Un studiu pare a arăta că bărbații care ejaculează mai des sunt, prin comparație cu cei care o fac rar, protejați de riscul de a face cancer de prostată.
Astfel la cei mai zâmbitori dintre subiecți, cei cu mai mult de 21 de ejaculări pe lună (o medie care prin occident o fi privită ca excesivă), riscul respectiv a scăzut cu 20% față de cei cu interes mai degrabă pentru frumusețea interioară şi conversația femeii.
Nu este clar mecanismul de acțiune şi nici modalitatea de implicare a doamnelor la măsurile de igienă publică ce se impun in context.
Este adevărat că, în ciuda sănătății oncologice a prostatelor lor, multiejaculatorii aveau în alte arii ale sănătății lor mici probleme (urmare posibilă a faptului că fumeau, beau, jucau pe bani şi mergeau la curve mai des decât ceilalți) dar, întrebați direct puțini dintre ei s-au plâns de altceva decât de faptul că în celelalte 9 zile ale lunii nu găsesc femeie.
Nevestele multiejaculatorilor nu au fost studiate, majoritatea pretinzând ca pe perioada studiului au dormit mai bine decât au făcut-o în ultimii ani şi doar vreo două şi-au manifestat încântarea față de reducerea riscului oncologic al prostatelor partenerilor lor cu fraze de tipul "putrezi-i-ar sula de obsedat" sau "păi atunci îl omor eu pe animal".
Ar trebui în context gândit un studiu prospectiv şi intervențional în care, pe o perioadă de testare de 10 ani, să se încerce, cu un minim sacrificiu din partea soțiilor, fortificarea prostatei populației româneşti.
Din păcate însă în zilele noastre nu găseşti atât de uşor femei care să se dedice cercetării.
Până şi nevasta proprie de exemplu, când a auzit de idee, a sugerat că unele probleme ştiintifice este bine să rămână în mâinile bărbaților.
Acum că intraseră într-a cincea săptămână de caniculă primarul Hurlubeștiului, domnul Baronescu, începuse să fie de-a dreptul îngrijorat.
Porumbul, acea sursă tradițională de notorietate și nutrienți ai localității crescuse atât de puțin încât lanurile arătau ca o plantație olandeză de mărar, silind domnii și doamnele din localitate ca la nevoie, să străbată sute de metri în căutarea vreunui pâlc de plante mai răsărite de fiecare dată când intestinele și vezicile își cereau cu imperiozitate drepturile.
Sistemul european de irigații, achiziționat în urmă cu 5 ani din fonduri Phare și care se dovedise ani în șir indispensabil captării posturilor TV centrale la sediu, părea în această perioadă să fie la fel de inutil lanurilor de porumb din ce în ce mai uscate pe cât era pieptănul cu care, în fiecare dimineață, primarul își pregătea șuvița în așteptarea asistentei sale personale, Camelia Protopopescu.
Seceta prelungită părea a-și fi pus amprenta și pe oameni inducând în mulți dintre aceștia modificări marcate de comportament.
Patronul cârciumei, domnul Botez, venise în întâmpinarea acestui fenomen, prelungind programul instituției indefinit și mărind corespunzător numărul de mese și de copertine, o măsură salutară deși insuficientă mai ales în zilele în care se dădea ajutorul social. În curtea din spatele crâșmei butoaiele goale de bere se strânseseră precum buturugile în vizuina unui castor cu idei imobiliare, formând o piramidă în plină dezvoltare, vizibilă de acum din curtea bisericii.
Certurile între oameni deveniseră extrem de frecvente, îndeosebi cele dintre bărbații aflați în sesiune prelungită de combatere a caniculei și consoartele acestora, care uneori priveau acest program masculin igienic de protecție, program condus de altfel de doctorul Rebegitu, ca nefiind întru totul indispensabil, ba chiar păgubos pentru echilibrul financiar și meteahna de a mânca a familiei hurlubeștene tipice.
Dar, mai important decât aceasta primarul era afectat de un aspect neașteptat și cu adevărat dăunător al caniculei prelungite, respectiv de efectul pe care aceasta părea al exercita asupra tinerelor capabile și îndeosebi asupra colaboratoarei sale Protopopeasca care, expusă la temperaturile în creștere se dovedea, cu fiecare zi care trecea, din ce în ce mai puțin doritoare și performantă în îndeplinirea sarcinilor de serviciu îndeosebi atunci când acestea se dovedeau a fi mai mult decât manipularea manuală haotică a materialului cu care primarul o solicita.
Mai mult, pe măsura ce urgia se întinsese peste comună, tânăra nu numai că lăsa zile în șir problematica în aceeași stare de nerezolvare în care o găsea dar devenise pe alocuri cârcotașă și chiar refractară la efort.
O astfel de zi părea a fi venit și în acea dimineață de luni în care, după trei zile petrecute în compania doamna Baronescu și a mamei acesteia, primarul își dorea mai mult decât oricând în cursul săptămânii o perspectivă reconfortantă și nebazată pe conversație de la angajata lui favorită.
