Am văzut acum câteva zile un documentar pe History Chanel despre moartea lui Stalin (un om cu mai mult bun simț, din punctul ăsta de vedere, decât Iliescu).
Şi ce m-a impresionat cel mai mult în film a fost faptul că, atunci când l-au dus pe tătuc la mauzoleu, câteva milioane de ruşi inlacrimați au trecut, zile in şir, prin fața stârvului.
Nu păreau oameni veniți acolo doar ca să se asigure că Visarionovici schimbase lumile ci realmente oameni îndurerați.
Stiu că ar fi putut fi o propagandă dar, se pare, o mare parte din poporul sovietic chiar l-a regretat.
Există se pare o latură latentă paternalistă la noi, popoarele astea mai întârziate din punct de vedere istoric (ca să mă exprim eufemistic) care ne face să ne ataşăm de siluitorii noştri, ca o femeie fără multa minte de bețivul ei.
Cam aşa şi cu votul masiv de azi pentru PSD.
Mă rog, masiv e o vorbă, că 40% din 40% nu este totuşi o majoritate supetlativă.
Dar masiv printre cei care şi-au târât posterioarele la urne.
Ce puteau ei găsi la un partid care a furat pe față, care nu si-a respectat aproape niciodată promisiunile electorale (în nici un caz pe cele ale lui Ponta), care nu a reformat nici un adpect al vieții noastre şi care a adus pâna la stadiul de insuportabil mafia şi baronatele țării (reprezentândi-se de altfel printr-un condamnat definitiv) , pe mine mă depăşeşte, exact cum m-a depăşit motivul pentru care milioane de rusi plângeau lângă hoitul lui Stalin.
Aşa că nu pot găsi alta explicatie decât acest masochist, nefiresc şi tembel ataşament care, la colectivitățile subdezvoltate, se naşte intre acestea şi liderii ei la fel de handicapați, ataşament bazat pe frica ancestrală de mai rău.
Ce este trist insă este că au trecut 27 de ani. Si dacă triumful cucuvelei în 90 putea fi ințeles prin circumstanța iesirii de prea putina vreme din dictatură, de data asta nu mai putem găsi alta explicație în afara celei legate de functionarea lamentabila a mintii şi sufletului unei părti, din pacate majoritare, a poporului nostru.