Stări şi transformări: de la student în Romania la medic în Belgia
Romantic visător
Era anul 2000. Eram (foarte) tânăr, plin de energie și aveam planuri mărețe. Eram student în anul 3 și abia venisem în contact cu clinica. Învățam semiologie medicală și chirurgicală. Citeam de acum medicina adevărată, care nu se compara cu plictisitoarele cursuri teoretice din primii 2 ani de facultate. După avântul primelor 2 luni de stagii, încep să-mi dau seama ca erau probleme cu practicarea medicinei - dupa cum scria in carti - „la cele mai înalte standarde și doar în folosul pacientului”. Iar, in general, lucrurile din jurul meu nu erau chiar asa cum le visasem eu, încă din liceu. Erau multe lucruri pe care acum le vedeam si care deja începeau să mă intrige, chiar de la nivelul meu de înțelegere si de experienta cu sistemul. De exemplu, din ce în ce mai mulți preparatori, cu care interacționam și care aveau posturile prin clinicile universitare, erau fiul Lui.., nepotul Lui.., sau dintre cei plini de bani. Mai rar am intalnit preparatori colegi mai mari pe care ii credeam cu adevărat dedicati medicinii, sau care luau rezidențiatul cu cele mai bune note și dovedeau apoi o înclinație specială pentru a preda mai departe studenților... In cel mai bun caz, dacă nu aveai pile si aveai noroc, punea vreun profesor “ochii pe tine” și îți dădea un post. Dar, impresia mea era ca pentru aceasta trebuia sa-i “cari valiza” (cum mi-a spus chiar unul dintre profesorii mei) tot rezidențiatul, și apoi trebuia să-i fii “slugă” până la moarte pentru că numai datorita Lui ai un post intr-o asa faimoasă clinică universitara. În plus, ce nu-mi plăcea cel mai mult, încă de pe atunci, era tratarea preferențială a pacienților în funcție de anumite criterii (bani, pile, speranța de a supraviețui...) și alte anomalii, care nu prea se regăseau în “visele” mele de-a doctorul. Nu am renunțat să visez ... In sinea mea credeam că până termin facultatea mai e mult. Apoi mai este și stagiatura... se mai schimbă “sistemul” între timp ca mentalitate, ca posibilităţi de a trata pacientul, poate și chiar ca finanțare propusă de guvern.
Durerea realitatii
În anii mari de facultate s-a schimbat ceva, e drept, dar nu în bine. Observam aceleași practici medievale, de-a “vasalul” și de-a nobilul -dacă vroiai să avansezi. Erau aceeași “piloși” care-ţi luau locul, fără efort, și fără a avea prea multe merite. Erau aceiași profesori care încă se credeau trimișii lui Dumnezeu pe pământ și “tăiau și spânzurau“ la “ei în clinică”. Se purtau de parcă era o moștenire de la părinti clinica asta ... chiar dacă era vorba de o clinica într-un spital de stat... La nivelul finanțării: nimic nou. Mai mult, începe sa se pună problema cam așa: „doriți sa fiți operat?” trebuie sa va cumpărați totul de acasă (sau de la doctorii din spital), de la lame de bisturiu, la mânuși, medicamente și alte materiale necesare pentru intervenții de rutina. Aproape am încetat să mai sper când vedeam cu disperare că nimic nu se schimba în bine în sistemul medical românesc.
Capitalist prosper, dar cu inima strânsa
Într-un moment când aveam mare nevoie de bani m-am angajat ca reprezentat medical la o firma de medicamente. Începusem după câteva luni să câștig binișor. Când am absolvit aveam deja un an de munca în domeniu, și nu prea mai eram interesat de a practica medicina în condițiile pe care le vedeam in jurul meu. Mă și obișnuisem cu “viața” de reprezentat: ședințe la Sinaia, Predeal, Poiana Brașov, excursii în străinătate, mașina de serviciu, telefon, etc. Vedeam acum “sistemul“ dintr-o alta perspectivă. Începeam să-mi dau seama ce se poate face și ce nu, dar realizam și ca aproape nimeni din cei aflați la “putere” nu era interesat să schimbe ceva. Pentru ca „lor” le era deja foarte bine... Dar, de fiecare dată când intram într-un spital și ii vedeam pe foștii mei colegi sau pe prieteni lucrand ca medici, în halat alb, mi se “strîngea inima”. De fapt, in sufletul meu îmi doream şi eu sa fiu ca ei, rezident si cu halat, chiar dacă asta însemna să fac parte dintr-un sistem grav bolnav.
