Constantin Cucu

Ieri, în fine, PSD a mutat dialogul politic cu opoziția acolo unde îi este locul – datul la creastă.

Acolo unde politicienii, VIPurile și sociologii din alte țări se izmenesc în saluturi, dialoguri pe argumente sau contraziceri politicoase, fostul purtătorul de cuvânt al guvernului, domnul Mirel Palada, a preferat un abord mai clar la ficat, ficat, ficat – bărbie în lupta de idei cu senatorul Goțiu, de la USR.

Se pare că motivul zâzaniei ar fi fost acela că bărbosul cu fălci vulnerabile l-ar fi numit pe falnicul său partener de controverse televizate ”nesimțit”, pentru că îl tot întrerupea.

De parcă vreun pesedist sau, în general, vreun politician aflat la putere ar putea să fie vreodată lipsit de bun simț numai și numai pentru că și în conversațiile uzuale are nevoie de un supliment de spațiu, timp și respect pentru a perora de unul singur.

Și ce modalitate mai bună poate fi ca să te exonerezi de astfel de acuzații decât bătrâneasca bătăiță?

Dincolo de emoția caracteristică opoziției atunci când este luată, la propriu, la șuturi în cur, eu personal extrag din scandal latura pozitivă, respectiv bătaia.

Numai și numai lipsa armelor, fie ele măcar albe, au mai știrbit din bucurie.

Căci, sincer să fiu, numai prin bătăi, mitralieri și hăcuiri reciproce, preferabil la ore de maximă audiență, s-ar putea, în fine, reforma clasa politică de la noi.

Pare că azi de dimineață, în afara zvâcnitului persitent la nas, domnul Goțiu s-a trezit destul de vindicativ și a hotărât să îl dea pe marele sociolog pesedist în judecată.

O revanșă cu matrace și săbii ninja ar fi fost mai productivă.

Pentru că părerea mea personală este însă aceea că simpaticul senator greșește și că locul spre care ar trebui ca dânsul, ca de altfel întreaga opoziție, să se ducă este la sală, să tragă de fiare; nu de alta dar dacă un fiștecine ca domnul Mirel Palade l-a făcut muci aseraă la argumentația politică, cine știe ce îi așteaptă pe oricare din liderii opoziției dacă vor ajunge să își măsoare forțele prin studiourile de televiziune cu vreun grangur cu anvergură și laba grea, să zicem Dragnea sau Tăriceanu?

În fine se face dreptate într-un aspect al vieții societății noastre în care eram rușinos de înapoiați: hrănirea deținuților.

Astfel în curând dieta acestora va fi supravegheată de specialiști în nutriție care vor avea grijă ca aceasta să fie nu numai suficientă din punct de vedere caloric ci și variată și echilibrată, ceea ce este vital, să o spunem pe aia dreaptă, pentru noianul de cercetători, scriitori și alte tipuri de creatori de care, în ultima vreme, peniteciarele noastre colcăie.

Costul mesei pe cap de deținut nu este chiar mare, să o spunem cinstit, cu cei 32 de lei zilnici aceștia hrănindu-se de doar două ori mai bine decât un pacient internat în spital și de 3 ori mai mult decât un copil orfan într-o creșă.

Noroc că noi nu suntem monitorizați decât pe justiție, nicidecum în ceea ce privește modul în care tratăm bătrânii, bolnavii, orfanii și handicapații; vă dați seama ce nebunii ar fi făcut politicienii noștri dacă riscam vreun ”infringement” și în aceste zone de funcționare?... parcă văd că se dădea câte un pol la  plătitorul de asigurări naționale de sănătate să se îndoape prin spitale și vreo 15 lei la bastarzii hămesiți din orfelinate.

Slavă domnului cu mama Europa se ocupă doar de cenaclurile cu gardieni.

 

Mare vânzoleală și mare entuziasm astăzi, mai ales pe la televiziunile de știri, cu ultima fiță a lunii septembrie: a început școala.

Fapt prezentat cu bucurie, grandilocvență și o anumită repetitivitate peste tot. Că ce bine este. Ura.

