Paradoxul tâmpeniei românești

 

Poporul român este plin de paradoxuri.

Pe de o parte câteva milioane de nătărăi doresc să schimbe constituția ca să fie siguri că  pot intezice homosexualilor dreptul de a-și întemeia o familie în mod oficial, pe de altă parte milioane (după părerea mea cam aceleași) nu au nici un stress să voteze penali, pușcăriabili și pușcăriași care să le reprezinte interesele.

Practic putem sesiza un interes mai mare al românilor pentru reglementarea modului în care se fut alții decât pentru reglementarea modului în care urmează a fi futuți ei înșiși anii următori.

Există se pare două niveluri de tâmpenie – cea comprehensibilă, pe care o regreți dar pe undeva o poți explica și cea misterioasă, inexplicabilă și care sfidează până și regulile laxe ale idioțeniei simple.

Dar la bizonul românesc care se îndreaptă boncăluind spre secțiile de votare nu este vorba numai de dimensiunea abisală a cretinismului; mai contează se pare și imoralitatea profundă a tuturor acestor oameni pentru care prezența sau nu a onestității la semeni și conducători nu este, iată, esențială.

Și de ce ar fi? Biserica nu insistă pe onestitatea colectivității cât pe post, rugăciune, contribuție și anatemizarea altora; școala nu promovează valori ci poșpăială și memorare fără sens iar spațiul public prezintă ca modele fotbaliști, curviștine și șmecherași de doi bani.

Într-un puseu de optimism, în perioada așa zisei revoluții, domnul Silviu Brucan a pronosticat faptul că așezarea valorilor și normalitatea la noi vor necesita trecerea a cel puțin douăzeci de ani. Amestecul unic de tâmpenie și imoralitate ale neamului nostru a condus însă la realitatea că, acum că a trecut un sfert de veac de atunci, constatăm că mai avem nevoie de numai vreo 50 ca să ajungem acolo.

În prezența unei asemenea mase de electori democrația devine din păcate nerelevantă și în nici un caz un motor al progresului național. Este relaxant că o dată la 4 ani îi mai vezi pe potentații acesteia dându-se de ceasul morții la televizor și, ocazional, fiind înlocuiți dar, dintr-o perspectivă mai largă a lucrurilor, probată de deceniile trecute până acum, democrația are la noi doar semnificația reciclării permanente a unor dobitoci și, pe alocuri, penali, fără proiecte și fără viziune.

Am așteptat, când eram mai tânăr, să se schimbe ceva și să am sentimentul unui progres. Am tot crezut că de vină or fi partidele, dar că o apare unul luminos, personajele, dar s-o găsi vreunul pozitiv sau sistemul, dar că la un moment dat acesta s-o reforma și o apare vreunul mai funcțional.

Din păcate constat astăzi că problema nu este și nu a fost nicioadtă nici la partide, nici la politicieni și nici la sistemul nostru politic ci strict la poporul nostru.

Care este posibil, oricât de trist sună, să aibă la nivel de conducere în această perioadă  exact ceea ce merită.