Sperante cu UE
În anul 2006, când mi-am dat seama ca vom intra pana la urma în UE în 2007, și odată cu aceasta vom putea pleca mult mai ușor în țările europene, am hotărât că e momentul să încep să învăț pentru a intra în “sistem”. Trebuie să recunosc că în acestă hotărâre au avut o mare influentă și prietena mea și mama mea, care și-au dorit tot timpul ca eu sa fiu un “mare” doctor. După câteva luni de învățat, în paralel cu munca de reprezentat, am reușit să iau la rezidentiat o medie bunicică și am ales pneumologia ca specialitate. De ce? Am văzut ca se pot face multe ca medic pneumolog, dar am fost influențat și de exemplul colectivului de excepție din clinica de la Timişoara, oameni care tot timpul au fost pentru mine un model, încă de când eram student. Bineînțeles că cei de la firma de medicamente nu au fost foarte încântați de faptul ca am luat rezidentiatul, mai ales când le-am spus că acum pe primul plan e medicina. Am fost nevoit sa renunț la firmă, fără prea mari regrete, și să mai am doar rare colaborări cu altele. Am început cu mare avânt rezidențiatul, după câțiva ani de pauză “medicală”.
Sarac si dezamagit
Totul mi se părea nou și interesant; tot asa a fost si cand am vazut primul salariu.... Dar, mai dificil de suportat decat un salariu mic erau problemele de zi cu zi, care ne opreau să facem lucrurile aşa cum scrie prin cărti. Începusem sa avem și noi acum ghiduri, dar erau foarte greu de aplicat în condițiile nostre, când totul era haotic. In plus, totul parcă e împotriva ta, de la direcțiunea spitalului pana la cei puși la București în funcții înalte sa se “ lupte” pentru îmbunatățirea condițiilor în spitalele noastre. Încep să fiu dezamăgit destul de repede şi încep să mă gîndesc la alte variante... Aveam colegi care deja începuseră să lucreze prin Franţa, Germania şi Anglia (dar mai greu), încă înainte de intrarea noastră în UE. Aflasem de la ei cam cum decurge totul acolo, cum e respectat pacientul si cum exista o abordarea uneori total diferită (şi mult mai serioasă) a unor probleme ce noua ni se păreau minore în România. O colegă, mai curajoasă şi mai inspirată, a plecat în Franța după câteva luni de rezidenţiat. Când am văzut ca ea se descurcă foarte bine, și că și-a putut prelungi șederea cu încă un an, m-am hotărât și eu sa plec.
Unde si cum?
Am încercat mai întâi sa plec în Anglia, mai ales ca știam mult mai bine limba. După vreo 6 luni de agitație și diverse cursuri făcute pe la Budapesta -ca sa fie recunoscute in Anglia, de parca România nici nu era pe harta medicinei “adevărate” - mi-am dat seama ca acolo îmi va fi foarte greu și că ar trebui sa stau mult timp fără sa lucrez. Atunci m-am pus serios pe învățat franceză și pana la urma, dupa numeroase aplicatii si interviuri, am ajuns (surpriză!) în Belgia. In Belgia am un contract pentru un an, cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu stiu inca daca o voi face. Poate ca am să mă întorc din nou în țară. In Romania am prieteni, am părinți, am o prietenă, dar cred ca inca am foarte puține posibilități pentru o cariera medicală. Pentru mine si pentru mulți dintre cei care au plecat din țară, banii sunt dintre motivele cele mai puțin importante care i-au determinat sa plece. Pentru mine e mai important faptul că lucrez într-un sistem normal, bazat pe competitivitate, fără șpăgi, fără compromisuri. Un sistem in care dacă iti faci treaba cum trebuie eşti respectat de toată lumea. In plus, in acest sistem (si cred ca e foarte important!), dacă vrei să înveţi ceva, toata lumea e dispusă să-ţi arate, sa te instruiască, fară a aştepta nimic în schimb. Pentru că aşa este normal. Asa este cum visam în liceu ca trebuie sa fie medicina în realitate.
