ar mai fi stressați cu tot felul de impozite (al căror sens profund este, în viziunea liberală, acela că mă îndeamnă pe mine la lene).

Căci ce motivație ar mai avea bieții oameni să muncească pentru comunitate dacă la fiecare miliard produs prin râvnă și dosit prin Panama, li s-ar cere să plătească milioane ca impozite?

Problema socială a secolului nostru, acum că ideologia comunisto-socialistă a răposat în zăngănit de ziduri distruse, rămâne polarizarea excesivă a societății, gradientul mereu în creștere între dobitocii crescuți cu parizer, distrați cu meciuri și puși la jug o viață și cei câțiva care, fără a produce în fapt ceva în plus pe Pământ, trăiesc în fel de fel de paradisuri, inclusiv fiscale. Cei care dintr-o trăsătură de condei, eliminare de taxe, eludare de lege sau decizie arbitrară câștigă și consumă cam cât o comunitate de puliști.

După aproape 30 de ani de capitalism exuberant am putut vedea cu toții care este proporționalitatea între merit și avere, între succes și bonitate, între responsabilitate socială și capital. A mai crede în efectul benefic al privatizării, liberei inițiative și în liberalismul vieții de zi cu zi ar fi o gravă ofensă adusă funcționarilor blazați de la RCS-RDS, ”specialiștilor” ENEL aflați permanent în scărpinarea cheliei sau celorlalți ca ei, după cum imaginea capitalistului de succes bazat pe talent, idei și simț antreprenorial nu are de ce să treacă de imaginea cu brațele ridicate ale lui Becali, atunci când hahalerele mai câștigă un meci.

Trăim ca atare o nouă propagandă și o nouă minciună, numai că de data asta minciuna este cea pe care ne-o repetăm singuri: că așa este bine, că altfel nu se poate și că, dacă am fi mai deștepți, mai prezenți, mai antreprenoriali, mai harnici, mai etc am avea și noi.

Nu este adevărat, nu am avea, tot sistemul este bazat pe sporirea avutului altora, nu există nici o șansă să te lupți cu asta după cum nici un ied de antilopă șchiop nu se poate întrece cu un ghepard flămând, oricât de neîngrădită și liberală este savana.

În context sigur că devine enervant să constați că nici măcar regulile acestui joc, plata unei minore contribuții din câștiguri, nu le convine acestor potentați, capabili a învârti miliarde prin cine știe ce fundături cu colibe din Caraibe numai și numai pentru a se asigura că mamele celor pe care îi exploatează zi de zi nu or să vadă nici un sfanț sub formă de spitale, azile sau alte lucruri care s-ar putea face din contribuția lor.

Și dacă în cazul capitalistului contemporan aceasta este o atitudine normală, găsesc cu adevărat reprobabil să constat că și politicianul, cel care explică zi de zi cum e cu corupția, cu responsabilitatea socială, cu proiectele și cu oamenii, face la fel.

De asta eu aș interzice complet procedura de a transfera bani peste frontieră, sau aș taxa-o repetat și de asta aș interzice persoanelor publice, celor care rulează afaceri și bogaților să scoată bani din țară.

Și nu cred că, în afară de o oarecare lipsă de marfă la McDonald și poate niște țigări mai proaste la colț am suferi realmente cu toți, dar mai ales nu cred că, în timp, această suferință nu ar merita.

Deunăzi am consultat un tânăr sub 25 de ani lovit de una din cele mai odioase morbidități ce poate afecta un bărbat, respectiv reducerea libidoului și, mult mai grav, reducerea consistenței de armătură a organului prin care, în mod uzual, bărbatul normal (și cu precădere cel tânăr) își manifestă aprecierea și interesul pentru ținutele, machiajul și aspectul general ale domnișoarelor din jur.

Practic esenței de stejar noduros cu care se mândrea până de curând îi luase locul o consistență mai degrabă de molid canadian, suficientă ce e drept pentru a-l ajuta să-și croiască drum la nevoie, totuși un pic cam moale din perspectiva edificării unor opere memorabile.

