Devin din ce în ce mai convins de faptul că, în epoca noastră modernă, plină de provocări și controversată, în care progresele științifice și descoperirile permanente se îmbină cu scăderea permanentă a nivelului învățământului, televiziunea de divertisment și angry birds, umanității îi va trebui o nouă religie și o nouă divinitate în care să își pună încrederea dacă dorește cu adevărat o relansare morală.
Religiile vechi au fost bunișoare, nu zic nu, dar în opinia mea la ora actuală sunt depășite.
Islamul de exemplu nu mai convinge zilele astea nici măcar a mia parte din practicanți să dea cu bombardeaua și de-abia, de-abia de mai se găsesc prin vreo fundătură din Yemen oameni evlavioși să bată cu pietrele vreo adulterină.
Din punctul acesta de vedere creștinismul se dovedește în epoca modernă o și mai mare dezamăgire. Nu se mai arde nimic, cruciadele se fac destul de impersonal, de pe portavioane și există relatări alarmante despre femei abandonându-și, chiar și prin fundul Moldovei, marama.
Și pe un plan mai larg e jale. În loc de sati, indianca zilelor noastre este în stare să boscorodească sula mică a răposatului, budiștii au din ce în ce mai multă nevoie de șprițuri și de ciupercuțe ca să atingă nirvana și, ocupați să spargă norma la producția de tricouri Versace, chinezii au uitat de mult de rigorile confucianismului clasic.
Îmi puneam ciorbă zilele acestea și meditam cu tristețe la toate acestea, când, privilirilor mele uimite li s-a relevat o minune. Soarele de afară sclipea pe creștetul de inox al polonicului îmbrăcându-l în lumina adevărului și a creației și chiar din acel moment am avut o presimțire că mă aflu față în față cu dumnezeirea.
Căci la urma urmei ce suntem noi, în fața diversității și adevărului absolut decât niște boluri așteptând a fi umplute de zeama nutritivă a realității ce fierbe de către o divinitate cu forma, bunăvoința și consistența unui polonic?
Văzând ușurința cu care acesta înhață atât rasolul cât și cartoful, fără a-i păsa de căldura de iad a aragazului am avut revelația faptului că, de fapt și de drept, în mâinile mele strângeam singura divinitate cu adevărat ubicuitară, singurul dumnezeu adevărat.
Am leorpăit distrat ciorba, ca un adevărat Mesia ce devenisem, meditând la aspectul transcedental și dumnezeiesc al blagoslovitului instrument, la polivalența lui minunată și de oameni iubitoare, la perfecțiunea lui de icoană.
Sfântul Polonic este o zeitate blajină. Nu este o trinitate și nici nu este intolerant. Este alături de om și atunci când se luptă cu cratițele, și când vinul trebuie mutat cu pâlnia spartă și când mâncărimea perversă se ascunde adânc între umeri.
Nu își dorește cu adevărat preamărire (deși un pic nu i-ar strica) și până acum nu a reușit nimeni să mă convingă de faptul că, în creația universului, nu a avut un rol major.
Atunci când ai nevoie de el te acceptă fără discriminare, fie că ești alb, negru, hetero sau homosexual, politician sau om normal și, în afară de cocalari, pesediști și maneliști acceptă și iubește în mod egal pe toți.
Sfântul Polonic crede în evoluție, deși nu exclude creația, a făcut galaxiile, sau cel puțin nu le-a împiedicat să apară și încă se gândește dacă să mai permită multă vreme deriva continentelor.
Tot ce există și ne înconjoară este (dar în același timp nu este) fie creația lui, fie doar tolerat de El.
Simt cu fiecare zi ce trece cum mă umplu de convingere și de har.
Mă văd alegând calea monahală în preamărirea Preasfântului, desigur dacă o să vrea și vreo femeie să vină cu mine pentru că, din perspectiva sexualității, Sfântul Polonic urăște virginitatea, masturbația, poziția misonarului și femeia îmbrăcată.
Nu mă deranjează faptul că, aparent, până acum, această viziune religioasă a mea nu a prins. Sunt convins că în timp, cuprinși de har cu toții veți vedea lumina și veți înțelege adevărurile simple, izbăvirea profundă și mesajul generos al Sfântului Polonic.
Ion, Marinela, coiul și iubirea vasluiană
Ieri toată suflarea de gen masculin românească a aflat cu emoție faptul că, în județul Vaslui, o femeie ar fi reproșat prin deboșare soțului faptul că, de 8 martie, acesta nu a adus măcar o floare alesei inimii lui (și până ieri și a altor organe).
Pe măsură ce emoțiile au trecut jurnaliștii, în frunte cu PRO-fesioniștii (dar și fesioniștii altor concerne) au disecat în profunzime situația creată aducând cuvenitele precizări și, în cazul bărbaților cu angoasă de castrare, reasigurări.
Astfel se pare că de fapt nu a fost vorba de flori, relația dintre Marinela și Ion transcendând astfel de manifestări comerciale. De fapt, din spusele femeii, momentul maxim de romantism floral al bărbatului ei s-a petrecut demult, când alfându-se împreună în boscheți, acesta i-ar fi arătat niște toporași. Altfel singurele flori inventariate cu grijă de domn sunt cele ale prunului din curte, responsabil de altfel de multe din discuțiile mai aprinse dintre soți.
Căci, după cum au aflat PRO-fesioniștii dragostea dintre cei doi este cu mari năbădăi, de obicei aplicați pe șalele și cârca femeii, mai ales în situațiile în care aceasta se adresează ireverențios și imperativ bărbatului, adică aproape într-una.
Ca urmare a acestor discordanțe de opinie familia a fost la un pas a se rupe, numai inima blândă și atât de feminină a Marinelei acceptând ca, într-un final, aceasta să îi ofere lui Ion o nouă șansă fie și numai pentru că : ”mă bate, mă chinuie, dar e prostul meu”.
Filmul evenimentelor primăvăratece ne arată pe 7 martie un bărbat muncitor, aflat la un vecin unde lucra cu ziua. Întrucât inflația mondială, ratele bursiere și volatilitatea cursurilor valutare fac plata în lei extrem de nesigură, omul a ales ca pentru truda lui să primească o kilă de vin, curat, de țară, valută extrem de populară pe meleag vasluian.
Noaptea de 7 spre 8 martie l-a surprins pe bărbat cu bancomatul plin și tolănit în patul conjugal, fiind învelit cu dragoste de consoartă care mereu apreciază zilele în care soțul ei își procură prin forțe proprii băutura.
Ușoara neînțelegere între cei doi de a doua zi dimineața nu a plecat câtuși de puțin de la flori, orice vasluiancă știind că acestea se primesc doar la nuntă sau la înmormântare, ci de la o divergență de opinii privind programul sărbătoresc de ziua femeii, respectiv dorința ei ca aceasta să se petreacă la curățat de vie și a lui ca, citez, ”lasă-mă dracu să dorm, nu vezi că mi-e rău?”.
