Blog Mircea Drăgan

Rezumat
Obiective: Studierea trăsăturilor psihologice ale scriitorului Ion Creangă şi definirea bolilor de care acesta a suferit.
Metodă: Cercetarea textelor biografice, a opiniilor unor contemporani, ale unor critici de artă şi ale unor pasaje din opera acestuia.
Rezultate: În perioada în care a trăit, Ion Creangă a fost un personaj controversat. Un diacon răspopit, un învăţător dăruit cu har şi un mare scriitor. Un om mai mereu vesel, iute la mânie, un histrion lacom la mâncare şi băutură, un obez pletoric, un posibil diabetic şi un probabil epileptic. După unii autori a decedat de apoplexie, după alţii după o criză epileptică. Din trăsăturile personalităţii sale au izvorât atât creaţia, dar şi suferinţa sa.
Concluzii: Ion Creangă a avut o personalitate cu evidente trăsături afective hipertime, asociate unei inteligenţe vii şi unui ascuţit simţ al umorului ţărănesc. Faptul a făcut posibilă coexistenţa unei activităţi creatoare de excepţie ce i-a adus consacrarea în literatura română, dar şi multiple neplăceri în viaţa de zi cu zi, o afectare progresivă psiho-somatică, finalizate printr-o patologie severă care i-a provocat sfârşitul.
Cuvinte cheie: epilepsie, personalitate accentuată, personalitate hipertimă.

Introducere
Personalitatea afectivă
Personalitatea depresivă a fost descrisă de Kraepelin în 1913. Kurt Schneider include în psihopatii atât personalitatea depresivă cât şi pe cea hipertimă, hipomaniacală.(1)
Clasificarea OMS, CIM 9 o menţionează, în timp ce clasificarea CIM 10 nu o mai codifică separat.
În clasificarea DSM-IV-R apare în cadrul capitolului de tulburări afective, subclasa ,,Tulburarea ciclotimică’’. Tulburarea este caracterizată prin: apariţia precoce în viaţă, adolescenţă şi prima tinereţe. Are o evoluţie fluctuantă, cronică, implicând numeroase perioade de simptome hipomaniacale şi numeroase perioade de simptome depresive. Ambele sunt insufiente ca număr, severitate, durată pentru a satisface criteriile complete pentru un episod depresiv sau pentru unul maniacal complet.
Deşi unii oameni pot funcţiona extrem de bine în cursul unor perioade de hipomanie, în general trebuie să existe o detresă, sau o deteriorare clinic semnificativă în domeniul social şi/sau profesional...’’(2)
Personalitatea hipertimică este descrisă de Leonhardt (3.1) ca ,,o combinaţie a veseliei, cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi o înclinaţie spre digresiuni în gândire, înclinaţie care uneori frizează fuga de idei. Nevoia de acţiune poate genera totodată realizări de valoare. Numeroase inovaţii şi iniţiative apar tocmai în felul acesta. La reuniuni, personalităţile hipertimice sunt cele mai antrenante. Atâta timp cât au un public care îi ascultă, hipertimicii vorbesc şi povestesc fără să devină plictisitori, deoarece nu rămân mult timp la acelaşi subiect, aduc în discuţie teme noi, povestirile lor sunt pline de glume; în general, oameni de acest fel au umor...există tendinţa ca veselia să se transforme în iritabilitate.’’
După K.Schneider, citat de Predescu(4) ,,alcoolismul hipertimului provine din nevoia pe care el o are de a se asocia, de a se bucura împreună cu alţii’’.

Personalitate, cultură, destin.
Analiza trăsăturilor personalităţii, ajută la înţelegerea modului în care o persoană gândeşte, acţionează şi se exprimă social. Oricărui subiect i se poate face un profil psihologic al personalităţii; de la anonimi, până la somităţi ce au marcat istoria unei naţiuni, a unei culturi, sau a unei epoci.
În acest sens S. Freud scria: ,,Se poate presupune că oamenii de spirit dispun de anumite inclinaţii sau condiţii psihice speciale...’’(5). Nietzsche afirma ,,Un psiholog, un ghicitor în suflete are nevoie de duritate mai mult decât oricine. Altfel se va topi de milă. Iar elevul său se va înneca în apă mică’’(6).
Este o evindenţă fenomenologică, că la acelaşi subiect pot coexista activităţi creatoare de excepţie şi afectări maladive ale personalităţii, sau izvorâte din aceasta. K.Leonhard referindu-se la Othelo spune:
,, Se prea poate ca Shakespeare să fi avut cu adevărat în vedere o boală mintală...’’(3.2).
În acest sens se pot cita numeroase exemple de mari nume din cultură sau din politică care au suferit de maladii mintale şi care au reuşit în pofida acestora să facă istorie.
Nietzsche a murit psihotic (7), Schumann la fel. Chopin un bipolar tuberculos a avut momente de mare expansivitate intersectate cu grave episoade depresive. Cezar a fost un epileptic cu trăsături paranoiace.
Van Gogh, un posibil homosexual latent, un răspopit luteran, a împărtăşit într-un anumit fel destinul lui Creangă.(8) Consuma bături alcoolice (absint), avea crize de tip epileptiform şi episoade de bipolaritate. Unele crize de profundă depresie; precum cele de la Londra, sau de la Arles. Ultima, o localitate însorită din sudul Franţei unde pictorul a avut perioade de expansivitate, dar şi un raptus bipolar grav, soldat cu o automutilare (tăierea urechii drepte); pe care i-a servit-o apoi pe o tavă prietenului său Paul Gaugain.Un ultim episod s-a soldat cu suicid. Împuşcare în tâmplă cu un pistol. Din această perioadă datează tablouri ca ,,Floarea soarelui’’ şi ,,Lan de grâu cu ciori’’. Picturi care prin tematica compoziţiei plastice, prin tuşă, ca şi prin culoare, sunt expresia stării afective a artistului din acea perioadă.
Despre bolile de care a suferit Ion Creangă şi despre eventuala influenţă pe care au avut-o în opera sa, nu s-a scris aproape nimic,
spre deosebire de Mihai Eminescu despre a cărui afecţiune psihiatrică
s-a speculat mult.(9)