În fapt una din cele mai urâțele zile ale anului, cea în care vacanța de vară a luat sfârșit și toată lumea a mai îmbătrânit cu un an, este prezentată cu o bucurie mai artificială decât țâțele vreunei prezentatoare.

Eu eram un elev model și tot uram prima zi de școală.

Faptul nu m-a împiedicat să capăt o educație, la urma urmei să îmi găsesc un loc pe pământ dar, uneori, stau să mă gândesc dacă nu am făcut aceasta amuțind alte lucruri din mine; alte destine paralele și, poate, alte talente sau vocații pentru care aș fi avut chemare, dar pe care școala le-a amuțit în marșul ei uniformizant spre crearea de semidocți în matematică, istorie națională și gramatică.

Presupun că eu am fost un norocos – școala nu a reușit să omoare chiar totul în mine și, la urma urmei, am fost suficient de adaptabil să o parcurg cu bine, chiar cu succes.

Există câteva misconcepții privind școala și educația.

În primul rând se contează mult prea mult pe acest sistem învechit și pe acești oameni slab motivați și subplătiți pentru a genera educație și dezvoltare. De fapt acesta nici nu este rolul școlii cât acela de a asigura o brumă standardizată de cunoștințe îndoielnice plătitorilor de impozite și ștampilatorilor de buletine de vot de mâine.

Adevăratele educație și dezvoltare le capeți de fapt din eforturile proprii, mai mult sau mai puțin sprijinite de cineva, din dorința de cunoaștere și de autodepășire pe care arareori ți le cultivă școala. Din căutările proprii. Din întrebări pe care ți le formulezi, nu din răspunsuri pe care ți le oferă. Din găsirea brumei de talent cu care te-ai născut și a motivației de a merge înainte în dezvoltarea lui.

Dar trebuie să supraviețuiești și să mergi mai departe în societate. Trebuie să fii educat spre țelurile acesteia, nu ale tale, ca să devii un ”om de succes”, preferabil cu bani și pentru asta școala este și hartă și model.

A doua misconcepție de la noi este aceea că școala românească este cât de cât meritorie. Că este normală și că actul reînceperii anului școlar este o simfonie a renașterii naționale și a normalității și nu o reluare an de an a perpetuării subculturii, dogmelor și pregătirii liminare, a pervertirii în fapt și a generațiilor viitoare cu aceeași asiduitate cu care s-a întâmplat și cu cele dinainte.

Trăim într-o țară care a încetat de mult să mai progreseze și maximul de exigență pe care îl putem avea cu școala, în acest moment, este să nu cadă tavanul pe copii și să curgă apa la toalete. Guvernanții, ăștia sau alții, nu își propun niciodată mai mult. Că nu sunt bani, nu este viziune, nu este motivație. Să o luăm de la capăt cu bețișoarele, cu Slavici, cu Vladimirescu și cu notele ce împart de tineri pe copii în premianți și corijenți, este tot ce am făcut, facem și vom face pe acest meleag.

Ce școală vocațională? Ce adaptare a lecțiilor pe talentele tinerilor? Ce modelare a conținutului programelor la cerințele lumii și a economiei moderne?

În fine ultimul fapt important care face din școală o instituție nu atât de benefică, pe cât tiradele la televizor de azi ar lăsa să o creadă, este adânca corupție a modelului nostru, dar și al altora, de educație. Inegalitatea de șanse dintre diferitele școli sau clase și heterogenitatea nivelului de educație. Interferența banilor și a influenței. Artificialitatea unor ierarhii subiective și nelegate de talentul și motivațiile diferite ale diferiților indivizi cât de capacitatea lor de a se adapta și de a-și silui motivațiile, în direcția dobândirii acelorași informații sterpe, în mare parte inutile și omisibile dintr-o viață normală, pe baza cărora se iau notele, se trec examenele și se obțin pozițiile.

Și rezultatul acestei prime zile de școală, ca și a următoarelor va fi, ca de obicei, aceeași adunătură de cetățeni impregnați de o aparentă educație dar în fapt incapabili a funcționa civilizat și a se dezvolta plenar.