Relatările celor doi devin din acest punct diferite.
Astfel Ion își amintește că, după ce discuția a degenerat zona subinghinală a început să îl doară și că, probabil, dacă ar fi cules o mână de păpădii din curte înainte de se întoarce acasă, nu ar fi pățit nimic.
Marinela relatează însă că de vină pentru toate acestea a fost doar fragilitatea pielii scrotale a soțului ei care a cedat la prima tragere mai serioasă, tragere care urmărea la urma urmei numai și numai să stabilească pe baze obiective cine este bărbatul în casă. Și că, la urma urmei ea a fost cea care a recuperat coiul de pe jos, ba a mai pus și o compresă.
Povestea mie personal îmi pare una frumoasă, o pledoarie pentru iubire, dacă ar fi să ne luăm după declarația femeii care, deși dezamăgită de faptul că Ion s-a dus la poliție și la spital, l-a iertat deja. În sufletul ei ea știe că un consumator ca bărbatul ei nu va lăsa în veci via în paragină.
Cât despre bărbat este de așteptat că, doar pentru un coi, nu își va părăsi familia mai ales că, să fim serioși, nu ai nevoie de două ca să poți aprecia țuica curată de prună.
Pe măsură ce emoțiile au trecut jurnaliștii, în frunte cu PRO-fesioniștii (dar și fesioniștii altor concerne) au disecat în profunzime situația creată aducând cuvenitele precizări și, în cazul bărbaților cu angoasă de castrare, reasigurări.
Astfel se pare că de fapt nu a fost vorba de flori, relația dintre Marinela și Ion transcendând astfel de manifestări comerciale. De fapt, din spusele femeii, momentul maxim de romantism floral al bărbatului ei s-a petrecut demult, când alfându-se împreună în boscheți, acesta i-ar fi arătat niște toporași. Altfel singurele flori inventariate cu grijă de domn sunt cele ale prunului din curte, responsabil de altfel de multe din discuțiile mai aprinse dintre soți.
Căci, după cum au aflat PRO-fesioniștii dragostea dintre cei doi este cu mari năbădăi, de obicei aplicați pe șalele și cârca femeii, mai ales în situațiile în care aceasta se adresează ireverențios și imperativ bărbatului, adică aproape într-una.
Ca urmare a acestor discordanțe de opinie familia a fost la un pas a se rupe, numai inima blândă și atât de feminină a Marinelei acceptând ca, într-un final, aceasta să îi ofere lui Ion o nouă șansă fie și numai pentru că : ”mă bate, mă chinuie, dar e prostul meu”.
Filmul evenimentelor primăvăratece ne arată pe 7 martie un bărbat muncitor, aflat la un vecin unde lucra cu ziua. Întrucât inflația mondială, ratele bursiere și volatilitatea cursurilor valutare fac plata în lei extrem de nesigură, omul a ales ca pentru truda lui să primească o kilă de vin, curat, de țară, valută extrem de populară pe meleag vasluian.
Noaptea de 7 spre 8 martie l-a surprins pe bărbat cu bancomatul plin și tolănit în patul conjugal, fiind învelit cu dragoste de consoartă care mereu apreciază zilele în care soțul ei își procură prin forțe proprii băutura.
Ușoara neînțelegere între cei doi de a doua zi dimineața nu a plecat câtuși de puțin de la flori, orice vasluiancă știind că acestea se primesc doar la nuntă sau la înmormântare, ci de la o divergență de opinii privind programul sărbătoresc de ziua femeii, respectiv dorința ei ca aceasta să se petreacă la curățat de vie și a lui ca, citez, ”lasă-mă dracu să dorm, nu vezi că mi-e rău?”.
Relatările celor doi devin din acest punct diferite.
Astfel Ion își amintește că, după ce discuția a degenerat zona subinghinală a început să îl doară și că, probabil, dacă ar fi cules o mână de păpădii din curte înainte de se întoarce acasă, nu ar fi pățit nimic.
Marinela relatează însă că de vină pentru toate acestea a fost doar fragilitatea pielii scrotale a soțului ei care a cedat la prima tragere mai serioasă, tragere care urmărea la urma urmei numai și numai să stabilească pe baze obiective cine este bărbatul în casă. Și că, la urma urmei ea a fost cea care a recuperat coiul de pe jos, ba a mai pus și o compresă.
Povestea mie personal îmi pare una frumoasă, o pledoarie pentru iubire, dacă ar fi să ne luăm după declarația femeii care, deși dezamăgită de faptul că Ion s-a dus la poliție și la spital, l-a iertat deja. În sufletul ei ea știe că un consumator ca bărbatul ei nu va lăsa în veci via în paragină.
Cât despre bărbat este de așteptat că, doar pentru un coi, nu își va părăsi familia mai ales că, să fim serioși, nu ai nevoie de două ca să poți aprecia țuica curată de prună.
Suceala lui Haralambie
Haralambie Vochițoiu este un om cu mult umor, chiar dacă involuntar.
Este desigur parlamentar – o valoare, aflat momentan în partidul generalului Valoare, Gabriel Oprea și, ca orice membru UNPR, extrem de grijuliu, dacă este lăsat în pace, cu el însuși.
Astfel omul sesizând faptul regretabil că, în cazul în care ar rămâne fără colegiu la alegerile următoare, ar trebui să se apuce să își caute de lucru, a hotărât să depună semnătura, alături de alții ca el, pe un proiect de lege care să permită oricărui parlamentar care trage necâștigător la loteria alegerilor să devină de drept și fără concurs funcționar public. Domnul Haralambie vizând un post de ambasador, după cum, inspirat, și exprimă : ” „Deci atenţie, eu parlamentar, facultăţi, doctorate, Institutul de Diplomaţie Român absolvit, reţineţi, eu acum, dacă nu trece legea asta, eu nu pot fi ambasador. Ceea ce sunt foarte supărat pe treaba asta.”
Ceea ce, să fiu corect, este de plâns. Ceea ce și eu aș fi supărat să am atâta valoare și nici o ambasadă. Ceea ce nu este corect, desigur.
Atitudinea domnului Haralambie și a colegilor nu este de mirare, parlamentarul român tipic având, ca și tenia, niște ventuze și cârlige anexate scolexului prin care se agață de pereții nutritivi ai bugetelor de tot felul care tapetează mațul politichiei române, chiar în momentele în care aceasta se chinuie, prin screamătul alegerilor, să elimine măcar o parte a viermilor.
Se pare că peristaltismul publicului la tentativa de înfingere a ventuzelor a găsit, miraculos, în străfundul sufletului de parlamentar prins cu mâța în sac un sentiment bizar și nemaîntâlnit, ușor disforic, asemănător cu cel asociat momentelor din copilăria timpurie în care se uda patul. Un fel de rușine, vagă, urmată de dorința de a-și arăta uscăciunea.