- Îmi pare rău, bursucel, dar am transpirat numai cât am străbătut curtea... Nu mă ating azi de nimic, că mor și mă doare capul, începu ședința matinală, ca de obicei în ultimele săptămâni, femeia
- Dar, Camelia, a început să părăie și să se albăstrească.. Că au trecut totuși două săptămâni de când am avut ultima rezoluție cât de cât adecvată și s-a pus praful pe birou de când te-ai lăsat pe tânjeală.
- Da, viermișorule, știu, dar pe de altă parte nici ție nu îți place treaba făcută în silă... Că doar ești om civilizat și nu vrei să mă apuc fără chef, eventual să fac totul în dorul lelii și să înghit cu noduri.
- De fapt... murmură primarul, străbătut de un gând
- Oricum nu mai avem mult de așteptat. Gata canicula!
O clipă Baronescu se gândi că în ciuda pălărioarei colorate razele soarelui găsiseră totuși și în cazul tinerei drumul spre meninge în ceea ce părea a fi un început de insolație
- Am vorbit cu părintele și l-am convins.
- L-ai convins să ce ?
- Păi am fost ieri, ca de obicei, la spovedanie. Nu eram singură, erau și alea două muieri de care nu scap când mă duc la preasfântul
- Care, măi ?
- Ei, care, țața Marcela și tanti Viorica, păcătoasele alea de care nu pot scăpa o clipă. Deși săracele aveau și ele dreptate de data asta
- Așa ...
- Părintele părea un pic cam moale. De la căldură, că el nu este ca părintele Daniel din Tândalești, să își pună vara anteriu cu mânecuțe și nu are, săracul, nici felon de borangic, nici mitră de vară, ca alții mai puțin sfinți ca el. În plus a trebuit să își pună și patrafirul pe deasupra, că suntem păcătoase și avea treabă, așa că nu este de mirare că spre sfârșit se cam tăiase. Tanti Viorica a și remarcat de altfel că a ratat cel puțin zece cădelnițări și lui țața Marcela, când a plecat, i s-a și părut că a și văzut, ghemuit într-o strană, un drac neizgonit.
- Dar țața Marcela nu era la spital?
- Nu că până la urmă Rebegitul nu a mai trimis-o. De fapt a vrut să o trimită, că cică așa se face cu ăia loviți la cap, dar pare că luna asta nu mai sunt fonduri de tomograf în județ așa că femeia s-a întors pe seară cu un plasture nou nouț și fără paporniță, că i-au săltat-o pe când aștepta la UPU în Urlați.
- V-am zis de mii de ori că în Urlați nu e bine să fii neatent, chiar dacă ești în comă, că ăia sunt, când e vorba de o pleașcă, mai rapizi decât o lostriță flămândă
- Oricum femeia este mult mai bine acuma și de altfel nici nu îi mai curge sânge din urechi. Venise și ea să se roage de iertarea păcatelor.
- Adevărul că se mai ceartă ei, dar Vasile o iubește și niciodată nu dă să omoare. Mă rog, când e treaz.
- Păi asta i-a spus și părintele femii când a dojenit-o. A fost foarte frumos, duhovnicește vorbind, să îl aud pe învățat cum i-a readus aminte de datoria femeii de a fi ascultătoare, supusă și, în măsura posibilităților, tăcută, mai ales când își vede bărbatul cu bâta în mână prin curte strigând ”unde ești, fă?”
- Frumoase cuvinte deși, mă tem, mai irosite decât îndemnurile la sifon rece în ziua în care se schimbă butoiul la Botezatu
- Oricum după ce ne- a spovedit și pe noi celelate, i-am spus tustrele de arșiță. Că citise tanti Viorica la gazetă că în țările civilizate nu se stă, în caz de calamitate, cu degetele în gură și că dacă nu facem nimic și apucă să se usuce prunii, prin toamnă nu o să se mai înțeleagă om cu persoană și în nici un caz femeile cu bărbații.
- Da? Și ce a zis înălțatul?
- A spus că avem dreptate și că o să se implice personal.
- Păi, cugetă primarul, este de altfel singurul care are pile unde trebuie...
Era ora 10 când procesiunea se urni din curtea bisericuței.
Echipat complet, Sesenie Boboca își începuse lucrarea binecuvântând și învelind în vălătucii de tămâie de Athos pereții sfintei biserici după care se îndreptă cu alaiul pe uliță. Gârboviți în urma lui, Slăvan și Gogoroi purtau coșciugul supradimensionat al lui Ananie cel Lungan și Cocârjat, patronul spiritual al bisericuței din Hurlubești, un sfânt mucenic care, la vremea lui aprecia o ploaie bună și chiar și o ceață în rarele momente câd aceasta se ivea pe meleagurile Iudeei.
De altfel icoana făcătoare de minuni a sfântului se afla la doi pași în urmă sumețită de Grigorie, groparul, care, pentru jumate de țuică ar fi cărat-o în cârcă și pe soacră-sa la Vaslui, darămite imaginea atât de vie, totuși ușoară, a marelui mucenic.
În urma celor 4 alaiul se întindea sub forma câtorva zeci de metri de marame, femei cu frica lui Dumnezeu hotărâte să își urmeze duhovnicul în lucrarea sa miraculoasă în ciuda codurilor multicolore de caniculă cu care, dimineață de dimineață Busu și ceilalți meteorologi necredincioși de teapa lui le speriau, la PROTV.
