Ușa maro

 

Unul din lucrurile interesante care mi se mai întâmplă atunci când străbat curtea institutului în halat este acela de a fi oprit de vreun pacient sau aparținător care să mă întrebe fel de fel de lucruri (Unde este policlinica? Unde este cabinetul dr. X? Unde sunt laboratoarele? Pe unde se iese?).

În mod obișnuit chestia nu mă deranjează. La urma urmei nu toate informațiile sunt prins în săgețelele și indicatoarele care au înțesat pereții instituției și, la urma urmei, cât de sigur poți fi în România de acestea? În plus tehnica de deplasare a românului din punctul A în punctul B se bazează mai mult pe intuiție, scurtătură și bunăvoința celor din jur decât pe planificare, informare și puncte cardinale.

Nu mă deranjează în mod obișnuit să dau indicații precise acestor oameni dar, atunci când afară sunt -8 grade și, în ciuda izolării termice pe care o port în jurul viscerelor, temperatura trupului meu scade cu fiecare secundă, am constatat că am tendința de a fi mai puțin vorbăreț.

Aș pretinde chiar că în condiții laponice devin laconic.

Străbăteam deci astăzi curtea institutului cu entuziasmul unui pinguin jumulit în cea mai frumoasă zi de ger din Antarctica, când o doamnă mă oprește ca să mă întrebe dacă știu unde este intrarea cu ușă maro, dar nu cea de la rampă.

Există doar două intrări din curtea interioară în Institut – cea prevăzută cu o rampă (un dispozitiv excelent, dedicat celor cu handicap și cu scaune cu rotile, pe care eu personal am căzut iarna de vreo două ori) și o alta care, într-adevăr, are culoare maro, fiind extrem de vizibilă prin contrast cu peretele gri. Nu există o a treia.

Există ce este drept mai multe ferestre aersisind încăperile de la demisol, dar nicuna nu este maro.

Practic în gerul dimineții întrebarea a aterizat peste mine cam în același mod în care aterizează întrebările lui Adi Popa pentru Regenkampf (”la ce poartă ziceați că trebuie să trag, mister?”).

Nu pot să îmi dau seama unde se încurcase doamna, aflată de altfel la 5 metri liniari de susnumita ușă... O fi crezut că mai există vreuna și mai maro, activată de vocea medicului sau poate o exista, în lumea atât de colorată a femeilor, un oarecare dubiu dacă lemniul cu nuanțe roșcate al ușii poate, cu adevărat, fi numit maro?

M-am oprit, ca un eschimos la un stand de înghețată și am dat lămuriri sacadate femeii, cu planul malefic de a intra la căldură înainte ca expunerea la frig să înceapă a afecta funcțiile mele vitale.

Din păcate însă, o dată misterul ușii elucidat, doamna a dorit să afle mai multe, de exemplu dacă există lift și modul în care ar putea ajunge la el, în odiseea întreprinsă de a ajunge la doctorița X.

Practic conversația începuse să se încingă, la fel ca meningele meu de altfel.

Am încredințat femeia în mâinile Celui de Sus, asigurând-o de faptul că, o dată ușa maro străbătută, se vor găsi oameni mai puțin meteorosensibili care să o ajute să ajungă la destinație fără a contribui decisiv la degerarea endocrinologilor nevinovați.

Și mă gândesc serios ca, pentru viitor, managerul institutului să lipească pe susnumita ușă un panou simplu pe care să scrie:”Ușa maro”.