Așa că omul (și pentru asta trebuie aplaudat) și-a retras semnătura de pe proiectul de lege și a mulțumit cu această ocazie celor din jur care, prin reacția lor vehementă și, la urma urmei, binevenită, i-au arătat că a greșit. Ceea ce nu l-a supărat, mai ales că la facultățile și doctoratele lui probabil că or să facă ambasadele coadă la reședința lui. Măcar de n-ar câștiga ca fraierul alegerile.
La urma urmei cine știe ce năzbâtii ar mai fi făcut și ar mai face dacă nu ar fi presa uneori la post?
Dacă și alții i-ar urma exemplul, de la Tănase, Papp și alți pseudofotbaliști expuși zi de zi la o anumită morozitate a publicului, până la politicienii conjurați zi de zi să numai fure, ce țară am avea și noi!
Este desigur parlamentar – o valoare, aflat momentan în partidul generalului Valoare, Gabriel Oprea și, ca orice membru UNPR, extrem de grijuliu, dacă este lăsat în pace, cu el însuși.
Astfel omul sesizând faptul regretabil că, în cazul în care ar rămâne fără colegiu la alegerile următoare, ar trebui să se apuce să își caute de lucru, a hotărât să depună semnătura, alături de alții ca el, pe un proiect de lege care să permită oricărui parlamentar care trage necâștigător la loteria alegerilor să devină de drept și fără concurs funcționar public. Domnul Haralambie vizând un post de ambasador, după cum, inspirat, și exprimă : ” „Deci atenţie, eu parlamentar, facultăţi, doctorate, Institutul de Diplomaţie Român absolvit, reţineţi, eu acum, dacă nu trece legea asta, eu nu pot fi ambasador. Ceea ce sunt foarte supărat pe treaba asta.”
Ceea ce, să fiu corect, este de plâns. Ceea ce și eu aș fi supărat să am atâta valoare și nici o ambasadă. Ceea ce nu este corect, desigur.
Atitudinea domnului Haralambie și a colegilor nu este de mirare, parlamentarul român tipic având, ca și tenia, niște ventuze și cârlige anexate scolexului prin care se agață de pereții nutritivi ai bugetelor de tot felul care tapetează mațul politichiei române, chiar în momentele în care aceasta se chinuie, prin screamătul alegerilor, să elimine măcar o parte a viermilor.
Se pare că peristaltismul publicului la tentativa de înfingere a ventuzelor a găsit, miraculos, în străfundul sufletului de parlamentar prins cu mâța în sac un sentiment bizar și nemaîntâlnit, ușor disforic, asemănător cu cel asociat momentelor din copilăria timpurie în care se uda patul. Un fel de rușine, vagă, urmată de dorința de a-și arăta uscăciunea.
Așa că omul (și pentru asta trebuie aplaudat) și-a retras semnătura de pe proiectul de lege și a mulțumit cu această ocazie celor din jur care, prin reacția lor vehementă și, la urma urmei, binevenită, i-au arătat că a greșit. Ceea ce nu l-a supărat, mai ales că la facultățile și doctoratele lui probabil că or să facă ambasadele coadă la reședința lui. Măcar de n-ar câștiga ca fraierul alegerile.
La urma urmei cine știe ce năzbâtii ar mai fi făcut și ar mai face dacă nu ar fi presa uneori la post?
Dacă și alții i-ar urma exemplul, de la Tănase, Papp și alți pseudofotbaliști expuși zi de zi la o anumită morozitate a publicului, până la politicienii conjurați zi de zi să numai fure, ce țară am avea și noi!
Fumatul, maimuțoii și statul grijuliu
Unele din versurile care mie îmi plac cel mai mult ale trupei ”Paraziții” sunt :
” Statul vrea să știe dacă ești învelit bine
Când dormi în parc, cu trei geci pe tine”
Cam din aceeași extracție a grijei de om și de cetățean, la nivel de autoînvelire în parc, îmi pare și actuala lege contra fumatului, o lege care ne trimite pe noi, pe fumători, să înjurăm guvernul strict în locuri fără acoperiș (sau, prin excepție, în cele cu acoperiș și doar un singur perete).
Și nici măcar în toate locurile fără acoperiș, de exemplu fumatul rămâne interzis în anumite plaje, în curtea spitalului, balcoanele clădirilor de birouri, pe stadion, în stațiile de autobuz sau chiar în autovehicolul propriu, dacă ești însoțit de copil minor.
Seriously? Și ăla mic unde poate să mai învețe meșteșugul ?
Amenzile nu sunt mari, doar un pic peste salariul zilnic al românului, desigur dacă nu este parlamentar.
Înțeleg de ce a fost necesară această lege.
În primul rând era nepermis ca la noi, în colonii, să se fumeze, pe când la stăpânii noștri nu.
La urma urmei maimuțoii noștri ar vota și legea interdicției pișatului din picioare, normele europene de utilizare a hârtiei igienice și directivele comunitare privind bășirea, dacă li s-ar trasa asta de la Comisia Europeană, NATO, Pentagon sau Asociația Interplanetară a Ideilor Crețe.
Nu este ca și cum macacii din legislativ ar simți că de fapt ar trebui să se consulte mai întâi cu noi, ăia câteva milioane afectați de lege.
În al doilea rând este mai ușor să îți exprimi grija față de cetățean interzicând și amendând decât construind și gândind metode mai eficiente de a-ți atinge scopul. Se pot modifica de exemplu contribuțiile la sistemele de asigurări și de sănătate, se pot taxa mai mult țigările, dar asta deja necesită legarea în serie și în paralel a prea multor creiere oligoneuronale, cât să nu se supraîncarce rețeaua parlamentară.
Sigur, fumătorii vor fi tot atâția ca și înainte, câtă vreme va mai exista un loc sub soare fără acoperiș.
Nu neg faptul că pentru nefumători este o agresiune faptul de a fi expuși, în locuri închise, la fumul de țigară, dar nu văd de ce pentru aceasta era nevoie să exilezi toți fumătorii în stradă și nu în locuri special amenajate în care nefumătorul să poată să nu intre. Pe ideea asta ar face sens ca nici băutorii să nu mai stea la șprițuri prin baruri ci strict sub poduri, pentru a evita pofta pe care ar putea-o induce abstinenților, iar cei care mănâncă prăjituri și carne roșie să o facă pe acoperișuri și nu în restaurantele unei lumi mai bune, fără colesterol și diabet.
În al treilea rând interdicția de a fuma în majoritatea locurilor publice relevante deja exista și era suficient de echilibrată și de funcțională cât să fie acceptată de toată lumea, mai puțin un număr de puritani scârboși și iritați oricum de alegerile celor din jur. Nu se fuma la film, la cumpărături, în spital, la servici și în general în nici un alt loc public în afara crâșmelor și barurilor care permiteau și încurajau asta (și care aveau cu toatele un element comun – respectiv nu obligau pe nici un nefumător să intre). De unde o fi apărut nevoia de schimbare a acestei rânduieli preexistente?