Pierdut în mulțimea de credincioase se afla un singur bărbat, primarul Baronescu, pe care domnișoara Protopopescu îl convinsese că, în lipsa unei intervenții meteorologice eficiente din partea bisericii nu prea exista posibilitatea rezolvării tematicii primăriei pe luna în curs decât, eventual, cu sprijinul doamnei Baronescu.
Părintele se încălzise deja și, urmând strict procedurile BOR în domeniu, nu lăsa nici un colț și nici o deschizătură nebinecuvântată, acumulând practic pas cu pas nivelul de sfințenie necesar unor averse care să facă musonul din Panjaab, prin comparație, să pară o biată burniță budistă.
Practic asistența începuse să și vadă, în zare, parcă - parcă, nori când, răsărită de după colț, imaginea relaxată a lui Ucigă-l toaca, sub forma chipului zâmbitor pictat pe firma hanului ”La spiridușul bețivan” se prăvăli asupra asistenței cu voracitatea unui uliu parafilic peste un cârd de gâște cucernice.
Cu îndrăzneala de tip misionar al marilor săi înaintași părintele Sesenie Boboca avansă spre intrarea stabilimentului hotărât ca, într-o încleștare titanică, să elibereze locașul de Necuratul și pe bieții credincioși captivi dinăuntru din mrejele lui, cu riscul consumării întregii muniții de mir și tămâie. Pentru că, după cum știe orice student la seminar, este practic imposibilă aducerea ploii pe o colectivitate în care nu s-a izbutit o sterilizare completă a păcatelor și ispitelor.
Într-un duel titanic al caracterelor, al mulțimilor și al efigiilor cele două pâlcuri se opriră o clipă unul în fața celuilalt, ca două armate cu flamurile, una cu imaginea lui Ananie, cealaltă cu inscripția ”Bergenbier, prietenii știu de ce” în vânt.
Netulburat de clinghenitul halbelor, părintele câștiga teren, vălătucii de tămâie înlocuind, pas cu pas, pe cei de ”Carpați” și jeturile de aghiazmă determinând retragerea, organizată dar perceptibilă a masei de consumatori, de felul lor alergici la materia primă din care părintele confecționa lichidul miraculos.
Practic forțele binelui ortodoxe câștigau, și probabil Botezatu ar fi capitulat dacă, de undeva din fundul curții nu s-ar fi auzit brusc chiotul lui Vasile care, silit să întrerupă rehidratarea matinală, își zări brusc consoarta în oștirea creștină:
- Fă, futu-ți grijania mă-tii, nu ți-am zis să nu mai vii după mine aici?
Întâmplările din Hurlubești, în ciuda altercației din ziua alaiului de invocare a ploii, au avut totuși un final favorabil.
Țața Marcela a avut parte de RMN și chiar, se pare de internare.
Primarul Baronescu a reușit, într-un final, să primească sponsorizarea necesară unui aparat condiționat care a permis, cu precădere în zilele de arșiță, reluarea activității ritmice a primăriei.
Cârciumarul Botez a reușit să convertească o parte din alai, cu precădere pe Grigorie.
Părintele Sesenie Boboca a continuat să se roage și să unească spiritele progresiste ale comunei, astfel că, după câteva luni, în mod miraculos, ploile au revenit, chiar dacă un pic tardiv pentru pruni.
Din fericire însă acel an a fost un an fabulos pentru vie.
Cu capul plecat smerit sub patrafir tanti Viorica continuă să scâncească cu voce scăzută în timp ce, în context, părintele încerca să facă tot ce se mai putea face. Litanie după litanie se prăvaleau peste păcătoasă în speranța că acum, în ultimul ceas, când mieii comunei Hurlubești își revărsau prin stâne ultimele behăituri, sufletul nefericitei ar mai putea fi salvat.
Miza era desigur mare, femeia arătând de multe ori de-a lungul prelungitei relații confesionale cu părintele Sesenie cât de mult conta, în viața de apoi, pe o despărțire de durată de nesimțitul și păgânul de bărbat.
Dar, după cum îi arătase cu pregnanță părintele, nici ea nu fusese chiar fără de pacat, facilitând plin lipsa ei de vigilență lucrarea necuratului capabil, iată, a-și bate joc cu relativă ușurință de credinciosul cucernic dar ceva mai sărac cu duhul decât media favoriților la viață veșnică.
- Am terminat Viorica, am terminat fata mea, am făcut tot ce ținea de mine, de acum totul este în mâinile Celui de sus
- Și crezi că mă va ierta, părinte ? așa un păcat ...
- Este un Dumnezeu al iertării, fiica mea, un Dumnezeu al iertării deși un pic dezamăgit în ultima vreme de când prin acoperișul casei lui, sfânta noastră biserică, se infiltrează la fiecare ropoteală mai zdravănă apa. Poate nu ar fi rău să te gândești și tu la asta, când o să treci pe lângă cutia cu contribuții, fata mea
- Și ce să fac cu Mircea, cu nebunu ?