Material şi metodă
Trăsăturile de personalitate şi bolile de care a suferit ale lui Creangă au fost analizate prin intermediul citării opiniilor exprimate de către critici de artă importanţi, şi a memorialisticii produse de prieteni, elevi şi contemporani ai marelui artist. În lucrare s-au utilizat pasaje autobiografice din:,, Amintiri din Copilărie’’(10); conţinutul epic, anumite personaje şi stilistica din unele opere ale lui Creangă. Sunt dovezi ce atestă mai ales indirect trăsăturile carateriale afective ale autorului.

Discuţii
Vor exista mereu voci care vor susţine că a publica cercetări, asupra unei posibile tulburări mintale de care a suferit o personalitate din domeniul culturii, poate aduce atingere reputaţiei şi prestigiului acesteia. Inclusiv a prestigiului naţiunii la care aceasta este apartenentă. Contrar acestei opinii se poate argumenta că o astfel de cercetare îmbunătăţeşte imaginea pe care artistul o deţine în conştiinţa colectivă. Despre bolile de care a suferit Ion Creangă şi despre eventuala influenţă pe care au avut-o acestea au avut-o în opera sa nu s-a scris aproape nimic. Din punct de vedere medical, cele mai obiective sunt relatările care se referă la atacurile sale de tip epileptic, la concediile medicale pe care acesta le solicita Ministerului Învăţământului (11), la curele hidrotermale efectuate la Slănic Moldova, sau la faptul că în anul 1881 a fost spitalizat la Spitalul Brâncovenesc.
Ion Creangă a fost un mare povestitor, un ,,poporan’’, un ,,Rabelais român’’.
Viaţa i-a fost marcată de suişuri şi de coborâşuri, de lovituri, de disensiuni cu autorităţile ecleziastice. Cu consecinţe uneori tragice în plan profesional. Conflictul cu Protoeria a atras sancţionarea sa şi pierderea diaconiei, iar pe timp limitat şi pe cea a slujbei de învăţător.(12)
Destinul i-a fost marcat de multiple eşecuri în familie. Scandaluri şi umiliri suferite din partea fostului său socru (preot). Soţia adulterină l-a părăsit. După 6 ani de la despărţirea în fapt, a urmat divorţul de aceasta. Şi-a crescut singur copilul.
A fost criticat uneori pe nedrept; de unele ziare, de unii politicieni, de oameni de cultură.(13.1)
A avut parte şi de superbe momente de împlinire creatoare. Histrionismul său s-a manifestat din plin în timpul seratelor Junimii. Acolo era aplaudat pentru lecturile şi ,,ţărăniile’’ sale, spuse ,, pe uliţa mare’’.
A avut şi mari reuşite în misiunea de institutor şi de scriitor de manuale şcolare, căpătând în timp pentru această activitate o unanimă recunoaştere naţională.
S-a confruntat conflictual cu persoane dintre cele mai diverse. De la cele mărunte, precum megieşul bojdeucii sale din Ţicău, care îi săpa la temelia casei, la unele influente cu funcţii publice de notoriatate, precum ministrul Instrucţiunii publice Cristian Tell.(13.2)
A avut mulţi duşmani: feţe popeşti, oameni neînsemnati, dar şi cărturari şi oameni politici importanţi precum a fost Iacob Negruzzi .
A fost dăruit de viaţă cu mari apropiaţi. Personalităţi care i-au înţeles valorea, l-au respectat, îndrăgit, cultivat, aprobat, stimulându-l în a se exprima creator. Titu Maiorescu i-a fost mai întâi profesor la şcoala de institutori. L-a primit la şedinţele Junimii unde era se pare la început însoţit de Eminescu. În calitate de Ministru al Instrucţiunii, Maiorescu i-a redat lui Creangă postul de institutor pe care îl pierduse şi l-a încurajat în scrierea manualelor sale şcolare.
O prietenie exemplară şi deosebit de roditoare l-a legat de ,,Luceafărul poeziei româneşti’’. Chiar şi atunci când mintea celor doi începuse să se întunece, încă s-au mai vizitat; vizita din 1882 primăvara, a lui Creangă la ospiciul Mănăstirii Neamţ unde era internat Eminescu, anticipa dispariţia celor doi.
Persoana, biografia şi opera lui Ion Creangă au fost ţinta a numeroase atacuri otrăvite şi mistificări, dar şi al unor elogii interesate şi exagerate.
S-au emis păreri diverse, unele excesiv laudative, altele mult prea aspre.