Dacă stau să mă gândesc mai bine astăzi este de fapt o zi tristă.

Gardă, ora 1600 Zulu time+2.

Sub aspectul înșelător de persoană urmărind un episod din ”Game of Thrones” evaluez de fapt cu intensitate modalitățile prin care pot contribui și mai mult la starea de sănătate a națiunii în ciuda faptului că momentan nu am nici o solicitare.

Sună telefonul; îmi frec mâinile fericit și răspund:

- Mda...

De partea cealaltă se aude o voce cavernoasă și pierită, asemănătoare cu cea a solului de la Marathon atunci când a fost întrebat dacă a văzut perși.

- A fost domnul manager la camera de gardă.

Analizez implicațiile exacte ale informației. Sunt cutremurătoare: omul merge de colo colo. Pare un om liber. Trebuie să iau o atitudine.

- Bine.

Reiau relația mea specială cu Danaerys și mă gândesc în continuare la faptul că poate, dacă nu ar fi avut ideea să ducă dragonul la nord de Zid, să ajungă poșetă pentru zombie, poate că sezonul 7 ar fi fost cu adevărat ultimul al seriei.

Nu apuc să clarific acest important aspect al vieții că sună din nou, de data aceasta mobilul. Aceeași voce ușor panicată a asistentei, asemănătoare cu cea a unui marinar de submarin care a lăsat oberlihtul la baie deschis:

- Domnul manager vă aștaptă la camera de gardă.

Lucrurile se îngroașă. Particularitățile relației dintre manager și angajat sunt mai severe decât cele dintre bannerman și lordul lui așa că trag halatul pe mine, încalț șlapii de gardă, cei inscripționați cu ”SURF”o iau spre camera de gardă atât de zglobiu pe cât tendința mea naturală spre conservarea pielii tălpilor mele îmi permite.

Străbat culoarul spre camera de gardă urmărit de privirea compătimitoare a infirmierelor și asistentelor care se uită la mine cu intensitatea cu care primii martiri creștini erau urmăriți la intrarea în arenă.

Discuția este pașnică și nu are nimic dramatic – mi se lasă numărul de telefon, pentru cazul că ar apărea vreo problemă neobișnuită, îl asigur că nu îl voi suna pentru fleacuri și îi urez succes în noua lui calitate. Totul dureaza sub un minut.

Refac drumul spre cabinetul meu spre mirarea celor din jur care mă admiră pe ascuns pentru bravada de a pretinde că totul este în regulă. Undeva, în aerul dens, plutește întrebarea nerostită: ce o fi făcut bietul doctor?

Și astăzi, după două zile, lumea încă mă bate pe umăr, mă compătimește și mă încurajează arătându-mi prin remarci de tipul ”am auzit că v-a vizitat managerul în gardă” că îmi înțeleg suferința și sunt alături de mine până la capăt, asta desigur dacă nu este nevoie de vreo poziție publică. Și fiecare din acești oameni zâmbește trist și îmi admiră curajul discret atunci când încerc să îi conving de faptul că suspomenita întâlnire nu a avut nimic dramatic în ea.

Într-un fel zilele acestea mă simt ca un Jon Snow (mă rog Samwel Tarly) întors de dincolo de zid.

 

Vești minunate, de-a dreptul miraculoase de fapt: prețul gigacaloriei în așezarea învecinată mie, București, crește fără ca, totuși, această creștere să afecteze cetățeanul iubitor de Firea, conform declarațiilor cu mâna pe inimă ale reprezentantului primăriei.

Astfel, deși creșterea este preconizată a fi un puroi de doar vreo 20%, se zice că ronțăitorul de semnițe casnic nu urmează a simți nimic de natură a-l face ceva mai gânditor când se duce să dea cu ștampila la urne, urmare a unei subvenții meșteșugite pe care stăpânirea urmează a o da simpaticei organizații de distribuire a apei călâi prin capitală.