- Pe Mircea al tău o să îl bată Cel de sus ca pe o oaie îndăratnică. Când i-o veni vreme și s-o înființa la porțile raiului, cu petul într-o mână și certificatul de deces în ailaltă o să îl fugărească Sfântul Petru și îngerii cum te fugărește el pe tine când vii de la coperativă cu clondirul gol. Și o să vedem, după primii dumicați de pucioasă, cât de glumeț o să mai fie dumnealui cu cele sfinte.
- Nu zic că nu e bine și frumos ce spui matale, părinte, dar dacă mă trage și pe mine după el? Că nu am cum să îl opresc să dreagă ciorba și nici nu pot păzi aluatul de ouă cât e ziua de lunguță.
- În primul rînd, fiica mea, cu credință poți face orice. Și dacă ești atentă poți vedea smântâna necuratului între firele de lobodă, dar mai ales nu te lua după ăla când s-o apuca să-ți spună iar că a găsit mici de post sau că a luat de la mine dezlegare la slănină. Auzi, de la mine ! În atâția ani de când vă păstoresc nu am dat nici dezlegare la zgârțele alea pe care le mai prind copii voștri în pârâu, cum ai putut să crezi vreodată că i-am dat lui Mircea dezlegare la slănină ???
- Mi-a luat Necuratul mințile, scânci din nou femeia. Și de la foame, că eu nu am tăria matale și uneori, după a doua săptămână de leurdă, încep să visez la cremvurști și cabanos
- Păi ăla este necuratul, femeie, ăla este, care îți trimite așa gânduri vinovate, altfel extrem de ușor de combătut cu rugăciunea aia de fortificare, către Maica Domnului, ea însăși o mare devoratoare de ștevie și lobodică.
Momentul duhovnicesc dintre cei doi o luase pe o cale fericită, spre iluminare, când ușile bisericii se trântiră și, după părerea unora, ușor afumat, păcătosul de Mircea își făcu intrarea.
Bălăngănindu-se, după o cruce absolut formală, omul strigă:
- Fă, futu-ți grijania mă-tii, unde-ai pitit slănina ?
Părintele tremura încă de nervi și indignare acum când, de-abia după a treia cruce, aplicată de Slăvan, diaconul, păcătosul se retrăsese schiopătând din spațiul sfintei biserici.
Tremurând de frică tanti Viorica ieșise și ea, hotărâtă ca în aceste ultime două zile până la sfintele Paște să recupereze din păcatele cu care fusese ispitită.
În rochița ei ușoară, de primăvară, Camelia Protopopescu își aștepta răbdătoare rândul.
Ca de obicei când o spovedea pe tânăra fetișcană părintele avea nevoie de o ușoară întărire, mai ales atunci când intervalul dintre spovedanii sugera că lista fetei este, probabil lungă. Ca atare Sesenie Boboca îi făcu un mic semn de răbdare și, intrând în altar, își turnă un pocal de sângele domnului, spre întărirea sufletului și înmuierea altor porțiuni mai puțin cucernice ale păcătosului de trup.
- Și ai ținut cum trebuie postul, fiica mea? începu părintele spovedania
- Eu zic că da părinte.
- Deci nu ai pus carne în gură, continuă, regretând imediat, Sesenie
- N-aș zice asta. Că vezi, părinte, după cum ți-am mai spus, de când cu jobul ăla de secretară a domnului primar ....
- Cunoaștem, cunoaștem o întrerupse învățatul. Bine măcar că nu ai înghițit chestii spurcate.
- Iarăși, luminatule, mă tem că ...
- Pricep, copilo, pricep. Se lasă totuși cu canon.
- Numai că, părinte, trebuie să știți și dumneavoastră că zilele acestea trag tare pentru un post de asistent manager, că se scoate la concurs la Primărie. Practic umblu cu genunchii juliți de două săptămâni. Așa că dacă s-ar putea să îmi găsiți și altceva decât mătănii v-aș fi foarte recunoscătoare.
- Am zis că măcar în sfântul post al Paștelui o să o lași mai moale cu munca și cu surmenajul.
- Păi poate de acuma părinte că a plecat domnul primar de ieri cu soția în vacanță, poate de acum să o las și eu moale, dacă pot să zic așa
- Să spui de 50 de ori Crezul în fiecare zi, să nu bei decât apă chioară până de înviere și să lași cele cuvenite la cutie. Că cel de sus vede și iartă pe toate căprițele sale...
- Căprițele, părinte?
- Pardon, oițele.
Găsesc pe internet un articol instructiv în care unii parlamentari exprimă o părere, pe care o au de asemenea și mulți alegători, despre faptul că în Palatul Parlamentului există niște noxe, ceva magneți sau electricitate în aer.
Ceva trebuie să fie,asta e clar.
Parlamentarii respectivi invocau în sprijinul acestei ipoteze fel de fel de fenomene supărătoare, dureri de cap, lăcrimare și o stare de oboseală apărute atunci când muncesc (și, ciudat, dispărând cu totul acasă, mai ales în vacanțe).
Ca atare votarea de urgență a unor sporuri care să compenseze pe bieții oameni devine o chestie de decență elementară, unii dintre ei neputând conta pe naturelul rezistent al unui Crin Antonescu (un om care a descoperit un echilibru al lui și care niciodată nu a suferit de altceva, în afară de somnolență, în incinta Parlamentului).