În ultimul rând stau să mă gândesc dacă această lege și această măsură semnifică faptul că absolut toate celelalte legi și măsuri necesare acestei țări au fost deja luate și, în ordinea, buna rânduială și beatitudinea creată mai trebuia rezolvat acest ultim aspect.
Ceea ce este discutabil fie și pentru că eu personal știu destui oameni care fumează, printre altele, pentru că în lipsa țigării ar deveni atât de agitați și de enervați că le-ar veni să o ia cu mic cu mare spre Palatul Parlamentului, să le dea la toți cu narghileaua în moalele capului.
Ca medic admit că fumatul este un obicei rău care trebuie combătut. Dacă, de exemplu, tatăl meu nu l-ar fi combătut, acum 40 de ani, cu atâta fermitate probabil că eu nu aș mai fi fost astăzi fumător.
Ca fumător nu pot decât să mă simt indignat de faptul că actuala orânduire maimuțenească românească nu îmi mai permite nici măcar să îmi fac rău, de parcă asta ar fi strict dreptul și prerogativa ei.
” Statul vrea să știe dacă ești învelit bine
Când dormi în parc, cu trei geci pe tine”
Cam din aceeași extracție a grijei de om și de cetățean, la nivel de autoînvelire în parc, îmi pare și actuala lege contra fumatului, o lege care ne trimite pe noi, pe fumători, să înjurăm guvernul strict în locuri fără acoperiș (sau, prin excepție, în cele cu acoperiș și doar un singur perete).
Și nici măcar în toate locurile fără acoperiș, de exemplu fumatul rămâne interzis în anumite plaje, în curtea spitalului, balcoanele clădirilor de birouri, pe stadion, în stațiile de autobuz sau chiar în autovehicolul propriu, dacă ești însoțit de copil minor.
Seriously? Și ăla mic unde poate să mai învețe meșteșugul ?
Amenzile nu sunt mari, doar un pic peste salariul zilnic al românului, desigur dacă nu este parlamentar.
Înțeleg de ce a fost necesară această lege.
În primul rând era nepermis ca la noi, în colonii, să se fumeze, pe când la stăpânii noștri nu.
La urma urmei maimuțoii noștri ar vota și legea interdicției pișatului din picioare, normele europene de utilizare a hârtiei igienice și directivele comunitare privind bășirea, dacă li s-ar trasa asta de la Comisia Europeană, NATO, Pentagon sau Asociația Interplanetară a Ideilor Crețe.
Nu este ca și cum macacii din legislativ ar simți că de fapt ar trebui să se consulte mai întâi cu noi, ăia câteva milioane afectați de lege.
În al doilea rând este mai ușor să îți exprimi grija față de cetățean interzicând și amendând decât construind și gândind metode mai eficiente de a-ți atinge scopul. Se pot modifica de exemplu contribuțiile la sistemele de asigurări și de sănătate, se pot taxa mai mult țigările, dar asta deja necesită legarea în serie și în paralel a prea multor creiere oligoneuronale, cât să nu se supraîncarce rețeaua parlamentară.
Sigur, fumătorii vor fi tot atâția ca și înainte, câtă vreme va mai exista un loc sub soare fără acoperiș.
Nu neg faptul că pentru nefumători este o agresiune faptul de a fi expuși, în locuri închise, la fumul de țigară, dar nu văd de ce pentru aceasta era nevoie să exilezi toți fumătorii în stradă și nu în locuri special amenajate în care nefumătorul să poată să nu intre. Pe ideea asta ar face sens ca nici băutorii să nu mai stea la șprițuri prin baruri ci strict sub poduri, pentru a evita pofta pe care ar putea-o induce abstinenților, iar cei care mănâncă prăjituri și carne roșie să o facă pe acoperișuri și nu în restaurantele unei lumi mai bune, fără colesterol și diabet.
În al treilea rând interdicția de a fuma în majoritatea locurilor publice relevante deja exista și era suficient de echilibrată și de funcțională cât să fie acceptată de toată lumea, mai puțin un număr de puritani scârboși și iritați oricum de alegerile celor din jur. Nu se fuma la film, la cumpărături, în spital, la servici și în general în nici un alt loc public în afara crâșmelor și barurilor care permiteau și încurajau asta (și care aveau cu toatele un element comun – respectiv nu obligau pe nici un nefumător să intre). De unde o fi apărut nevoia de schimbare a acestei rânduieli preexistente?
În ultimul rând stau să mă gândesc dacă această lege și această măsură semnifică faptul că absolut toate celelalte legi și măsuri necesare acestei țări au fost deja luate și, în ordinea, buna rânduială și beatitudinea creată mai trebuia rezolvat acest ultim aspect.
Ceea ce este discutabil fie și pentru că eu personal știu destui oameni care fumează, printre altele, pentru că în lipsa țigării ar deveni atât de agitați și de enervați că le-ar veni să o ia cu mic cu mare spre Palatul Parlamentului, să le dea la toți cu narghileaua în moalele capului.
Ca medic admit că fumatul este un obicei rău care trebuie combătut. Dacă, de exemplu, tatăl meu nu l-ar fi combătut, acum 40 de ani, cu atâta fermitate probabil că eu nu aș mai fi fost astăzi fumător.
Ca fumător nu pot decât să mă simt indignat de faptul că actuala orânduire maimuțenească românească nu îmi mai permite nici măcar să îmi fac rău, de parcă asta ar fi strict dreptul și prerogativa ei.
Utilizatorul de Facebook și legea franceză
În Franța se pare că se întoarce foaia în ceea ce privește postările pe facebook.
Astfel se pare că în această țară va deveni ilegală postarea de fotografii, fără permisiunea celui fotografiat, cu amenzi de până la câteva zeci de mii de euro și, uneori, câteva luni de pușcărie.
Din păcate proiectul legislativ nu va atinge și acea categorie populațională, descriptibilă prin epitetul ”bocciu(e)”, care va putea să continue să își răspândească selfiurile cu voracitatea cu care se răspândește Escherichia în mațe.
Numai și numai ani grei de ocnă ar putea, de exemplu, aduce o minimă reparație celor expuși la postări de campanie electorală, ca cele care au început să se strecoare pe facebookul meu, de câteva săptămâni, mai discrete decât niște mașini de vidanjă cu farurile stinse.
Acest proiect de lege se pare că se extinde și asupra minorilor și copiilor care, în cazul în care ar fi privați de alocație, bani de țigări sau cele 3-4 beri zilnice necesare diurezei și-ar putea chema părinții în instanță pentru cine știe ce poze vechi și jenante postate cu inconștiență de aceștia.
Deja eu personal am început să iau la mână pozele fiicei mele pentru a putea retrage la timp pe cele în care aceasta apare fie cu vreo unghie ceva mai lungă, fie cu sprâncenele imperfecte, fie cu mai știu eu ce viciu jenant care mie personal ar fi putut să îmi scape.