Acuma, poate și pentru faptul că eu votez și contribui prin Tunari, o comună cu alte obiective și respirație politică decât asistații sociali din împrejurimi, nu pot să nu mă gândesc dacă de fapt nu același consumator casnic, botezat de data aceasta ”contribuabil bovin” nu este el cel care, prin taxe și impozite, participă activ la această subvenție, și prin ea acoperă de fapt creșterea de preț. Și dacă nu tot bivolimea suspomenită va fi cea care va susține, tot din teșchereaua proprie, creșterile generale de preț și celelalte mici modificări benefice pe care susnumita modificare în costurile energiei urmează a le induce, în obișnuita cascadă de rahat ce urmează a se răspândi peste bucureștean.

Nu că nu ar fi de unde, câtă vreme stăpânirea socialdemocratoaldistă a crescut cu 10% punctul de pensie, cu nu știu cât la sută salariul minim și, dacă nu dă holera, benga sau boala cea rea peste ei, or s-o mai facă, în nici 5-10 ani, din nou (dacă desigur mai rămâne careva pe aici).

Chestia asta cu Steaua, Champions League și celelalte vise pe care le mai avem, an de an, prin august, mai ales după vreo minune de tipul 0-0 în primul meci, este nu numai nerezonabilă, dar și un pic ridicolă.

Cum ar putea o echipă de a noastră, în contextul actual, minus niște trageri la sorți admirabile, pe care numai cruciulițele lui Nea Puiu și bulanul de jucător al lui Nea Piți le-ar mai putea isca, să se califice? Și chiar și cu niște sorți care ne-ar aduce pe Arena Națională niște ciprioți înrăiți sau sloveni cu curul tare, tot este îndoielnic faptul că am reuși performanța supremă de a promova, cu curul pregătit de bătăi, la măcelul din vreo grupă de Champuions League.

Cauzele sunt multiple și vizibile pentru toată lumea:

- la noi în țară nu se face sport

- puținii copii care ar face sport și ar avea eventual talent pentru fotbal nu au unde, cu cine și cu ce să își dezvolte acest talent, cluburile, federația, școlile neocupându-se cu asta în mod particular

- puținii tineri care ajung totuși să bată minga ceva mai bine, așa sfrijiți și limitați valoric cum sunt, intră într-un profesionism de baltă, sub conducerea, îndrumarea și falimentul vreunui nea Magiun sau nea Dică, cu ochii la vreo vedetă gen Alibec sau Budescu care le servește de model și cu speranța ca, după vreun 0-0 mai animat cu o echipă mai tare, or să ajungă și ei pe la Ludogorets sau prin liga a doua belgiană, acolo unde se face banul adevărat

- viziunea managerială la nivel de cluburi se bazează pe cumpărare, dar mai ales pe vânzare de jucători, și pe angajarea unor distruși pe post de antrenori; maximul de performanță tangibil pentru ele pare a fi obținerea, încă un an, a licenței. În nici un moment atragerea publicului, crearea de spectacol și fidelizarea suporterilor nu este o prioritate, ceea ce rezultă în trista realitate a ”derbyurilor” jucate în fața a câteva sute de bețivi, plictisiți de moarte de țurca din teren

- lipsa banilor, la care lipsa de spectacol și de viziune managerială condamnă

Ca urmare echipele noastre mai răsărite (strict în context) se bazează exclusiv pe reciclarea câtorva fotbaliști internaționali mai distruși sau la final de carieră sau pe acumularea (cum face Steaua) a celor care calcă ceva mai rar pe minge; toate astea însă cu speranța vreunei lovituri financiare pe piața transferurilor, nu a vreunei performanțe care, de când s-a desființat cupa intertoto, este din ce în ce mai îndepărtată și nici a vuietului unor tribune pline și fericite.

Când și când realitatea trece pe la noi prin ogradă, de exemplu sub forma vreunei echipe ca Sporting Lisabona, prin nimic redutabilă, dar care totuși este rezultatul unei alte culturi, a unui alt mod de abordare și a unor altfel de obiective propuse, echipă care nu numai că transformă bivolașii noștri de fotbaliști în perișoare, hamburgeri și pastramă, dar mai și developează, pentru oricine, lipsa de speranță și de perspectivă care există în fotbalul național.

