Unul din paradoxurile sociale este faptul că bogăția este relativă, dar sărăcia este absolută.
Oamenii bogați, chiar și cei extrem de bogați, simt că ar putea avea mai mult. La urma urmei ce bucurie poția avea, chiar miliardar fiind, dacă indicele Dow Jones scade într-o bună zi și îți rade câteva miliarde? Sigur, îți mai rămân câteva, dar ce să faci cu ele? Dacă faza se repetă îți tragi și un glonț în cap.
Câtă plăcere poate găsi un bogat în viață când totul se învechește, se demodează sau, în cazul nevestelor, îmbătrânește? Cum să îți priască Lamborghiniul, când vecinul miliardar are un Bugatti nou nouț bătut cu nestemate și cum să asculți netulburat turuiala hoașcei când partnerul tău de afaceri tocmai și-a casat nevasta și și-a luat în fine alături de el o ființă care, la cei 20 de ani ai ei, îl înțelege cu adevărat.
Da, e greu să fii bogat din motivul simplu că de fapt nu ești niciodată suficient de bogat.
La polul celălalt săracii nu au același set de probleme; în sărăcie sunt doar două grade mari – cea în care dormi pe străzi, îți chiorăie mațele sau, pur și simplu, îți pui ștreangul de gât că nu mai ai nici un venit și cea mai puțin apăsată în care doar faci calcule zi de zi, cauți produsele mai ieftine, fie ele toxice, pingelești ciubotele, fie ele deja pingelite și aștepți ziua de vot, sperând la un punct de pensie mai mare. Ca să nu ajungi în prima categorie.
Sărăcia de cetățean care se ferește pe trotuar de stropii limuzinelor cărând neveste de miliardar, care ocolește palatele bogătanilor, de frica body guarzilor și care își ia revanșa la televizor, urmărind dramele mondene, finanțiste sau juridice ale unora din bogați.
În context, la specia umană, principala bucurie a săracului rămâne sărăcia altora exact cum, la bogat, principala tristețe este bogăția altora. Ceea ce face specia și epoca noastră extrem de interesante.