Astfel bucuria simplă de a notifica și exemplifica imagistic comunitatea de prieteni virtuali asupra unora din succesele odraslelor în lupta lor cu olița sau cu mucii urmează a fi incriminată și pedepsită de tiranii cu voce graseiată și apetit pentru pui de baltă.
În context utilizatorului de facebook din hexagon îi mai rămân doar pisicile, câinii, purcelușii de Guinea, canarii, aligatorii și celelalte animale de companie pentru testarea acurateței și conexiunii la rețea a smartphoneurilor din dotare, cel puțin până la primul proces intentat și câștigat de urangutanul familiei, pus în inferioritate și indemnitate de vreo postare.
Pe de altă parte poate că proiectul de lege nu sete chiar atât de rău, eu însumi putând să îmi cer drepturile în cazul în care sub fotografia chipului meu concentrat la masa de bridge vreun nefericit ar pretinde că, de fapt, în acele momente număr și gândesc, blasfemie care cu siguranță mi-ar strica reputația în domeniu.
Și mai făceam caz de biata lege a lui Dragnea care, la urma urmei, voia numai să protejeze demnitatea și faima binemeritată a politicianului român, destructibilă de fapt de cea mai mică poză din față sau profil !
Luni dimineață
Ce poate fi mai minunat decât să sune ceasul la 6 dimineaţa? Şi din nou la 6 şi 5, 6 şi 10 şi 6 şi un sfert, moment în care te recunoşti înfrânt şi te trezeşti.
Rău faci. În jur este întuneric şi frig, aşa că îţi priveşti o secundă admirativ nevasta, înfofolită în pijamaua ei groasă şi acoperită de pilota pe care a tras-o de mult de pe tine şi îţi notezi mintal că poate ar trebui să schimbi abordarea proprie în ce priveşte ţinuta de noapte.
Te ridici dârdâind, dar din fericire asta nu durează mult, pentru că laba piciorului stâng găseşte muchia patului, astfel că senzaţia de frig dispare ca prin miracol.
Porneşti cafeaua şi petreci câteva secunde la baie obsedat de ideea de a-ţi lăsa barbă. Îngerul protector îţi aduce aminte însă că barba îţi creşte doar în vârful bărbiei, că produsul final al ultimei astfel de încercări făcea sex foarte rar şi că la urma urmei ai conversaţia asta lăuntrică, de fiecare dată când ţi-e lene să te barbiereşti.
Oglinda îţi confirmă cele mai de sus, aducându-ţi şi informaţia reconfortantă că parcă te-ai mai îngrăşat, deşi asta nu e o problemă mare – e suficient să nu mai mănânci nimic din ce îţi place, să nu mai bei bere şi se va rezolva. În câteva luni. Dacă faci flotări zilnic.
Termini bărbieritul, aducându-ţi aminte, când te ştergi de sânge, că ai uitat să cumperi bicuri şi te îndrepţi, şchiopătând încă, spre ibricul de cafea. Sorbi din ea uitându-te pe fereastră şi îngânând mintal câteva versuri pe care le-a creat mintea ta ca răspuns la vremea de afară (Sunt sătul de-atâta ploaie/Ca un spermatozoid de coaie ).
Realizezi că nu eşti Nechita, dar puţinul cât eşti te bucură.
Bucuria nu durează mai mult decât 2 guri de cafea pentru că este totuşi luni dimineaţa şi pentru că maşina ai parcat- o suficient de departe de ieşirea din bloc cât lipsa unei umbrele să facă diferenţa.
Decizi să îţi iei o jachetă şi admiri în treacăt pisica, care doarme lăţită pe un fololiu, întrebându-te de ce azi noapte, când încercai să dormi, era atât de agitată. Concluzionezi din nou că este probabil psihotică.
Pleci prin ploaie, porneşti maşina şi îţi reaminteşti cu plăcere că nu ai ţigări, aşa că mai faci o oprire. Vorbeşti urît cu vînzătoarea care îţi spune că la ţigări este inventar şi mai faci o oprire.
Ajungi la spital, pui jacheta şi cămaşa de sub ea la uscat şi te acoperi pe pielea goală cu halatul.
Halatul are desigur mâneci scurte, doar e septembrie, aşa că într-un fel ai revenit la ţinuta şi confortul termic de astă noapte.
Petreci următoarele minute la raportul de gardă afişând obişnuita moacă aparent concentrată care permite gândurilor tale să o ia razna ca nişte miei scăpaţi din ţarc. Trei căsnicii au făcut această expresie inexpugnabilă, practic un automatism de tip tika taka facial.
Totuşi ei sunt mai tari şi reuşesc să deranjeze gândurile anunţând că ziua de azi, fiind luni, început de an universitar şi zi de internări, trebuie glazurată cu un instructaj de prevenire a incendiilor. Îţi spui prosteşte in peto că ai participa doar la un instructaj de provocare a incendiilor şi dai din cap, ca un bulgar, că o să vii tu.
Noroc că, într-un final începi să munceşti, astfel încât, în afara labei piciorului stâng, care tot te doare, nu mai simţi nimic.
Rău faci. În jur este întuneric şi frig, aşa că îţi priveşti o secundă admirativ nevasta, înfofolită în pijamaua ei groasă şi acoperită de pilota pe care a tras-o de mult de pe tine şi îţi notezi mintal că poate ar trebui să schimbi abordarea proprie în ce priveşte ţinuta de noapte.
Te ridici dârdâind, dar din fericire asta nu durează mult, pentru că laba piciorului stâng găseşte muchia patului, astfel că senzaţia de frig dispare ca prin miracol.
Porneşti cafeaua şi petreci câteva secunde la baie obsedat de ideea de a-ţi lăsa barbă. Îngerul protector îţi aduce aminte însă că barba îţi creşte doar în vârful bărbiei, că produsul final al ultimei astfel de încercări făcea sex foarte rar şi că la urma urmei ai conversaţia asta lăuntrică, de fiecare dată când ţi-e lene să te barbiereşti.
Oglinda îţi confirmă cele mai de sus, aducându-ţi şi informaţia reconfortantă că parcă te-ai mai îngrăşat, deşi asta nu e o problemă mare – e suficient să nu mai mănânci nimic din ce îţi place, să nu mai bei bere şi se va rezolva. În câteva luni. Dacă faci flotări zilnic.
Termini bărbieritul, aducându-ţi aminte, când te ştergi de sânge, că ai uitat să cumperi bicuri şi te îndrepţi, şchiopătând încă, spre ibricul de cafea. Sorbi din ea uitându-te pe fereastră şi îngânând mintal câteva versuri pe care le-a creat mintea ta ca răspuns la vremea de afară (Sunt sătul de-atâta ploaie/Ca un spermatozoid de coaie ).
Realizezi că nu eşti Nechita, dar puţinul cât eşti te bucură.