A-i înjura pe alde Enache, Budescu, Ilarie, Alibec sau Tănase este inutil, bieții oameni oricum nu ar putea mult mai mult decât oricare din noi în fața unor profesioniști. Și dacă unii dintre acești fotbaliști au părut ieri ridicoli, ridicolul lor nu este mai mare decât acela al nostru de a crede că, mileniul acesta, dacă nu se va schimba ceva, vreo echipă de-a noastră va ajunge să se califice în Cupa Campionilor.

Păreri extrem de contradictorii și de aprinse după recentul 1-12 realizat de Simona Halep în fața Gabrielei Muguruza.

Singurul aspect necontestat este acela că, de data aceasta, nu arbitrajul părtinitor a fost de vină, cum se mai întâmplă cu băieții, la fotbal, în vreuna din încleștările relevante cu Feroe, Vilnius sau Nicosia.

O parte din concetățeni s-au văzut atinși în corason de înfrângere; își puseseră de cu seară berile la rece, izgoniseră nevestele din fața canapelei, își puseseră ciorapii norocoși și în general făcuseră tot ce ține de ei pentru o seară sportivă de fală, stricată din păcate de fileul disproporționat de înalt de pe partea Simonei.

Într-o lume în care patriotismul, în lipsa secuilor ieșiți să autonomizeze ulița, ia din ce în ce mai mult forma unor urlete în noapte în eventualitatea, altfel improbabilă, a unor victorii sportive românești, o mare parte din concetățenii noștri s-au simțit alaltăieri seara trădați și incomplet reprezentați. Nedreptățiți de investiția sufletească făcută în machedoanca noastră, o femeie care cu siguranță nu le-ar ține galerie la nici una din finalele pe care le-ar putea și ei susține dacă golitul berilor, bătutul nevestelor sau zăcutul pe canapea ar obține, în fine, aprobarea de a deveni sporturi olimpice.

Mai mult Simona a dat duminică cu piciorul nu numai vreunui al doilea game în meci ci și oportunității de a ajunge, pentru ei, bețivii de pe canapea, numărul unu mondial, poziție pe care o binemerităm pentru că ne place și practicăm sportul, pentru că suntem niște ființe cu mentalitate sportivă și pentru că în nici un moment din viața noastră nu ne construim propria grandoare din reușitele altuia.

Că biata femeie o fi și ea un om, cu limitele, munca și fizicul ei, silită permanent să se bată cu namile care ar trebui căutate la cromozomi și de pulă, asta nu poate impresiona pe bețivul sceptic pregătit de a deveni în fine numărul 1.

Eu personal cred că Simona va ajunge acolo; vom ști cu toții asta pentru că se va cutremura pământul, va șuiera văzduhul de stele căzătoare și clopotele, pe tot pământul vor începe să bată.

La extrema cealaltă se află cei care îi ocărăsc pe criticii prea virulenți ai jocului Simonei, aducându-le aminte faptul, corect în esența lui, că în afară de drumuri proaste, opriri de electricitate și taxe, statul român, și prin el noi, așa zișii suporteri, nu am contribuit cu nimic la ridicarea fetei de la stadiul de mogâldeață târându-și racheta la cel de star internațional. Și, ca urmare, că privitorii, mai ales cei români, nu ar avea dreptul să își dea cu părerea nici măcar după vreo reprezentație față de care bătăile încasate ritmic de naționala de fotbal pe oriunde mai joacă aceasta ar părea un model de joc bun și responsabil.

Nici cu asta nu sunt de acord; bun sau rău, steagul (imaginar) al României stă pe umerii Simonei Halep și, chiar dacă nu au fost condiții ca în SUA sau Anglia nu au fost nici condiții de Bangladesh. Mai mult ceva pricepere la nivel de juniori și tineret la tenis o fi și la noi din moment ce în ultima vreme au apărut atâtea jucătoare de top 100 și doar câțiva alibeci și budești la țurca națională.

Țara în care te naști nu o poți alege și nici nu o poți schimba, după cum nu-ți poți schimba părinții; mai mult păstrezi, indiferent cât de căcat ți s-ar părea asta, o responsabilitate afectivă față de ea, care ar trebui să fie superioară celei pentru Adidas, Pepsi sau mai știu eu ce sponsor.