Concluzii și întrebări
Nu știu care va fi evoluția mea profesională în viitor. Peste tot sunt avantaje și dezavantaje. Poate ca ma voi întoarce în țară? Poate voi rămâne sa practic medicina peste hotare? Sau, poate, voi renunța de tot la medicina și voi creste copii impreuna cu prietena mea. De la primul meu contact clinic din anul 3 și pana acum au trecut 10 ani. Au fost ani irosiți sau ani câștigați prin stările și transformările prin care am trecut? Se va schimba ceva pentru cei care vin după mine? Cum pot eu acum influenta
în bine aceasta schimbare? De aici? De acasă? Deocamdata incerc sa gasesc un raspuns scriind acum (și poate peste inca 10 ani) un blog.
Numele autorului e pastrat confidential de romedics-life.co.uk
Era anul 2000. Eram (foarte) tânăr, plin de energie și aveam planuri mărețe. Eram student în anul 3 și abia venisem în contact cu clinica. Învățam semiologie medicală și chirurgicală. Citeam de acum medicina adevărată, care nu se compara cu plictisitoarele cursuri teoretice din primii 2 ani de facultate. După avântul primelor 2 luni de stagii, încep să-mi dau seama ca erau probleme cu practicarea medicinei - dupa cum scria in carti - „la cele mai înalte standarde și doar în folosul pacientului”. Iar, in general, lucrurile din jurul meu nu erau chiar asa cum le visasem eu, încă din liceu. Erau multe lucruri pe care acum le vedeam si care deja începeau să mă intrige, chiar de la nivelul meu de înțelegere si de experienta cu sistemul. De exemplu, din ce în ce mai mulți preparatori, cu care interacționam și care aveau posturile prin clinicile universitare, erau fiul Lui.., nepotul Lui.., sau dintre cei plini de bani. Mai rar am intalnit preparatori colegi mai mari pe care ii credeam cu adevărat dedicati medicinii, sau care luau rezidențiatul cu cele mai bune note și dovedeau apoi o înclinație specială pentru a preda mai departe studenților... In cel mai bun caz, dacă nu aveai pile si aveai noroc, punea vreun profesor “ochii pe tine” și îți dădea un post. Dar, impresia mea era ca pentru aceasta trebuia sa-i “cari valiza” (cum mi-a spus chiar unul dintre profesorii mei) tot rezidențiatul, și apoi trebuia să-i fii “slugă” până la moarte pentru că numai datorita Lui ai un post intr-o asa faimoasă clinică universitara. În plus, ce nu-mi plăcea cel mai mult, încă de pe atunci, era tratarea preferențială a pacienților în funcție de anumite criterii (bani, pile, speranța de a supraviețui...) și alte anomalii, care nu prea se regăseau în “visele” mele de-a doctorul. Nu am renunțat să visez ... In sinea mea credeam că până termin facultatea mai e mult. Apoi mai este și stagiatura... se mai schimbă “sistemul” între timp ca mentalitate, ca posibilităţi de a trata pacientul, poate și chiar ca finanțare propusă de guvern.
Durerea realitatii
În anii mari de facultate s-a schimbat ceva, e drept, dar nu în bine. Observam aceleași practici medievale, de-a “vasalul” și de-a nobilul -dacă vroiai să avansezi. Erau aceeași “piloși” care-ţi luau locul, fără efort, și fără a avea prea multe merite. Erau aceiași profesori care încă se credeau trimișii lui Dumnezeu pe pământ și “tăiau și spânzurau“ la “ei în clinică”. Se purtau de parcă era o moștenire de la părinti clinica asta ... chiar dacă era vorba de o clinica într-un spital de stat... La nivelul finanțării: nimic nou. Mai mult, începe sa se pună problema cam așa: „doriți sa fiți operat?” trebuie sa va cumpărați totul de acasă (sau de la doctorii din spital), de la lame de bisturiu, la mânuși, medicamente și alte materiale necesare pentru intervenții de rutina. Aproape am încetat să mai sper când vedeam cu disperare că nimic nu se schimba în bine în sistemul medical românesc.