Bucuria nu durează mai mult decât 2 guri de cafea pentru că este totuşi luni dimineaţa şi pentru că maşina ai parcat- o suficient de departe de ieşirea din bloc cât lipsa unei umbrele să facă diferenţa.
Decizi să îţi iei o jachetă şi admiri în treacăt pisica, care doarme lăţită pe un fololiu, întrebându-te de ce azi noapte, când încercai să dormi, era atât de agitată. Concluzionezi din nou că este probabil psihotică.
Pleci prin ploaie, porneşti maşina şi îţi reaminteşti cu plăcere că nu ai ţigări, aşa că mai faci o oprire. Vorbeşti urît cu vînzătoarea care îţi spune că la ţigări este inventar şi mai faci o oprire.
Ajungi la spital, pui jacheta şi cămaşa de sub ea la uscat şi te acoperi pe pielea goală cu halatul.
Halatul are desigur mâneci scurte, doar e septembrie, aşa că într-un fel ai revenit la ţinuta şi confortul termic de astă noapte.
Petreci următoarele minute la raportul de gardă afişând obişnuita moacă aparent concentrată care permite gândurilor tale să o ia razna ca nişte miei scăpaţi din ţarc. Trei căsnicii au făcut această expresie inexpugnabilă, practic un automatism de tip tika taka facial.
Totuşi ei sunt mai tari şi reuşesc să deranjeze gândurile anunţând că ziua de azi, fiind luni, început de an universitar şi zi de internări, trebuie glazurată cu un instructaj de prevenire a incendiilor. Îţi spui prosteşte in peto că ai participa doar la un instructaj de provocare a incendiilor şi dai din cap, ca un bulgar, că o să vii tu.
Noroc că, într-un final începi să munceşti, astfel încât, în afara labei piciorului stâng, care tot te doare, nu mai simţi nimic.
Poarta sărutului, cuiele și artistul necunoscut
În vigilența lor ieșită din comun autoritățile gorjene au sesizat faptul că un critic de artă local și-a exprimat, cu ajutorul unui ciocan, opinia în ceea ce privește Poarta Sărutului, adăugând operei până atunci neterminate a lui Brâncuși necesara competare a câtorva cuie ruginite bătute în arhitrava monumentului.
Poarta sărutului este după cum se știe o operă de artă genială, cu aspectul unui arc de triumf pe a cărui coloane artistul a sculptat simbolul sărutului, două semicercuri alipite, într-o compoziție ce se dorește a fi un simbol al victoriei vieții și iubirii asupra morții.
Este numai o diferență regretabilă de percepție artistică faptul că pentru criticul de artă necunoscut toate acestea au părut mai degrabă a fi un cuier neterminat, ornat cu simbolul universal al curului așezat pe toaletă.
Reacționând primitiv autoritățile locale se gândesc să extragă cuiele înfipte de necunoscut, în ciuda mesajului evident al acestora, strigătul de disperare al unei persoană care a sărutat o oltencă în zi de praz.
O teorie fără prea multe merit susține că susnumitele cuie au fost bătute de decoratori pricepuți doritori a atârna de lucrarea, să recunoaștem, un pic cam golașă a lui Brâncuși necesarele ghirlande, covoare cu Răpirea din Serai și, de ce nu, poate un afiș electoral. La urma urmei ce nu poate face o persoană capabilă cu un ciocan și o mână de cuie ?
Sunt invidios pe Târgul Jiu și pe parcul acestuia care, pe lângă acest portic interesant de care îți poți atârna geaca mai dispune și de o masă de yams cu taburete de piatră și o antenă înaltă de care să legi, în zi de meci, televizorul.
Numai ghinionul că Stonhenge nu este în Gorj face ca în magazinele de profil din Târgul Jiu să se mai găsească cuie și nu pot decât să mă întreb ce ar face creatorii necunoscuți ai acestui oraș să fi avut și ei noroc de o piramidă.
Poarta sărutului este după cum se știe o operă de artă genială, cu aspectul unui arc de triumf pe a cărui coloane artistul a sculptat simbolul sărutului, două semicercuri alipite, într-o compoziție ce se dorește a fi un simbol al victoriei vieții și iubirii asupra morții.
Este numai o diferență regretabilă de percepție artistică faptul că pentru criticul de artă necunoscut toate acestea au părut mai degrabă a fi un cuier neterminat, ornat cu simbolul universal al curului așezat pe toaletă.
Reacționând primitiv autoritățile locale se gândesc să extragă cuiele înfipte de necunoscut, în ciuda mesajului evident al acestora, strigătul de disperare al unei persoană care a sărutat o oltencă în zi de praz.
O teorie fără prea multe merit susține că susnumitele cuie au fost bătute de decoratori pricepuți doritori a atârna de lucrarea, să recunoaștem, un pic cam golașă a lui Brâncuși necesarele ghirlande, covoare cu Răpirea din Serai și, de ce nu, poate un afiș electoral. La urma urmei ce nu poate face o persoană capabilă cu un ciocan și o mână de cuie ?
Sunt invidios pe Târgul Jiu și pe parcul acestuia care, pe lângă acest portic interesant de care îți poți atârna geaca mai dispune și de o masă de yams cu taburete de piatră și o antenă înaltă de care să legi, în zi de meci, televizorul.
Numai ghinionul că Stonhenge nu este în Gorj face ca în magazinele de profil din Târgul Jiu să se mai găsească cuie și nu pot decât să mă întreb ce ar face creatorii necunoscuți ai acestui oraș să fi avut și ei noroc de o piramidă.
Sulișoarele lui Hitler și Napoleon
Se pare că doi dintre marii cuceritori ai epocii moderne a istoriei, Hitler și Napoleon, au împărtășit și altceva în afara pasiunii pentru borș rusesc servit la fața locului – respectiv prezența în brăcinari a unor pulișoare care, atunci când au fost luate la mână de femeile din viața lor, au părut extrem de mici, mai ales prin comparație cu flocii din jur.
Se pare că spre deosebire de husarii, mareșalii, SSiștii și aghiotanții din jurul lor, susnumiții dictatori aveau disponibile, pentru disputele familiale, doar câtiva centimetri de pasiune animalică, restul trebii trebuind să fie executată manual sau prin insuflare directă a argumentelor.
Este adevărat faptul că atunci când un continent ca Europa ajunge la micropenisul tău este posibil ca femeile să devină un pic mai îngăduitoare cu această trăsătură a fizicului tău și să accepte faptul, repetat noapte de noapte, că problema ar fi mai degrabă lărgimea decât subțirenia.
Presupun de altfel că numai existența în chiloți a acestor argumente firave a și condus la preocupările anormale ale celor doi, siliți de a compensa oferta pentru doamnelor lor cu, măcar, o grădină mai mare, cu vedere către cât mai multe oceane.