Personalitatea premorbidă a lui Ion Creangă
Trăsături psihologice ale lui I.Creangă din copilărie şi tinereţe, înainte de a i se declanşa îmbolnăvirea.

Copilăria
Sunt de notorietate multe făptuiri ,,şugubeţe’’pe care Creangă le-a descris cu mult umor în,, Amitiri din copilărie’’(14):
-,,Smărăndiţa popii’’
-,,Calul Bălan’’ pe care părintele Ioan îi poftea pe obrăznicăturile de copii să se urce şi îi trata cu curelele ,, Sfântului Nicolai’’cel luat din cui.
-Opinia zeflemitoare a tatălui său, Ştefan a Petrei în legătură cu învăţătura: ,,Logofete, branza-n cui,
Lapte acru-n călimări
Chiu şi vai prin buzunări!’’
-,,Povestea Irinucăi de la Broşteni’’.Cea cu cocioaba veche din bârne pe care Nică a dărâmat-o prăvălind o stâncă de pe deal; femeie care avea ,,o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înoptezi la dânsa’’.
-,,Râia căprească’’ tratată cu leşie de ciucălăi.
-,,Pupeza din tei’’
Călinescu îl caracterizează pe copilul Creangă ca fiind: ,,Plin de contradicţii. Sfios şi violent, simţitor şi nepăsător, încăpăţânat, voind mai multe lucruri deodată, afemeiat încă din copilărie, întreprinzător, agresiv, leneş şi totuşi doritor de a învăţa carte.’’(15.1)

Adolescenţa
La şcoala de catiheţi de la Fălticeni,, chefuiau prin crâşme, ,,furluau alimente’’ , îşi puneau poşte în somn, adică foi de hârtie lipite cu seu şi aprinse între degetele picioarelor...’’(15.2)

Perioada diaconiei
A fost marcată de numeroase conflicte.
Conflictul cu socrul său:
-12 ianuarie 1860:,,aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a me soţie, fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus ghiarăle în gât de a mă sugruma cu totul!...(16.1)
Conflictul cu soţia adulteră, de care se va divorţa.
Conflictul cu superiorii ecleziaşti:
-13 februarie 1868. A fost văzut mergând la teatru, ceeace pentru acea perioadă era interzis de cutuma ortodoxiei ieşene. Ziarul,,Convenţiunea’’ publica un articol critic intitulat,,Relativ la mergerea preoţilor la teatru’’. atrăgând atenţia Mitropolitului asupra nerespectării canoanelor bisericeşti.(15.3)
-Tirului cu puşca de vânătoare, ca să sperie ciorile din turnul bisericii Goliei.(15.4)
-Tunderea pletelor sale lungi. A fost un ultim gest ce i-a atras suspendarea din preoţie şi pentru scurt timp şi din cea de învăţător(16.2)