Eu aș supralicita și aș atrage atenția că simptomele enumerate sunt probabil doar fața vizibilă a icebergului toxic din aerul respirat de parlamentari.
Fără îndoială că există și alergeni capabili a determina niște oameni politici absolut onorabili să se apuce, fără să vrea realmente, de furat.
În plus nu se poate să nu existe și niște radiații electromagnetice ciudate, capabile a afecta oameni de tipul Funar sau a răposatului Vadim, persoane aflate oricum în contact permanent cu nava mamă, până la nivelul la care centrul vorbirii se deblochează precum o hazna găurită.
Pentru toate aceste expuneri suplimentare este decent să ne imaginăm că niște biete salarii, comisioane și subvenții nu au cum face față și că, în regim de urgență s-ar indica și niște sporuri considerabile.
Ar mai exista desigur o modalitate de protejare a susnumiților domni dar, câtă vreme indiferent de faptul că sunt morți sau vii, românii îi votează se pare că bieții oameni sunt siliți să își reia, cu fiecare legislatură, ordura.
Pentru majoritatea oamenilor democrația este un deziderat în sine. O obligație morală. Un adevăr incontestabil. Un fel de religie.
Expresia ”Eu sunt un democrat” este la fel de pompoasă și de autovalidantă ca și expresia ”Eu sunt creștin” deși de fapt atât creștinul cât și democratul zilelor noastre nu mustește nici de compasiune creștinească și nici de vreo afinitate deosebită pentru drepturile la opinie, păreri și vot ale celorlalți.
Din punctul meu de vedere democrația este doar un mijloc, aparent ineficient, de a încerca să dobândești ca individ și ca grup o viață mai bună sau, dacă nu mai bună, măcar influențabilă cât de cât de opiniile și opțiunile proprii.
Viața de zi cu zi ne arată că din această perspectivă democrația se dovedete un eșec lamentabil.
Deși este ales de noi și teoretic controlat de noi statul, mai ales în România, se dovedește nu numai un stăpân absolut, dar și un stăpân cam nesimțit, ușor idiot și extrem de longeviv, capabil a impune taxe, carduri de sănătate, restricții, contribuții și modificări neplăcute ori de câte ori dorește.
O să mi se replice că nu este așa și că de fapt democrația are de fapt doi câini de pază – Constituția și mecanismul electoral.
Din nefericire cei doi dulăi colțoși se dovedesc a fi două cotarle prăpădite.
Una din ele, Constituția find de fapt o cățea pe care o tăvălesc potentații de fiecare dată când doresc, fără ca subalternii pe care aceștia îi mai numesc când și când prin Curtea Constituțională să protesteze prea des la coțcăreală (nemaivorbind că la noi cățeaua s-a născut și strâmbă).
Cât despre alegeri, acestea seamănă mai mult cu un cocker cu urechi clăpăuge capabil să alerge ca un tăntălău în jurul casei în urmărirea oaselor imaginare arătate de stăpân.
Probabil că democrația ar funcționa perfect într-o lume imaginară în care cetățeanul ar fi nu numai deștept, dar și lipsit de orice urmă de perversitate. Într-o lume în care rușinea, de a călca Constituția sau dreptul altora, ar genera dorință de harakiri. Într-o lume în care un computer sau o altă entitate inteligentă ar filtra și opri prostiile, necinstea și manipularea.
Nu trăim o astfel de lume și nu o trăiesc nici occidentalii.
La ei democrația pare doar mai funcțională numai și numai pentru că dezvoltarea economică face ca totuși săracul să aibă o șansă la decență și supraviețuire. Și mai pare funcțională și datorită îndoctrinării tuturor, de mici, în direcția iluziei unei societăți drepte și autoreglate când în fapt peste tot pe pământ se trăiește într-o societate polarizată, cu categorii de oameni cu acces la resurse, șanse în viață și nivel de fericire extrem de diferite.
Ar fi suficientă o singură lună de cădere economică în oricare din aceste țări campioane ale democrației pentru ca alegerile să devină o glumă, constituția un sul de hârtie igienică și drepturile omului protejabile doar cu ghioaga.
Ocazional unele alegeri libere aduc la putere ayatolahi, emiri, Chavezi sau alte figuri care ies la vot, spre disperarea americanilor și ”lumii civilizate”. Cumva foarte mulți dintre cei care privesc democrația ca pe un adevăr absolut pretind că numai frauda electorală, manipularea extremă, agenturile și cine știe ce oculte determină aceasta când, de fapt, este vorba numai de exprimarea mai explicită a ceea ce democrația înseamnă de fapt.
Este de o inconsecvență ușor amuzantă pentru mine să critici democrația unor alegeri libere la alții numai și numai pentu că fructul acesteia se dovedește, pentru papilele gustative ale unora, un pic prea amar.
În fapt democrația este în acest moment un sistem de funcționare socială și politică cu mari limite, cu o destul de mică posibilitate de autoameliorare și în orice caz incapabilă de a asigura o lume dreaptă, a cărei singură calitate este aceea că prin comparație cu toate celelalte sisteme de organizare de până acum pare ceva mai bună.
Talentul meu de negociator a izbit din nou.