Prin comparație sula lui Stalin a fost atât de impresionantă încât până și polonezii, altfel nu neaparat amicali cu psihopatul mustăcios, au numit un turn din Varșovia după impunătorul organ sovietic. Prin comparație nu există până acum nici măcar un mușuroi în toată Europa care să fi fost botezat după Hitler sau Napoleon.
Una din pierderile istoriei a fost, din păcate, sula hipospadică și diformă a fuhrerului, folosită pe post de fitil la arderea cadavrului. Cea a lui Napoleon pe de altă parte a fost prelevată după decesul împăratului, fiind achiziționată de un urolog, care i-a notat forma perfectă, chiar dacă miniaturală și se află zilele noastre în posesia fiului său. Numai câțiva apropiați ai acestuia și privilegiați au putut să o vadă, sula de împărat la borcan fiind pentru acesta și pentru soția lui una din cele mai dragi și prețuite posesii.
Nu știu dacă există vreo corelație între dimensiunea pipernicită a mortierului din dotare și preocupările politico - militare ale celor doi, dar o potriveală există și cred că ar fi adecvat ca, măcar pentru candidații la președenție români, o anumită transparență în campanie să fie obligatorie, fie și numai pentru a nu ne trezi și noi, ca nemții sau franțujii, fugărind după ruși prin crivăț.
Se pare că spre deosebire de husarii, mareșalii, SSiștii și aghiotanții din jurul lor, susnumiții dictatori aveau disponibile, pentru disputele familiale, doar câtiva centimetri de pasiune animalică, restul trebii trebuind să fie executată manual sau prin insuflare directă a argumentelor.
Este adevărat faptul că atunci când un continent ca Europa ajunge la micropenisul tău este posibil ca femeile să devină un pic mai îngăduitoare cu această trăsătură a fizicului tău și să accepte faptul, repetat noapte de noapte, că problema ar fi mai degrabă lărgimea decât subțirenia.
Presupun de altfel că numai existența în chiloți a acestor argumente firave a și condus la preocupările anormale ale celor doi, siliți de a compensa oferta pentru doamnelor lor cu, măcar, o grădină mai mare, cu vedere către cât mai multe oceane.
Prin comparație sula lui Stalin a fost atât de impresionantă încât până și polonezii, altfel nu neaparat amicali cu psihopatul mustăcios, au numit un turn din Varșovia după impunătorul organ sovietic. Prin comparație nu există până acum nici măcar un mușuroi în toată Europa care să fi fost botezat după Hitler sau Napoleon.
Una din pierderile istoriei a fost, din păcate, sula hipospadică și diformă a fuhrerului, folosită pe post de fitil la arderea cadavrului. Cea a lui Napoleon pe de altă parte a fost prelevată după decesul împăratului, fiind achiziționată de un urolog, care i-a notat forma perfectă, chiar dacă miniaturală și se află zilele noastre în posesia fiului său. Numai câțiva apropiați ai acestuia și privilegiați au putut să o vadă, sula de împărat la borcan fiind pentru acesta și pentru soția lui una din cele mai dragi și prețuite posesii.
Nu știu dacă există vreo corelație între dimensiunea pipernicită a mortierului din dotare și preocupările politico - militare ale celor doi, dar o potriveală există și cred că ar fi adecvat ca, măcar pentru candidații la președenție români, o anumită transparență în campanie să fie obligatorie, fie și numai pentru a nu ne trezi și noi, ca nemții sau franțujii, fugărind după ruși prin crivăț.
Leacuri băbești
Una din chestiile mișto de pe internet, de pe FB în particular, este facilitarea accesului oamenilor la medicina adevărată, respectiv medicina băbească pe care de prea multă vreme conspirația felcerimii încearcă, din pură invidie, dar și din lăcomie de onorarii să o supreseze.
Citesc de exemplu că pentru hernia de disc nu este nevoie de RMNuri, de antiinflamatorii, intervenții chirurgicale și alte bazaconii. Nu ai nevoie decât de două mâini zdravene, încălzite prin frecare și ținute cu dragoste și răbdare peste locul dureros măcar 15-30 minute (mai mult în cazurile grave); urmează bitterul suedez, unguentul cu gălbenele după care poți lua, dacă ești genul acela de persoană, nevasta din picioare.
Până și cancerul nu pare, în abordarea băbească, o problemă prea mare; de exemplu am citit cazul unui bărbat care a scăpat de această așa zisă boală numai și numai bând, cu răbdarea unui iepure însetat, suc de morcovi, 2-3 kg pe zi; un remediu cu adevărat disponibil oricui are un mixer în casă și un aprozar după colț.
Lista procedurilor medicale profunde continuă nu numai cu remedii, dar și cu procedee de diagnosticare. Nu mai departe decât ieri discutam cu o pacientă care își mai oprea când și când tratamentul prescris de șarlatanii în halate, de frica paradirii pancreasului și ficatului pe care biorezonanța efectuată, chiar la ea în orășel, o diagnosticase. Era desigur prea târziu căci, în ciuda opririi terapiei, starea ei de sănătate nu se prea recupera, ba dimpotrivă, și presupun că numai împrejurarea că specialistul local era la vreun congres de biorezonanță făcuse posibil ca, dezgustată, femeia să vină taman la mine pentru sfaturi.
Termin cu o rețeta, cu adevarat specială, pescuită de pe internet, pentru impotență : ”Reteta-unicat, experimentata pe mai multe persoane de diferite varste, care a dat rezultate de-a dreptul miraculoase. Reteta consta din urmatoarele fructe si legume la indemana tuturor celor interesati: 3 bucati telina cat pumnul (circa 1,5 kg), 1 kg morcovi spalati bine cu o perie (pentru a nu se elimina coaja), 1 kg mere ionatane cu o aroma mai deosebita, 1/2 kg miez de nuca, 2-3 bucati lamai, 2-3 bucati portocale, 1/2 kg miere de albine, o sticla vin alb (Tamaioasa Romaneasca de Cotnari).”
Cât de nesimțit poate fi un bărbat care își lasă constant nevasta cu ochii în soare și gândul la vecin cât să nu încerce măcar remediul, sau măcar ingredientul lichid al acestuia? Și cât de fraieră poate fi o femeie expusă la această problemă ca să nu se ducă în piață să miroase ionatanele necesare tratării soțului, în serile de ciocan, cu compot?
Cunosc colegi de-ai mei suficient de cârcotași care pretind că toate aceste remedii nu sunt mai utile decât un plasture în caz de decapitare. Care amendează cu aroganță toată această ramură a medicinei, cu reverberații din perioada dacică, perioadă în care aveam desigur cea mai avansată medicină din lume, sub pretextul că toți acești vindecători nu își probează științific metodele, de parcă un binefăcător mai are timp să facă loturi martor, poțiuni placebo și statistică. Șoareci de bibliotecă ce își imaginează că, numai pentru că nu au întâlnit ei nimic scris în cărțile de medicină, decoctul de bășina porcului nu are în fapt nici un efect.
Nu pot să mă delimitez cu suficientă asprime de o astfel de atitudine.