Capitalist prosper, dar cu inima strânsa
Într-un moment când aveam mare nevoie de bani m-am angajat ca reprezentat medical la o firma de medicamente. Începusem după câteva luni să câștig binișor. Când am absolvit aveam deja un an de munca în domeniu, și nu prea mai eram interesat de a practica medicina în condițiile pe care le vedeam in jurul meu. Mă și obișnuisem cu “viața” de reprezentat: ședințe la Sinaia, Predeal, Poiana Brașov, excursii în străinătate, mașina de serviciu, telefon, etc. Vedeam acum “sistemul“ dintr-o alta perspectivă. Începeam să-mi dau seama ce se poate face și ce nu, dar realizam și ca aproape nimeni din cei aflați la “putere” nu era interesat să schimbe ceva. Pentru ca „lor” le era deja foarte bine... Dar, de fiecare dată când intram într-un spital și ii vedeam pe foștii mei colegi sau pe prieteni lucrand ca medici, în halat alb, mi se “strîngea inima”. De fapt, in sufletul meu îmi doream şi eu sa fiu ca ei, rezident si cu halat, chiar dacă asta însemna să fac parte dintr-un sistem grav bolnav.
Sperante cu UE
În anul 2006, când mi-am dat seama ca vom intra pana la urma în UE în 2007, și odată cu aceasta vom putea pleca mult mai ușor în țările europene, am hotărât că e momentul să încep să învăț pentru a intra în “sistem”. Trebuie să recunosc că în acestă hotărâre au avut o mare influentă și prietena mea și mama mea, care și-au dorit tot timpul ca eu sa fiu un “mare” doctor. După câteva luni de învățat, în paralel cu munca de reprezentat, am reușit să iau la rezidentiat o medie bunicică și am ales pneumologia ca specialitate. De ce? Am văzut ca se pot face multe ca medic pneumolog, dar am fost influențat și de exemplul colectivului de excepție din clinica de la Timişoara, oameni care tot timpul au fost pentru mine un model, încă de când eram student. Bineînțeles că cei de la firma de medicamente nu au fost foarte încântați de faptul ca am luat rezidentiatul, mai ales când le-am spus că acum pe primul plan e medicina. Am fost nevoit sa renunț la firmă, fără prea mari regrete, și să mai am doar rare colaborări cu altele. Am început cu mare avânt rezidențiatul, după câțiva ani de pauză “medicală”.
Sarac si dezamagit
Totul mi se părea nou și interesant; tot asa a fost si cand am vazut primul salariu.... Dar, mai dificil de suportat decat un salariu mic erau problemele de zi cu zi, care ne opreau să facem lucrurile aşa cum scrie prin cărti. Începusem sa avem și noi acum ghiduri, dar erau foarte greu de aplicat în condițiile nostre, când totul era haotic. In plus, totul parcă e împotriva ta, de la direcțiunea spitalului pana la cei puși la București în funcții înalte sa se “ lupte” pentru îmbunatățirea condițiilor în spitalele noastre. Încep să fiu dezamăgit destul de repede şi încep să mă gîndesc la alte variante... Aveam colegi care deja începuseră să lucreze prin Franţa, Germania şi Anglia (dar mai greu), încă înainte de intrarea noastră în UE. Aflasem de la ei cam cum decurge totul acolo, cum e respectat pacientul si cum exista o abordarea uneori total diferită (şi mult mai serioasă) a unor probleme ce noua ni se păreau minore în România. O colegă, mai curajoasă şi mai inspirată, a plecat în Franța după câteva luni de rezidenţiat. Când am văzut ca ea se descurcă foarte bine, și că și-a putut prelungi șederea cu încă un an, m-am hotărât și eu sa plec.
Unde si cum?