Amintirile momentelor, nu foarte îndepărtate în timp, în care pentru îndoirea fălniciei ar fi fost necesare dalta și patentul erau, pentru pacient, insuportabile.

Nici libidoul nu mai era ce era odinioară. Exceptând primele zile ale regăsirii cu prietena, în care cu cele trei-patru partide zilnice mai reușește, cât de cât, să mențină aparențele, pe restul perioadei de-abia mai poate menține un ritm cvasieunucal de doar o dată pe zi.

O altă zonă de restricționare gravă a performanței este și cea a mentenanței. Zilele în care mai reușește câte o oră de menținere a a steagului de luptă desfășurat sunt tot mai rare și performanța uzuală s-a redus drastic la numai 30-40 de minute până ce, sub loviturile repetate ale partenerei în edem pulmonar, drapelul se pleoștește în rușine și semivigilitate.

Spre stupefacția mea consultul minuțios nu a arătat nimic în neregulă, dacă exceptez de la apreciere bărbuța de țap, purtată cu mândrie, ca și cum ar fi fost o podoabă.

Am încercat să consolez omul, aflat indubitabil la începutul andropauzei.

Aș fi încercat să îi consolez și partenera, dar probabil că biata femeie se ascunde pe undeva prin întuneric, tremurând ca varga de fiecare dată când aude ușa de la intrare trântindu-se și pașii apăsați ai bolnavului venind spre dormitor.

Cateva roabe de documente ale societății de avocatură  ”Mossack Fonseca”, cu sediul în Panama, au ajuns în week endul acesta în posesia unui consorțiu de ziariști occidentali.

Numita societate are treabă foarte multă, ocupându-se cu crearea de societăți off shore prin zonele paradisiace (din punct de vedere fiscal) ale lumii pentru persoane alergice la cozile de la circumscripțiile financiare din țările de baștină și la plata de taxe și impozite în general.

După cum poate demonstra orice economist, acțiunea de plată a impozitului pe venit este extrem de păguboasă, putând rezulta într-o reducere a veniturilor proprii, potrivită de fapt doar pentru puliștii de rând, nu pentru mințile luminate care construiesc capitalismul multilateral dezvoltat.

În plus o parte din aceste venituri ar putea fi interpretată de puritani și de pudibonzii morali ca fiind criticabilă, ca și cum mafioții de treabă, politicienii care dau aprobări sau industriașii care contribuie cu bună credință la plicurile acestora nu muncesc și ei, la fel ca oricare, pentru banii lor. Ca urmare existența unor paradisuri financiare în care anonimatul acestora și mirosul banilor lor să fie ținute în secret se potrivește de minune cu firea lor discretă.

Societatea ”Mossack Fonseca” a ajutat sute de mii de astfel de oameni truditori să își facă companii prin aceste regiuni ale lumii, eliberând bieții oameni de povară și permițându-le să continue benefica lor activitate pe acasă.

Este regretabil faptul că tot acest efort umanist a fost întrerupt de unul din angajați care s-a apucat să vândă câteva milioane de documente clasificate, din 1977 până în prezent, ziariștilor de la ”Süddeutsche Zeitung”.

Înțeleg că munca de îndepărtare a sterilului din documente este în toi, dar filonul este bogat, printre pepitele descoperite fiind premieri și neamuri ale acestora, șefi de stat, mai mult sau mai puțin democrați, comuniști și capitaliști, incoruptibili sau mai așa-și-așa, mafioți cumsecade și chiar fotbaliști și alte personalități sportive, atât de diferite și totuși atât de strâns unite în jurul ideii de paradis.

Astfel familia liderului suprem chinez, tovarășul Xi Jinping, actualmente vajnic ”luptător cu armata corupților”, se află pe lista celor dezvăluiți, ca și partenerii de afaceri, cu funcția respiratorie încă păstrată, ai domnului Putin. Nici președintele Poroșenco al Ucrainei sau premierul nu își țin de altfel bănuții sub saltea la Kiev, după cum nici alți președinți și premieri, de țări mai mari sau mai mici, nu mai au de mult încredere să depoziteze șpăgile prin insituțiile mai puțin paradisiace de acasă.