Din diferite motive a devenit evident în urma conversației cu soția şi prietena ei cea mai bună (conversație care suna, dacă îmi amintesc bine, tranca, tranca, tranca, tranca) că este imperios necesar să aştern peste pământul din curte alt pamânt mai bun.
Am protestat cu moderație dar au trecut ceva ani de când soția a ințeles faptul că expresia "nici bătut cu lanțul" nu înseamnă în mod real decât că pamântul respectiv va ajunge în curte înainte de sfârşitul lunii.
În Tunari nu există menestreli, nici crupieri dar, dacă ai nevoie de căruțaşi care sa aducă zevzecilor de la oraş țărână din fundul grădinii botezată "pământ de pădure", găseşti.
Domnul Titi şi prietenul său apropiat (al cărui nume, prin bunavoința inaltului, nu l-am aflat) au fost in cazul meu cei care s-au implicat in această necesară activitate primăvăratecă, acceptând ca pentru pumn absolut neimportant de marafeți (200 lei/ căruță, marfă bio şi transport eco) să îmi aducă şi pentru vreo piramidă, dacă am plăcere.
Întrucât sunt chitros le-am cerut de la început sa facă o estimare grosieră a nevoilor de cernoziom ale grădiniței mele şi s-a convenit că din două căruțe o să îmi ramână şi pentru vreo două ghivece mai mici.
Acțiunea a demarat ieri, pe când eram de gardă şi de-abia după masa informația că decopertarea se terminase a ajuns şi la mine.
Am făcut-o pe prostul şi am intrebat ce e aia aflând că înainte de a aduce cernoziomul getodacic pamântul vechi se scoate şi se aruncă (probabil cu doar vreo 20 lei/căruță la gradinarii mai puțin mână largă).
Nu mă opun plăcerilor oamenilor, fie ele legate de acțiunea de decopertare, aşa că nu am protestat nici la acestea până nu am aflat că, in contextul creat de groapa ce luase locul grădinii, numărul de căruțe necesar crescuse un pic. Dar că, din fericire, vrednicia lui Titi şi asociatul era capabilă să asigure cele 6 sau mai multe căruțe necesare.
Am făcut un calcul rapid şi am intrebat dacă, în context, căruța de pământ căzuse, la bursa din Tunari, sub 33 lei dar nu am avut noroc. Rămăsese la fel, plus ceva pentru băieți.
Nu sunt genul de om de care meşterii şi experții in mutatul țărânei sa îşi bată joc aşa că am negociat la sânge, reuşind să înduplec simpaticii mei consăteni ca pentru vreo 8 milioane şi un pic de pileală să nu rămân cu şanț de apărare in jurul casei.
Acum sunt ceva mai sărac dar fălos şi capabil să arăt oricărui tăntălău care nu are simțul afacerilor, cum arată singura casă înconjurată de cernoziom din cartier.
Singura mea preocupare este doar aceea că, pamântul o dată pus, sa nu fie nevoie de vreo basculantă de nisip, vreo câteva cisterne de lut şi vreo doi stapilopozi, necesari pentru a favoriza creşterea şi a pune în valoare trandafirii nevestei.
Nu de alta dar mi s-a parut că mârțoagei lui Titi îi cam fugea un ochi şi fornăia şi nu aș vrea să plece spre fabrica de clei din curtea mea.
Gemma Leird este o tânără profesoară suplinitoare, de 21 de ani, care până nu demult lucra la o școală primară din Anglia.
Fiind, spre deosebire de multe din compatrioatele sale, mult mai antropomorfă și mai slăbuță domnișoara profesor a realizat că pe dânsă lenjeria tinde să cadă bine.
Mai mult, viața a arătat că postarea acestor poze în neglije pe facebook a rezultat cu repeziciune nu numai într-o aglomerație de likeuri echivalentă cu cea a țânțarilor într-o secție de hematologie cu storurile ridicate, dar și o apreciere superioară din partea acestora a celorlalte gânduri, panseuri, citate și flori postate sau tagguite între două ore cu elevii.
De fapt o întreagă comunitate de englezoi sensibili la frumos așteptau zi de zi rezultatul drumurilor domnișoarei la Victoria Secrets, printre ei aflându-se și tatăl unuia din elevii duduii.
Numai și numai neglijența vinovată a acestuia de a lăsa laptopul deschis a condus la conștientizarea, din partea mamei și a soacrei, a pericolului educațional și didactic în care evoluau, deopotrivă, copilul și tatăl familiei.
Căci ce bază poți avea că micuțul dințat ar putea vreodată înțelege și pronunța diftongii necesari o viață întreagă de la o pisy capabilă a-i dezorganiza pe cei ai dințatului păros al familiei? Și cum ai putea în context să te bazezi pe relatările soțului de la ședințele interminabile cu părinții la care, iată, de atâtea luni acesta insistă să se ducă?
Așa că s-au luat măsurile necesare și directoarea școlii a fost notificată că, într-o lume în care tânăra generație ar trebui educată în spiritul femeii puternice în budigăi, taman elevii respectabilei instituții erau expuși la o alternativă oribilă.