Perioada Junimistă
Creangă devenise o persoană cunoscută. Pierduse diaconia, dar datorită recunoşterii valorice de care se bucura în ochii lui Titu Maiorescu recâştigase slujba de institutor, la şcoala II din Păcurari.
Lua parte la diferite mitinguri politice şi electorale unde oratoria sa avea parte de ovaţii, dar şi de huiduielile asistenţei.
Îl cunoşte pe Eminescu care devenise revizor şcolar şi între cei doi se leagă o prietenie deosebit de strânsă. Eminescu s-a mutat în bojdeucă. Umblau la ,, Cârciuma Bolta Rece’’ recitând unul altuia versuri:
Creangă lui Eminescu:., Aista-i băietul gălăţanul,
Care şi-a băut sumanul,
Şi-a rămas într-un ilic,
Şi îl ie dracul de frig’’
Eminescu lui Creangă: ,,Hai în codrul cu verdeaţă
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.(17)
I se publică ,, Povestea lui Ionică cel prost,, Scrisă de Ioan-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicată cărăcudei din unimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.’’(18)
Este o perioadă pe care G.Călinescu în Istoria Literaturii Române o caracterizează ca fiind una în care fostul diacon a căpătat trecere mare la şedinţele Junimii prin anecdotele sale ,,corozive’’, ,,ţărăniile’’ ,,măscăricioase’’ spuse ,,pe uliţa mare’’.(17)
Din această perioadă datează cimiliturile pe care le citează acelaşi Călinescu:
,,Lată- peste lată, peste lată- îmbujorată, peste îmbujorată-crăcănată, peste crăcănată- măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală- gălbeneala şi peste gălbeneală-huduleţ’’
,,Vorba ceea: Vin la mama de mă cere.
De m-a da, de nu m-a da,
Este noapte mi-i fura.
,,Vorba ceea: Pielea rea şi răpănoasă
Ori o bate ori o lasă’’.(17)
În 24 octombrie al anului 1877 Ion Creangă îşi datează ,,Povestea Poveştilor”( Povestea pulii); text,, licenţios’’(19), despre care Gabriel Liiceanu spune: ,,Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic.’’
În decembrie 1877 Ion Creangă îşi exprimă tristeţea într-o scrisoare către Mihai Eminescu care părăsise Iaşul, pentru a se muta la Bucureşti:,, Dar coşcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă’’.(20)
Este momentul în care apăruseră primele atacuri de epilepsie. La 7 iunie 1877 , scrie Ioan S.Ionescu, în timp ce scria Harap Alb, Creangă primea primul concediu medical.
Alte mărturii ale celor care l-au cunoscut îl descriu ca ,,un om de mare veselie pentru prietenii săi; şi de multe ori Iaşul întreg răsuna de glumele şi poznele ce le stârnea el’’.(21)
,,Când ne aflam amândoi la Slănic, la tratament, şedeam amândoi în aceeasi odae; tovărăşia lui peste zi îmi era de o veselie nemaipomenită; peste noapte era însă un chin; căci boala sa mai totdeuna noaptea îl apuca...(şi din nou ziua) Creangă numai înceta cu frumoasele sale snoave, glume , istorii poznaşe fel şi chip, încât trecea timpul cu ele cât nici nu băgai de samă. Ştia mii şi mii de versuri populare, care de care frumoase şi mai hazlii’’.(21)
,,Era simplu, prietenos nevoie mare cu copiii, îngăduitor şi înţelegător la şolticăriile noastre, veşnic cu un surâs înflorit pe buzele lui cărnoase şi cu o vorbă de duh pentru acela care greşea ca şi pentru acela ce izbutea să-l mulţumescă în îndeplinirea îndatoririlor şcolăreşti’’.(22)

Despre bolile de care a suferit Ion Ceangă-Ipoteze:
Plecând de la datele biografice existente în legătură cu bolile de care a suferit şi a decedat Ion Creangă, se pot emite mai multe ipoteze:

1.Ipoteza epilepsiei.
Pentru această ipoteză pledează cele mai multe dintre relatările din epocă.
-Ziarul ,,Curierul Capitalei’’ anunţă în 18 octombrie 1883 faptul că ar fi încetat din viaţă, iar în 19 octombrie revine scriind:,,Comunicăm că... a avut un atac de apoplexie, dar n-a murit.’’ (16.10)
Se vorbea pe atunci în Iaşi că ,,lui Creangă i-a murit moartea.’’
-,,Aşa e boala asta...îi spunea el odată fiului său. Cred c’o să-şi facă felul şi-o să se ducă pe pustii.Şi biata mama a avut-o şi i-a trecut la urmă’’ (13.3)
-Gheorghe Ungureanu, aduce ca argument faptul că mama sa era epileptică şi că învăţatorul Creangă a avut o astfel de criză în timpul orelor de clasă, speriidu-i pe copii.
-George Călinescu, vorbeşte şi el despre crizele de epilepsie, pe care Creangă le numea ,, pedepsie’’ sau,, pedepsire’’.
-Constantin Parascan relatează faptul că aceste crize debutează în anul 1877, în timp ce Creangă scria povestea ,,Harap Alb’’.Este anul în care el solicită Ministerului un prim concediu medical.
În acel an Ion Creangă împlinise 40 de ani. La o asemenea vârstă este foarte puţin probabil să poată debuta o epilepsie genuină, centrencefalică, cu componentă ereditară. Mult mai probabil crizele de care suferea, erau crize epiletice secundare unor alte maladii. Se exclude posibilitatea existenţei unei tumori canceroase cerebrale primitive sau metastatice, întrucât de la debutul maladiei comiţiale, Creangă a mai trăit încă 13 ani. Nu poate fi exclusă însă existenţa unei tumori benigne. Etiologie
pe care cu greu am mai putea-o astăzi dovedi în absenţa unei autopsii care să se fi făcut atunci, imediat după decesul scriitorului.
Asupra tratamentului crizelor epileptice de care suferea I.Creangă aflăm de la G.Călinescu(..Viaţa şi opera) pg.223 care citează un articol din ziarul ,,Liberalul’ intitulat ,,Avis foarte important’’.Este vorba de un medic de la Berlin , numit Riebscläger, care făgăduia vindecarea epilepsiei prin altceva decât prin ,, bromural de potasiu’’