Mă aștept ca orice om cu sufletul corect asamblat să tragă pentru țara lui, bună sau rea, mai mult decât pentru vreun club, asociație sau chiar pentru el însuși, nu pentru că țara face multe pentru el ci pentru că, vorba lui Keneddy, poate face el mai multe pentru ea.

În context exprimarea dezamăgirii unora este justificată deși, să nu uităm, tenisul ca orice alt sport, are până la urmă legile și pulsațiile lui și că, doar prin muncă și un pic de talent există o limită la cât de departe poți ajunge.

Eu continui să am rezervele mele privind toate aceste acte teroriste despre care se vorbește permanant (adică nu exclud posibilitatea ca ele să fie suficient de convenabile din perspectiva continuării cheltuielilor militare într-un veac deprimant de pașnic pentru oamenii și militarii serioși), dar fie! să accept că de fapt este vorba de o organizație teroristă extrem de eficientă și cu o popularitate de natură a crea permanent prozeliți, capabili de astfel de atrocități.

Nu înțeleg însă, să mă piști cu ceară, două lucruri:

1. Baza ISIS nefiind pe lună ci într-o arie destul de cunoscută, cum dracu de nu se reușește raderea ei de către o Americă care este de 100 de ori puternică decât America ce debarca în 1944 și ștergea de pe fața pământului, după mai puțin de un an, al 3-lea Reich. Nu cred că nu se poate, cred că nu se vrea.


2. Toată popularizarea asta de tip ”fapt divers” a asasinatelor precum cele de la Barcelona, tot acest prime time și analize redundante ale acestui gen de fapte, pe cine ajută de fapt? Că, dacă ne gândim bine, tocmai această difuzare largă a ”succesului” unor astfel de întreprinderi este de fapt scopul terorii. Să afle lumea că ISIS există, că are putere și că este nesigur în Europa.

Dacă ar fi la putere cineva inteligent nu ar permite deloc difuzarea aftermath-ului unui astfel de atac, pentru că nu este deloc util (la urma urmei nu vigilența populației cât eficiența serviciilor secrete ar trebui să controleze apariția genului acesta de atacuri) și pentru că lipsa de popularizare pe mapamond a reușitei unor astfel de acțiuni ar lovi ISIS mai tare decât înjurarea lor la oră de maximă audiență.

Din punctul acesta de vedere iar mi se pare că toată această tevatură este menită de fapt pentru cetățeanul nevinovat, mai ales pentru contribuabilul la înarmare și la salarii mari pentru militari și servicii secrete. Contribuabil care nu ar trebui să se sucească și să înceapă să i se pară că nu sunt necesare rachete, coverte, bombe noi și ofițeri sub acoperire.

Eu sunt mai bou – dacă aș avea puterea și dacă aș fi expus, pe bune, la un astfel de șir de atacuri, aș trimite jumătate din rachetele din dotare în zonele controlate de ISIS, aș desfășura trupele mele bine plătite să ia zona la mână și aș da muzică la televizor, nu imagini, atunci când inamicul m-ar lovi, doar ca să știu că atunci când deschid CNN pe stimabili îi ia cu vâjâială pe sub turbane și cu nod în gât sub burkă.

Pare că trăim vremuri blagoslovite acum că se constată că, urmare fără îndoială a cârmuirii de bine psedisto-aldistă, economia româniei crește ca un pui de caniche hrănit cu Pedigree, îndreptându-se spre rolul ei dintotdeauna, de ciobănesc mioritic.

O să fie vai și amar de concetățenii noștri care lucrează la vama din Nădlac atunci când nemții, francezii, elvețienii și suedezii vor înțelege acest fapt benefic, sesizat de Institutul Național de Statistică, și vor începe să dea năvală spre acest El Dorado european, atât de abundent în muștar de Tecuci, covrigi de Buzău și palincuță.

Momentan se pare că fraierii se cantonează, probabil din patriotism, în jenanta lor stagnare economică de acasă.