Apărarea jenantă a tinerei profesoare, care tot repeta faptul că ținutele ei la școală diferă extraordinar de mult de cele de pe facebook, nu a avut, după cum era și normal, vreun impact pe judecata unei doamne care din întreaga garderobă a domnișoarei de-abia ar fi găsit material pentru un hemichilot, așa că tânăra a fost până la urmă concediată.
Pentru evitarea pe viitor a unor astfel de incidente periculoase cred că numai și numai o limită minimă acceptabilă la cântar și demonstrarea din partea tinerelor aspirante a unei mustăți cât de cât rezonabile ar putea asigura o minimă protecție.
Nu zic că nu există, dar eu personal nu am cunoscut până acum vreun bărbat care să îmi spună, în privat sau public, treaz sau beat, de bunăvoie sau întrebat, că motivul pentru care îi place, este în limbă sau este doar interesat de o femeie s-ar datora calităților morale, intelectuale, psihologice sau cimiliturilor acesteia.
Mai mult, atunci când câte unul începe să laude activitățile, firea şi budinca nevestei lui, pentru mine devine destul de clar că relația dintre cei doi a trecut de piscul celor 3-4 erecții pe zi şi a ajuns pe panta descendentă conducând spre cine ştie ce vecină, colegă sau grup al acestora.
Deşi se pretind şocate şi nemulțumite de această particularitate masculină femeile o cunosc şi acesta este motivul pentru care ele strabat oraşul spre manichiură, nu la olărit şi dau bani pe coafat şi epilare, nu la legătoria de cărți. Şi deşi afirmă că se doresc apreciate pentru cum sunt ele cu adevărat, vai de nenorocitul care uită să remarce şi să slăvească şuvițele şi extensiile noi.
În ciuda acestor fapte este în firea femeii să se convingă asupra faptului că al ei şi numai al ei este excepția de la această regulă şi că entuziasmul erect al partenerului are legătură şi cu altceva decât nurii, mireasma şi lenjeria.
După cum şi bărbatul preferă să vorbească femeii despre fel de fel de calități şi exemple de virtozitate intelectuală admirate de el la iubită deşi, dacă ar fi corect, ar recunoşte că din toate vorbele schimbate postcoital cu aceasta nu îşi mai aduce aminte decât de ceva despre fiertul unui ou.
Capacitatea bărbatului de a auzi, înțelege, aprecia şi medita la spusele femeii este, din păcate, proporțional cu mărimea sânilor şi cu micimea fustei; nu are nimic de a face cu QIul sau preocupările acesteia şi sunt convins că există un număr mare de grase care ar fi meritat premiul Nobel dacă vreo vorbă de-a lor ar fi putut ajunge la urechile bărbaților din jur. Prin contrast orice silabe consecutive reuşite de vreo bunăciune par pâlcului de masculi cu limba scoasă echivalente cu teoria unificată a relativității.
Femeia din punctul acesta de vedere este mai coerentă; ea nu numai că aude tot ce zice bărbatul, dar mai şi stochează aceste informatii într-un centru special, asemănător cu cocoaşa dromaderului, de unde acestea pot fi scoase convenabil ulterior, îndeosebi în perioada parcurgerii porțiunilor mai aride ale relației, şi revărsate fonetic pe bietul om ca şi cum acesta chiar a crezut cele spuse şi nu ar fi spus orice numai şi numai ca să ajungă să se joace şi el cu bikini femeii.
Președintele CNAS, dl. Vasile Ciurchea, a demisionat.
Motivele acestei demisii nu sunt clare, din ce am înțeles eu este vorba de atitudinea satistită a unui baron în fața nerecunoștinței publicului.
Căci, în mintea lui, domnul Ciurchea este un tehnocrat admirabil care s-a săturat ca, după ce a făcut atâta bine, să fie înjurat de toată lumea, medici, farmaciști, pacienți, asistente, infirmiere, tineri și bătrâni, femei și bărbați, vii și morți.
Astfel acum, când sistemul de sănătate, urmare a aplicării obligativității cardurilor de sănătate, se blochează din ce în ce mai des, când așa zisele economii pungășite prin aceste blocaje (cred eu programate) ale sistemului se transformă de fapt în datorii de plătit acestora, când în lumea medicală se vorbește din ce în ce mai distinct de grevă, un tehnocrat de talia domniei sale s-a hotărât să plece și să lase altcuiva toate aceste probleme.
Întrucât domnia sa este abonat la postul de președinte CNAS, fiind numit periodic de guvern atunci când se cere un specialist adevărat, nu este cazul să fim disperați. Omul va reveni cândva să ne binecuvânteze pe toți cu activitatea lui benefică.
Dar să nu fiu înțeles greșit, faptul că a demisionat mie mi se pare excelent, deși un pic tardiv.
În plus speranța că va ieși mult bine din înlocuirea sa este mai firavă decât speranța gazelei la mila leoparzilor.
La numai câteva luni de la trâmbițata modernizare prin introducerea cardurilor de sănătate cei doi protagoniști, manageri celești și gânditori ai sistemului, domnii Ciurchea și Băncioiu, au dispărut din peisaj cu viteza unor cufuriți care tocmai au necinstit ascensorul, lăsând locatarii sistemului de sănătate să vadă ce fac cu coșnelul plantat cu tehnocrație în urmă cu șase luni.