2.Ipoteza unor boli metabolice-Obezitatea şi diabetul zaharat.
În ultimii ani ai vieţii sale Creangă devenise obez, era bulimic, bea foarte multă apă, transpira abundent. Batistele sale roşii pe care le scotea din buzunar pentru a se şterge de sudoare, erau proverbiale. G. Panu citat de Constantin Parascan pg.202 şi-l aminteşte,,Scurt , gros şi gras, cu figura şi părul castaniu blond, cu gâtul scurt apoplectic şi cu figura congestionată...’’
Stilul său de viaţă a fost din tinereţe şi a rămas până la moarte unul parcă desprins din personajele din povestea sa,, Harap Alb’’. A fost un ,,Flămânzilă’’ şi un ,,Setilă’’.
Iată cum îl descrie Călinescu :,,Îmbuibarea sa e proverbială. Nu-şi pierdea vremea cu ,,zamoreală’’, ca ,,fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac’’, ci înghiţea hâlpav ca un Flămânzilă o mămăligă întreagă, un crap întreg, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă’’. ,,La masă Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluşte făcute cu pasat de mei şi cu bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă de lemn şi undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra şindilea cu o strachină de plăcinte moldoveneşti, zise cu poalele în brâu, însă ca băutură el se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă’’
Pentru renumita sa poftă de mâncare Creangă era poreclit în Iaşi ,,Părintele Smântână’’. În 16 iunie 1884 ziarul ,,Liberalul’’din Iaşi publică un reportaj de N.A.Bogdan.Acesta se afla împreună cu Creangă la băi la Slănic Moldova:,,Părintele Smântână pătimeşte de boala ...moronilor, cântăreşte vre-o 95-98 de kilo, fără cortel şi fără pălărie. Doctorul l-a asigurat că va scădea până la 80’’(15.5)
Într-o scrisoare către Eminescu, datată 31 decembrie 1880, Creangă scrie:,,Aferim...Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira.Apoi ne-am dus afară din oraş şi acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit ca vrăbiile...’’(16.4)
-Fiul Constantin Creangă îi scria tatălui său din Viena pe 8 noiembrie 1880 :,, Tată ! Boala dumitale are sau nu leac, aceasta nu ţi-o pot spune nici doctorii.Dacă ţii la viaţă şi la rugămiţile copilului tău, prezervă-te, schibă-ţi traiul, seleştete a asculta sfaturile doctorilor de acolo, care pentru asemenea boale sunt tot atât de savanţi ca şi aceştia de aici’’(16.5)
Ioan S.Ionescu tipograf , prieten şi tipograf îşi aminteşte:,, de felul lui...cam lacom la mâncare şi beutură, patimă care l-a vârât şi în groapă.C.Parascan (16.6). Ipoteza diabetului zaharat pare a fi plauzibilă prin constanţa polidipsiei şi polifagiei sale.

3. Ipoteza cardiovasculară- hipertensiunea arterială, ateroscleroza cerebrală, insuficienţa cardiacă.
Pentru această ipoteză pledează obezitatea, dispneea de efort , faciesul congestionat.
Jean Bart( Eugeniu P.Botez) care i-a fost elev în clasa a II-a îl descrie după 40 de ani:,,Parcă îl văd la catedră: mare, gras, suflând greoi şi deschiat la haina de şiac, tamponându-şi mereu fruntea şi părul bălan c-o batistă mare roşie popească” Citat de C. Parascan(16.7)
Un alt elev al său, Gigore Gheorghiu îl descrie:,, Era om greoi, limfatic şi transpira des...Părea îmbătrânit de tot, la vârsta lui de atunci.Mergea încet şi sufla greu’’.(16.8)
Creangă îşi descria începutul atacului:
- Vezi aşa, îmi vine o ameţeală la cap şi parcă îmi iese un fum pe nas’’Grig I.Alexandrescu în Amintiri despre Ion Creangă, în Convorbiri literare ,XXXVIII, nr 12 din 15 decembrie 1899, pg.1073-1084, Citat de G.Călinescu pg. 241.(23)

4.Ipoteza alcoolismului complicat.
Ioan S.Ionescu tipograf , prieten şi tipograf îşi aminteşte:,, de felul lui...cam lacom la mâncare şi beutură, patimă care l-a vârât şi în groapă.(16.9)
,,Creangă era şi un mare băutor.Vinul îi plăcea: dar nu-l bea decât între prieteni, când se aşeza la vorbă, sau la vre-o petrecere.El bea însă apă rece cu o sete nepotolită, câte o cofiţă, două la o masă’’
Grig Alexandrescu,,în Biografia lui Ion Creangă’’ îi descrie ,,Faţa gălbicioasă, obosită şi slăbiciunea trupului, care tremura.’’(15.6)