Am meditat îndelung asupra cauzelor acestei revigorări economice pe care o trăim practic fără să o simțim cu nimic și am realizat că explicațiile antipatriotice, de tipul ”pătrunjelul crește mai repede decât stejarul”, sau ”s-a dat liber la peturi și bostan și boii de la statistică le numără” sunt cu totul și cu totul false.

Fraților, este vorba de fapt de deșteptăciune.

De înalta capacitate corelativă, de patriotismul de neevitat nici măcar pe WC, de profunda pricepere și dedicare ale politicienilor români care, după o perioadă în care au adormit vigilența competitorilor europeni mimând faptul că sunt proști ca noaptea, hoți, nesimțiți și obsedați doar de binele lor, a familiilor lor și a secretarelor care le sug pulile, au ieșit pe contraatac cu măsuri luminoase, programe magice de guvernare și o cârmuire atât de bună încât îmi este frică, în fiecare dimineață, să nu cumva să aflu că au fost răpiți de americani pentru clonare.

Singurele detalii care umbresc, vag, această reușită economică de proporții, acest avânt statistic de neimaginat, sunt, ca de obicei, autostrăzile terminate doar pe hârtie, gândacii din spitale, acoperișurile prăbușite ale școlilor cu WCul în curte și cozile interminabile de la pașapoarte, carnete de conducere sau buletine.

După trei ani în care domnul profesor Voiculescu a comunicat cu admiratorii strict prin opere științifice de valoare inestimabilă, elaborate la un nivel de cufureală intelectuală care a uimit pe toată lumea, acum că hibridul a fost eliberat (condiționat) din pușcărie și externat din spitalul universitar (unde un alt domn profesor, domnul Oprescu, l-a vindecat cu un cocktail de No-Spa de ocluzie intestinala mecanică), simpaticul exemplar cu solzi a prins grai.

Și pentru că la admiratorii lui predomină creierul reptilian și discursul lui actual este în varanică.

În primul rând aș spune că eu, chiar dacă înțeleg de ce Oprescu a preferat să nu – l opereze, anatomia varanilor nefiind predată la școala de medicină românească, mă mir că psihiatrii spitalului municipal nu l-au oprit pe om pentru investigații suplimentare atunci atunci când domnul profesor le-a cerut să închidă ochii și să se teleporteze la biroul lui Băsescu alături de el.

În al doilea rând înțeleg, din ceea ce spune, că reptilianul consideră că i-au fost furați 3 ani de viață, nu că a a ciordit el 7 ani de la sistemul judiciar, prin abilitatea de a pretinde că îl doare burtica.

Bineînțeles însă că, dacă tot a fost eliberat de milă după mii de insistențe, care au inclus și măturarea celulei și risipa de No-Spa, varanul a tras concluzia că este de fapt nevinovat și că prejudiciul de care se tot vorbește, prejudiciu din care el, familia lui și urmașii urmașilor lui vor duce un trai îmbelșugat în următoarea mie de ani, este de fapt imaginar.

În al treilea rând domnul profesor ne-a destăinuit că, din postura lui de Nelson Mandela specializat în șperțuri, a dezvoltat o tehnică infailibilă de a rezista în condiții de detenție; stătea cu ochii închiși. Hiberna ca un varan adică. Cu ochii atât de închiși încât îl dureau și pleoapele (motiv în opinia mea suficient de serios, cam cât o ocluzie intestinală mecanică rezolvată cu NoSpa, ca să fie eliberat de urgență).

Păcat numai că iată, acum că a ieșit, domnul profesor nu continuă cu acest exercițiu decât pe perioada nopții, dar mai ales că nu se mulțumește doar cu deschiderea acestora ci și a gurii.

Căci vestea cu adevărat tristă este aceea că șopârla nu are de gând să se bage sub vreo piatră și să ne lase să uităm de el, ci are planuri mari. Și destul prejudiciu nerambursat prin conturi cu care să și le urmărească minus, desigur, dacă cocktailul minune a lui Oprescu nu se va dovedi totuși, pe termen lung, ineficient.

Situație în care poate că Varanul ar putea să țină ochii închiși într-una, fără efort.