Ca principiu general existența unor carduri de sănătate care să permită înregistrarea, circuitul și evoluția tuturor pacienților de pe un anumit teritoriu este, în opinia mea, o idee bună. Neaparat țări ca Germania, SUA, Elveția și altele ca ele ar trebui să o facă. Dar pe teritoriul mioritic, patria în care asfaltarea unui drum durează 6 luni/kilometru, în care măiestria cibernetică a funcționarului român nu depășește nivelul 5 la Candy Crush și în care evoluția cinstei și dedicării cetățenești a oficialilor se măsoară în număr de primari nearestați/mandat, poate că implementarea unui astfel de sistem nu ar trebui să fie prima urgență. Oricum nu înainte de a te asigura că aspirina ajunge unde trebuie prin drumurile desfundate ale patriei. Astfel era de la început extrem de previzibil, îndeosebi pentru cei fără interese materiale legate de achizițiile necesare unei astfel de revoluții informatice, că sistemul va aduce numai belele.
În plus tot managementul legat de implementarea și folosirea cardurilor a fost eminamente negativ, în buna tradiție a legăturii milenare caracteristică acestui plai între miniștrii și iobagii lui personali, fie ei doctori, farmaciști sau simpli pacienți. Acolo unde niște fătălăi ar fi gândit metode de stimulare a folosirii cardurilor (decontări mai prompte, bonusuri, cointeresare) virilii baroni ai sistemului au folosit arhaica metodă a gârbaciului, excluderii de la plată și incriminării, cu sau fără justificare și, mai ales, fără recurs.
Nu a mers sistemul? Doctorul e de vină și fraierul de la coadă.
Vine omul în urgență? Trebuie internat, chiar dacă în lipsa cardului serviciul posibil să nu se deconteze (minus, desigur, dacă lividitatea cadaverică a pacientului la externare probează fără drept de tăgadă că de fapt fusese pe bune o urgență).
De fapt dacă enumăr toate acestea revin pe ideea că, la cât bine a făcut, domnul Ciurchea a stat de fapt prea mult.
De fapt cu toții au exagerat cu statul.
Citesc cu plăcere despre existența, la ministerul apelor, a unui secretar de stat cu frica lui Dumnezeu, moldovean de-al meu (sau mai bine zis de-al tatei) din Piatra Neamț, domnul Iulian Jugan.
Beneficiind de abilități de leadership și talent organizatoric foarte dezvoltat (conform celor trecute în curiculum vitae) susnumitul tehnocrat român a fost numit din 2015 să servească patria în cadrul susnumitului minister, această funcție fiind încununarea firească a unei dezvoltări profesionale care a inclus câteva zeci de ani de expertiză în secretariat și protocol, abia după aceea personajul eclozând și devenind negustor, ofițer, profesor, manager de televiziune și, după implicarea în politică, mahăr.
Declarația de avere a susnumitului, la început de mandat, era deprimantă, de natură a produce ilaritate în cadrul partidului (PSD) și nu pot să nu mă întreb dacă un lefegiu fără terenuri, case, acțiuni, conturi și alte asemenea este cu adevărat genul de specialist potrivit a aplica socialdemocrația românească.
O dată cu acceptarea noului job tot felul de lucruri mișto au început să se întâmple cu famila Jugan. Astfel soția domnului a fost angajată anul acesta la o societate comercială aflată sub tutela Apelor Române și unei nepoțici din București, o tânără promițătoare și foc de deșteaptă de 26 de ani i s-a găsit un post la aceeași societate ”Apele Române”. Activitatea fetei trebuie că a fost fabuloasă din moment ce, a doua zi de la angajare, spre admirația colegilor ei, aceasta a fost promovată șef de serviciu la Serviciul de Cooperare Internațională. Promovarea s-a făcut desigur fără formalitatea unui concurs, tânăra demonstrând în cele câteva ore de activitate ca inginer leadership și talent organizatoric, probabil ereditare.
Honni soit qui mal y pense, eu de exemplu sunt convins că între cele trei angajări, a secretarului de stat, nevestei și nepoțicii nu este de fapt nici o legătură, fiind vorba numai și numai de aspectul adictiv, din punct de vedere al instituțiilor statului, al competenței Juganice în instituțiile suficient de norocoase de a angaja membri ai acestei familii.
Recunosc faptul că în contextul în care nava mamă social democrată trage tunuri cu toate bateriile din dotare un biet gest de nepotism pare, prin comparație, anodin și plin de bun simț ca o bărcuță de pirați înarmați doar cu flegme; cu toate acestea nu pot să nu mă gândesc când citesc astfel de povești despre competență, ereditate și promovare, la numeroșii puliști tăntălăi, de-a lungul și de-a latul țării, care își strică ochii, nervii și tinerețea muncind și pregătindu-se pentru joburi, promovare și alte asemenea obrăznicii, din ce în ce mai greu de obținut atunci când prin vine nu gâlgâie sângele roșu de baron.
Una din hibele de bază ale comunismului a fost aceea că accederea și promovarea în posturi se făcea într-un mod feudal care a dus în timp la aglutinarea prostiei la vârf. Mă bucur că astăzi, la 27 de ani, brucanieni cu toții, de la revoluție, procesul continuă neabătut.