La urma urmei, cel puțin până acuma, medicina nu a salvat pe nimeni definitiv de moarte și, în ciuda pedanteriei medicilor, cimitirele sunt pline.
La frizer
Astăzi am fost la o întâlnire de afaceri cu un frizer din Constanţa.
În timp ce se lupta cu entropia accentuată a pilozităţii mele capilare omul a început să îmi explice cât de entuziast este în relaţia cu jocul de table, fapt destul de transparent având în vedere tabla deschisă de la intrare şi oponenţii aşteptând, pletoşi, la rând
Din discursul lui spontan reiese că jocul lui se apropie de perfecţiune, facilitat fiind de modul în care înţelege zarurile, cele 21 de combninaţii posibile şi capacitatea lui lăudabilă de a da tare cu ele. Practic nu pierde decât atunci cînd vine un altul care dă ceva mai bine.
În context mi-a atras atenţia că zarurile sunt blestemate, fie şi numai pentru faptul că romanii au tras la sorţi, cu ajutorul lor, cămaşa lui Cristos.
Luînd cuminţenia mea (caracteristică interacţiunii cu persoane ţinând obiecte ascuţite în proximitatea vascularizaţiei gâtului meu) ca interes, a început să-mi depene povestea actualului set de joc.
Pulurile sunt din bronz, ornate cu migală (cu ajutorul unui burghiu special, obţinut cu dificultate şi peripeţii) cu zvastica hitleristă pe piesele albe în timp ce setul advers de puluri sunt de inox, având gravate pe ele steaua lui Stalin.
Zarurile sunt de argint, obţinut prin topirea unor monede cu efigia regelui Carol (şi numai zgârcenia şi lipsa de viziune ale nevestei l-au privat de visul de a-şi face zarurile din aur).
Scaunele combatanţilor sunt două buturugi, cioplite, şlefuite, fierte şi lăcuite, în forma unor poliedre a căror laturi sunt ornamentate cu ghinturi strălucitoare dispuse în formă de stea sovietică (o latură), svastică, steaua lui David, crucea ortodoxă şi "S" de la Suzuky celelalte.
Aliniamentul ghinturilor a necesitat poloboc şi şubler şi am putut doar să îmi exprim regretul de a alege să mă tund într-o seară, ratând strălucirea lor diurnă.
Deşi explicarea tuturor acestor detalii a împietat oarecum ritmul tunderii, momentul briciului a venit la jumătatea povestirii.
A fost şi momentul în care am atacat o latură vulnerabilă a vieţii lui - l-am întrebat dacă a făcut puluri de schimb pentru cazul în care vreun oponent ar mânca vreunul după marţ.
Mi-a aruncat o privire uimită, cam cum îmi imaginez că a fost şi privirea lui Magelan la ieşirea din strâmtoare - pare că acest aspect fusese complet şi impardonabil neglijat.
Asigurându-mă de grija specială pe care o dă numărării pulurilor după fiecare partidă am simţit în privirea-i concentrată şi pansativă hotărârea de a se întoarce la strung pentru a se asigura că genul ăcesta de necaz plauzibil nu ar opri prematur vreo partidă.
Am înţeles că deşi din perspectiva păroşilor anoşti în căutare de stilist locul poate părea absurd, pentru îndrăgostiţii de table şi frumos acest spaţiu va fi întotdeauna Edenul.
Am plătit fără a-mi declina calitatea de medic, şi componenta clinico- psihiatrică a interesului meu faţă de modul în care omul îşi conduce viaţa.
La urma urmei tipul acesta de nebunie simpatică va fi mereu de preferat aparentei noastre sănătăţi mintale.
În timp ce se lupta cu entropia accentuată a pilozităţii mele capilare omul a început să îmi explice cât de entuziast este în relaţia cu jocul de table, fapt destul de transparent având în vedere tabla deschisă de la intrare şi oponenţii aşteptând, pletoşi, la rând
Din discursul lui spontan reiese că jocul lui se apropie de perfecţiune, facilitat fiind de modul în care înţelege zarurile, cele 21 de combninaţii posibile şi capacitatea lui lăudabilă de a da tare cu ele. Practic nu pierde decât atunci cînd vine un altul care dă ceva mai bine.
În context mi-a atras atenţia că zarurile sunt blestemate, fie şi numai pentru faptul că romanii au tras la sorţi, cu ajutorul lor, cămaşa lui Cristos.
Luînd cuminţenia mea (caracteristică interacţiunii cu persoane ţinând obiecte ascuţite în proximitatea vascularizaţiei gâtului meu) ca interes, a început să-mi depene povestea actualului set de joc.
Pulurile sunt din bronz, ornate cu migală (cu ajutorul unui burghiu special, obţinut cu dificultate şi peripeţii) cu zvastica hitleristă pe piesele albe în timp ce setul advers de puluri sunt de inox, având gravate pe ele steaua lui Stalin.
Zarurile sunt de argint, obţinut prin topirea unor monede cu efigia regelui Carol (şi numai zgârcenia şi lipsa de viziune ale nevestei l-au privat de visul de a-şi face zarurile din aur).
Scaunele combatanţilor sunt două buturugi, cioplite, şlefuite, fierte şi lăcuite, în forma unor poliedre a căror laturi sunt ornamentate cu ghinturi strălucitoare dispuse în formă de stea sovietică (o latură), svastică, steaua lui David, crucea ortodoxă şi "S" de la Suzuky celelalte.
Aliniamentul ghinturilor a necesitat poloboc şi şubler şi am putut doar să îmi exprim regretul de a alege să mă tund într-o seară, ratând strălucirea lor diurnă.
Deşi explicarea tuturor acestor detalii a împietat oarecum ritmul tunderii, momentul briciului a venit la jumătatea povestirii.
A fost şi momentul în care am atacat o latură vulnerabilă a vieţii lui - l-am întrebat dacă a făcut puluri de schimb pentru cazul în care vreun oponent ar mânca vreunul după marţ.
Mi-a aruncat o privire uimită, cam cum îmi imaginez că a fost şi privirea lui Magelan la ieşirea din strâmtoare - pare că acest aspect fusese complet şi impardonabil neglijat.
Asigurându-mă de grija specială pe care o dă numărării pulurilor după fiecare partidă am simţit în privirea-i concentrată şi pansativă hotărârea de a se întoarce la strung pentru a se asigura că genul ăcesta de necaz plauzibil nu ar opri prematur vreo partidă.
Am înţeles că deşi din perspectiva păroşilor anoşti în căutare de stilist locul poate părea absurd, pentru îndrăgostiţii de table şi frumos acest spaţiu va fi întotdeauna Edenul.
Am plătit fără a-mi declina calitatea de medic, şi componenta clinico- psihiatrică a interesului meu faţă de modul în care omul îşi conduce viaţa.
La urma urmei tipul acesta de nebunie simpatică va fi mereu de preferat aparentei noastre sănătăţi mintale.