5. Ipoteza ,,Creangă nevropat’’
N,Ţimiraş vorbeşte astfel despre Ion Creangă:
,,Firea lui Creangă era croită deosebit, uneori neînţeleasă şi ciudată. În casă, între ai săi, de la aspră mânie trecea repede la voioşie, blândeţe şi bunătate îngerească. După însurătoarea lui Costache(fiul său) a ţinut să dea unele lămuriri şi poveţe norei sale... Îmi pare rău, zicea el, că trebuie să-ţi spun lucruri neplăcute...Băetul îmi cam seamănă mie, din păcate. Îar eu sunt un om bolnav, un nevropat cum s-ar zice...Şi cum era convins că şi Costache va fi lovit la rândul său de epilepsie, el adăuga pe un ton de dureroasă consolare:,,Nu trebuie să te sperii, drăguţă. Nevropaţi şi epileptici au mai fost şi alţii, mai mari şi mai puternici ca noi toţi: aşa a fost Cezar, aşa a fost Napoleon...’’ Urmează în aceeaşi carte pe contrapagină, o altă relatare referitoare la comportamentul,, nevropat’’ al lui Creangă.,,După cum înţeleg eu, coane Ionică şi Napoleon ăsta a fost deştept...Auzindu-l, Creangă s-a congestionat teribil. Petrecerea s’a spart, risipită de furtună şi bietul Enăchescu s-a strecurat pe uşă, rugându-se de iertare. Iar când a doua zi, când prietenul şi-a făcut ca de obiceiu apariţia, smerit şi pocăit, Creangă nu ştia cum să-l primescă mai bine şi să-l îmbuneze:,, Să nu te superi, Enăchescule, că tu ştii cum sunt eu...Şi să nu te mai îndoieşti altădată de deşteptăciunea lui Napoleon!’’(13.5)

6.Ipoteza personalităţii afective. Personalitate hipertimă, sau ciclotimie.
G. Călinescu spune:,, În iarna lui 1888, Creangă se porni iar la Bucureşti împreună cu tipograful I.S.Ionescu, asociatul său...În tren după ce vorbi până la miezul nopţii cu acea poftă nesecată, care îi era proprie, văzând că celălalt are gust de dormit, începu să cânte popeşte, zicând că-l apucase dorul de vremea câd era diacon.Cântă slujba toată, începând cu utreniile, toaca întâia, slujba de dimineaţă şi mormăi până la ziuă, ajungând la Buzău şi la prohodul cel mare, în vreme ce tovarăşul horcăia.Dar între cântări Creangă mâncase puii fripţi şi băuse trei sticle cu vin ale tovarăşului.Când acesta, la ziuă, îl întrebă cum putuse mânca şi cânta totodată, el răspunse cu acea veselie care-l mai zguduia din când în când:
-Apoi băiete, eu am făcut trei treburi deodată: am mâncat, am băut şi am cântat; stai şi ascultă, că acum încep cântările de la toaca a 2-a, slujbele, leturgia, deniile, botezurile , nunţile.’’(15.7)
-Eduard Gruber, un psiholog ce l-a vizitat la bojdeucă pe Creangă, căuta să expliciteze stilistica pe baza ,,hiperesteziei şi audiţiei colorate’’. Acesta îl descrie pe criitor astfel:,,Creangă este un puternic tip sensual şi auditiv; când scrie el e foarte emoţionat, acum râde singur, acum îi curg lacrimile în ochi, face mişcări involuntare, transpiră neîncetat şi respiră greoi, ca şi cum ar merge repede.Când scrie parcă aude fraza că i-o repeta cineva în urechi, apoi scrie şi iar şterge , scrie şi iar şterge, până ce fixează cuvintele şi înţelesul frazei’’. (23.1)
-Pe la jumătatea lunii decembrie 1888 tipograful Ionescu l-a vizitat la bojdeucă.Eminescu murise în vară şi Creangă îşi presimţea şi el sfârşitul apropiindu-se. I se mărturiseşte acestuia:
,,- Bre, se căi el-tare îmi pare rău că-s bolnav şi mă tem c-am să mor şi n-am să pot scrie anecdota cu moşu Haralambi şi încă două trei ce le am în cap” (24)