Nici marele Messi nu s-a expus la pierderea de vână și de concentrare pe care plata impozitelor o toarnă în jambiere și a ales ca produsul fentelor sale din șold și a șuturilor sale cu efect să ia calea tropicală a off shoreurilor în detrimentul maniacilor fiscului spaniol.

În context ar fi fost degradant ca noi românii să nu fim reprezentați și într-adevăr, se pare că o parte dintre compatrioții noștri, băieți și deștepți, se află pe listele susmenționate.

Probabil însă că, dacă ar fi să dea de toți, Süddeutsche Zeitung ar trebuit să plătească de două ori mai mult, numai autostrăzile noastre în perpetuă construire necesitând două trei firme ca ”Mossack Fonseca”.

Sunt curios cum o să reacționeze persoanele deconspirate la aflarea acestui mic incident și mai ales unde or să arunce degetele indiscreților. În plus, dacă aș fi panamez, m-aș cam feri să umblu prin fața sediului ”Mossack Fonseca” în ziua în care i-or spune și lui Putin de necaz.

În acest scandal emergent nu pot să nu constat că singurul om de pe planetă care și-ar fi dorit să-și afle numele printre cei demascați, mandea, nu este pe lista de offshoreiști, poate și datorită împrejurării că, între o chenzină și alta, nu-i mai rămâne mai nimic pentru Bahamas.

La intrarea în gardă de astăzi unul din specialiştii în mentenanţă electrică al institutului, dar nu cel care mă întreba acum 6 luni unde este panoul electric din biobază, o persoană pe care termenul de electrician îl descrie imperfect, mă anunţă, cu tonul grav cu care te adresezi unui amiral aflat pe o barcă de salvare că astăzi, de-a lungul zilei, se va interveni cu dibăcie şi coerenţă pentru îndepărtarea supărătoarelor căderi de tensiune din reţea, de care nu auzisem până acum că ar fi o problemă.
Tehnica de abordare a problemei pare a fi una spartană, cu opriri frecvente şi imprevizibile ale electricităţii (în fond tot căderi de tensiune, dar extreme). Un abord radical, ca o mastectomie pentru un furuncul în formare, o incizie largă ce urmează a fi trasă peste calculatoarele şi congelatoarele institutului, operând probabil şi ca o presiune evolutivă cvasinaturală în selectarea acelor dispozitive suficient de adaptabile pentru a continua funcţionarea cândva, în noapte, când specialiştii, deja elucidaţi, vor înceta jocul la panoul electric. Se aşteaptă doar ajungerea unui expert în domeniu, un Kevorkian al reţelelor electrice, reputat şi temut de creaturile a căror inteligenţă se bazează pe siliciu şi fluxuri de electroni din perioada în care, copil fiind, căpătase o obsesie ciudată, deşi întrucâtva formativă, pentru întrerupătoarele părinţilor.
Confruntat cu obtuzitatea mea, cu viziunea mea îngustă incapabilă a asimila necesitatea evidentă a opririlor frecvente, neregulate şi totale de curent de-a lungul zilei, omul, ca un general silit să explice, în focul bătăliei, de ce doreşte să fie pictate pulişoare pe tancuri, cu un ultim efort al politeţii sale suprasolicitate, catadicseşte a-mi conceda dreptul de a afla momentul în care paranghelia va începe, fie numai pentru a putea închide din timp calculatorul.
Regretând anii în care de 1 mai muncitorii în general, electricienii în mod special îşi relaxau gândurile şi apucăturile cu mici şi bere, aştept ca un pescar japonez după o alertă de tzunasmi să văd cum mi se va părea mie însumi sărbătoarea muncitorească în întuneric, sperând că-mi voi putea stăvili pornirea nefirească de a-l altori pe acest Michelangelo al distribuţiei electricităţii cu tastatura în cap.