Concluzii:
1.Probabil că Ion Creangă nu a suferit de o epilepsie primară ci de una secundară. Pentru această ipoteză pledează debutul relativ tardiv al crizelor; la vârsta de 40 de ani. Cauza neoplazică cerebrală a crizelor epileptice se exclude pentrucă Ion Creangă a mai trăit încă 13 ani după debutul afecţiunii convulsivante.
În acest sens la solicitarea autorului prezentului articol făcută către Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Iaşi, am primit următorul răspuns scris (citat): Urmare a solicitării dumneavoastră adresată ServiciuluiArhive Naţionale Istorice Centrale, nr.8397/04.06.2010, înregistrată la noi sub nr.88850/11.06.2010, vă aducem la cunoştinţă că, din cercetarea mai multor fonduri arhivistice: Şcoala primară de băieţi nr.7,, Gh.Asachi’’Iaşi (1893-1948), Şcoala primară urbană de băieţi nr.2 Păcurari(1897), Documente (1838-1890), Epitropia Generală a Casei Spitalelor,,Sf.Spiridon’’Iaşi (1828-1948) s-a constatat că nu deţinem documente medicale sau alte informaţii privitoare la boala lui Ion Creangă, din perioada când era institutor la Iaşi. În lucrarea ,, Ion Creangă .Documente’’, ediţie îngrijită de Gh.Ungureanu, se preciza că documentele din fondul Şcoala ,,Gh.Asachi’’ publicate în anul 1940, au fost distruse în timpul celui de-al doilea război(citat încheiat).(25)
Ipoteza unei tumori benigne meningo-cerebrale cauzatoare de crize convulsivante nu poate fi nici afirmată, nici infirmată; neexistând o descriere necroptică a creerului său.
Aterosleroza cerebrală poate fi considerată a fi fost o posibilă cauză a crizelor dat fiind contextul dismetabolic şi cardiovascular.
2. Patologia dismetabolică este evidentă. Din multiplele descrieri ale biografilor săi, reiese faptul că Ion Creangă a fost o persoană gurmandă, bulimică şi obeză. Cel mai probabil a suferit de diabet zaharat. Polifagia şi polidipsia reprezintă dovada clinică.
3. Creangă un mare băutor. Consuma foarte des băuturi alcoolice, mai ales vin, dar şi băuturi distilate. Acest obicei i-a provocat în timp o patologie somatică şi i-a agravat-o pe cea psihică. Consumul exagerat a fost factor ce a concurat la creşterea obezităţii, la apariţia şi agravarea diabetului zaharat, provocându-i şi posibile afectări neurologice. Tremorul corpului şi hipersudoraţia ar fi putut avea originea în acest abuz. Este posibil ca şi crizele sale de tip epileptic să fi avut originea în excesele sale, sau în eventuale perioade de sevraj. Sfârşitul său a fost grăbit în ziua din 31 decembrie 1889 de o libaţiune bahică prelungită. După unii autori el a decedat în urma unui crize epileptice, după alţii ( G.Calinescu) în urma unei congestii cerebrale.
4. Boala cardiovasculară. A existat aproape sigur. O probabilă hipertensiune arterială, o cardiopatie ischemică cu eventuale tulburări de ritm şi de conducere şi o insuficienţă cardiacă. În favoarea ipotezei pledează faciesul congestionat, ,, apopletic’’, dispneea de efort. Stilul său de viată şi de alimentaţie, consumul de vin, gurmanderia, obezitatea, o posibilă dislipidemie, un posibilul diabet zaharat; au concurat la apariţia şi evoluţia patologiei cardiovasculare. ,, Congestia cerebrală’’ pe care unii autori o invoca ca fiind cauza decesului său, poate constitui încă un argument în favoarea acestei ipoteze.
5.Ipoteza Creangă ,, nevropat’’ susţinută de C.Ţimiraş nu se poate argumenta.(13.6) Creangă a fost un extravert, egosinton. Deprimările sale au fost reactive şi de scurtă durată. Cu toate că s-a autocaracterizat, ca fiind ,,un nevropat’’, de fapt în accepţiunea noastră de astăzi, Creangă utiliza termenul de nevropat în mod incorect. V. Predescu arată că termenul în cauză era la acea dată foarte utilizat în aproape toată psihopatologia.(4.1)
6. Ipoteza Ion Creangă o personalitate hipertimă, este cea mai apropiată de adevărul biografic, literar şi fiziopatologic. Pentru aceasta pledează faptul că din copilărie şi până a închis ochii a fost un extravert, cu un comportamentul ludic şi cu o veselie contagioasă.Un creator, cu multiple preocupări ideatice, un versificator prin asonanţă, un logoreic uneori de nestăpânit, un om rapid iritabil. Poseda o memorie prodigioasă a glumelor, poveştilor, cimiliturilor şi versurilor; cu care atrăgea auditoriul. Un mare iubitor de copii. Un foarte bun institutor. Un polipragmatic, implicat în multiple activităţi comerciale, politice, artistice şi literare. Nu puţine dintre preocupări sale au avut conţinut erotic, ,, pe uliţa mare’’. Pasiunea pe care o punea în activităţile zilnice era de multe ori exagerată. Era lacom la mâncare şi băutură, precum pesonajele din povestea sa ,,Harap Alb’’; ,, Fomilă’’ şi ,,Setilă’’

Concluzie finală
Ion Creangă a avut o personalitate cu evidente trăsături afective hipertime, asociate unei inteligenţe vii şi unui ascuţit simţ al umorului ţărănesc. Faptul a făcut posibilă coexistenţa unei activităţi creatoare de excepţie ce i-a adus consacrarea în literatura română, cu a unor multiple neplăceri în viaţa de zi cu zi. O afectare psiho-somatică progresivă, finalizate printr-o patologie severă care i-a provocat sfârşitul.
’’Bădiţă Ion Creangă,”
Ce sălbatică foame de a trăi ai zidit în noi!
Dă-ne-o nouă în toate clipele.Şi nu ne sătura niciodată.Lasă-ne să flămânzim mereu de cer albastru. De munţi. De muieri. De oameni. De dor. De nelegiuirea iubirii. De toate amintirile din copilărie.Chiar şi de nedreptăţi. Unde-i lumea, acolo să fim şi noi.
’’Fănuş Neagu”

Bibliografie
1.Pompilia Dehelean, Liana Dehelean, M.Dejelean.,,Problema personalităţii depresive’’ pg.101-108, în ,,Tulburările de personalitate, interpretări doctrinare’’.Sub redacţia lui Aurel Nireştean. Ed.Universsity Press.Târgul Mureş 2006.
2.DSM-IV-TR 2000, pg. 398-399.Editura Psihiatrilor Liberi, Bucureşti 2003
3.1.K.Leonhard ,, Personalităţi accentuate în viată şi în literatură’’. Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979. pg.161-169
3.2 Ibidem pg.273
4.V.Predescu,,Psihiatrie’’Editura medicală 1976;pg. 841-843.
4.1 Ibidem pg. 906
5.S.Freud.,,Comicul şi umorul’’Ed.Trei 2002.pg.125
6.Însemnările lui Friederich Nietzsche asupra doctorului Breuer, 16 decembrie 1882. Irvin D.Yalom ,, Plânsul lui Nietzsche’’ Ed.Humanitas 2010. pg.322
7. Georges Bataille & Annette Michelson, Nietzsche's Madness, October, Vol. 36, Georges Bataille: Writings on Laughter, Sacrifice, Nietzsche, Un-Knowing. (Spring, 1986), pp. 42-45.Wikipedia.
8.C. Martin; Apropos de la maladie de Vincent Van Gogh-editorial; www.rforl.com.PDF.
9.O. Vuia. Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu-studiu patografic;www.Editura Rita Vuia 2007.
10. Ion Creangă ,, Amintiri din copilărie’’; Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti , 1998.
11.Gh.Ungureanu,,Din vieaţa lui Ion Creangă, documente inedite’’Fundaţia pentru literatură şi artă ,,Regele Carol al II-lea;1940; pg.181-186.
12. C.Parascan,,Preoţia lui Creangă’’Sagittarius Libris, Iaşi 2003 ;pg.52
13.1.N.Ţimiraş,, Ion Creangă, după documente vechi, însemnări şi mărturii inedite’’Ediţia II-a ; Ed.Bucovina I.E Toruţiu; Creangă polemist; pg.141-150.
13.2.Ibidem ; pg 78.
13.3.Ibidem, ed.II-a, pg.244
13.4 Ibidem, ed II-a, pg.237
13.5 Ibidem, ed II-a, pg.238
13.6.Ibidem ed II-a, pg.237-240
14. Ion Creangă.,,Opere’’Poveşti, povestiri, amintiri din copilărie, scrisori, rostiri, zicatori.Ed.Princeps Iaşi 2007.
15.1.G.Călinescu. ,,Ion Creangă, viaţa şi opera’’Princeps Edit.2008.
15.2. Ibidem pg. 39; pg.159-162
15.3. Ibidem, pg. 92
15.4 Ibidem, pg. 97
15.5 Ibidem, pg. 230
15.6 Ibidem, pg. 241
15.7 Ibidem, pg. 238
16.1 C.Parascan.,,Ion Creangă. Măştile inocenţei.’’Editura Junimea 2000; pg 286
16.2 Ibidem, pg.106
16.3 Ibidem, pg.338
16.4 Ibidem, pg.338
16.5 Ibidem, pg.337
16.6 Ibidem, pg.223
16.7 Ibidem, pg.205
16.8 Ibidem, pg.221
16.9 Ibidem, pg.223
16.10 Ibidem, pg 154
17. G.Călinescu.,,Istoria Literaturii Române’’, Editura Minerva 1982.
pg. 478; pg. 479-480.
17.1 Ibidem, pg.479
18.Ion Creangă ,,Povestea lui Ionică cel Prost’’ Opere , ediţie de G.T. Kirileanu, 1939, pg. 351-362; Citat de C.Prascan; Ed.Corrida. 1999. Bucureşti.
19.Ion Creangă,,Povestea poveştilor’’ Ed.Corrida. 1999. Bucureşti.
20.Ion Creangă ,, Opere’’ Colecţia ediţii critice, cap.Scrisori către prieteni, Princeps. edit.2007; pg.302.
21. Ioan Popescu Sireteanu,, Amintiri despre Ion Creangă’’, pg.29, Ed. Junimea Iaşi 1981. citat de C.Parascan; Pg. 207.
22. Ionescu-Johnson,N. ,,Rămâi cu bine domnule Creangă’’, în Însemnările unui marinar, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956.Vol I pg.5-16; citat de C.Parascan pg.209
23.Grig I.Alexandrescu în Amintiri despre Ion Creangă, în Convorbiri literare, XXXVIII, nr 12 din 15 decembrie 1899, pg.1073-1084; Citat de G.Călinescu, pg. 241.
23.1 Ibidem, pg. 242.
24. Ioan S. Ionescu, Calicul din Tălpari(Anecdotă), în Sezătoarea, vol VI,1901, pg. 168-169; citat de G.Călinescu pg. 243
25. Ministerul Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale, Serviciul
Judeţean Iaşi, Nr.888850; Iaşi 07.07.2010 (document existent în arhiva personală)

Articol apărut Sunday, 17 July 2011 la ora 7:00 AM în categoria Medicină. Puteţi urmări comentariile noi cu RSS 2.0 feed. Puteţi scrie un comentariu, sau puteţi folosi trackback de pe site-ul propriu.