Am încercat mai întâi sa plec în Anglia, mai ales ca știam mult mai bine limba. După vreo 6 luni de agitație și diverse cursuri făcute pe la Budapesta -ca sa fie recunoscute in Anglia, de parca România nici nu era pe harta medicinei “adevărate” - mi-am dat seama ca acolo îmi va fi foarte greu și că ar trebui sa stau mult timp fără sa lucrez. Atunci m-am pus serios pe învățat franceză și pana la urma, dupa numeroase aplicatii si interviuri, am ajuns (surpriză!) în Belgia. In Belgia am un contract pentru un an, cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu stiu inca daca o voi face. Poate ca am să mă întorc din nou în țară. In Romania am prieteni, am părinți, am o prietenă, dar cred ca inca am foarte puține posibilități pentru o cariera medicală. Pentru mine si pentru mulți dintre cei care au plecat din țară, banii sunt dintre motivele cele mai puțin importante care i-au determinat sa plece. Pentru mine e mai important faptul că lucrez într-un sistem normal, bazat pe competitivitate, fără șpăgi, fără compromisuri. Un sistem in care dacă iti faci treaba cum trebuie eşti respectat de toată lumea. In plus, in acest sistem (si cred ca e foarte important!), dacă vrei să înveţi ceva, toata lumea e dispusă să-ţi arate, sa te instruiască, fară a aştepta nimic în schimb. Pentru că aşa este normal. Asa este cum visam în liceu ca trebuie sa fie medicina în realitate.
Concluzii și întrebări
Nu știu care va fi evoluția mea profesională în viitor. Peste tot sunt avantaje și dezavantaje. Poate ca ma voi întoarce în țară? Poate voi rămâne sa practic medicina peste hotare? Sau, poate, voi renunța de tot la medicina și voi creste copii impreuna cu prietena mea. De la primul meu contact clinic din anul 3 și pana acum au trecut 10 ani. Au fost ani irosiți sau ani câștigați prin stările și transformările prin care am trecut? Se va schimba ceva pentru cei care vin după mine? Cum pot eu acum influenta
în bine aceasta schimbare? De aici? De acasă? Deocamdata incerc sa gasesc un raspuns scriind acum (și poate peste inca 10 ani) un blog.
Numele autorului e pastrat confidential de romedics-life.co.uk
13 March 2010 la 10:12 PM
Impartasesc intocmai parerile despre sistemul de sanatate si de invatamant medical din Romania enuntate de prietenul si colegul meu. In plus as imparti medicii din Romania in 2 cete: cei ce se sacrifica, muncesc cu riscuri inutile, cu dotari mizere, intr-o dezordine de lumea a 3-a si evident subfinantat si cei profitori care pe scurt fac viata grea atat medicilor buni cat si pacientilor.
13 March 2010 la 11:39 PM
Din pacate este adevarat.Eu sunt rezident pe cardiologie, am urmat acelasi traseu ca si colegul meu si nu cred ca am sa doresc vreodata sa revin in tara ca sa practic medidina. Sistemul medical romanesc e foarte bolnav, complet dezorganizat si ce e mai rau e ca nimanui nu-i pasa. Interesele personale sunt mult mai mari decat cele colective, iar multi angajati ai acestui sistem nu cauta decat noi modalitati de a-si umple buzunarele chiar daca aceasta inseamna sa calce peste drepturile celor pe care sunt datori sa-i ajute. Este o mentalitate canceroasa care s-a extins pana in radacinile sistemului. Pentru cei care vor cu adevarat sa practice medicina ramane deschisa optiunea de a lucra in alte tari. In acest ritm de degradare a sistemului medical pacientul roman o sa ajunga sa beneficieze mai mult din” incantatiile vraciului satului” decat din ingrijirile acordate in spital.
14 March 2010 la 4:36 PM
Citind aceste randuri scrise de colegul (si prietenul) meu nu m-am putut abtine sa nu zambesc (amar…). Este si povestea mea, si cu siguranta si a multor alti colegi de-ai nostri, fortati de imprejurari, sau atrasi de mirajul banilor, nevoiti sa renunte la visurile din copilarie si adolescenta, pentru ca mai apoi sa se reintoarca la prima “iubire” – medicina. Un cuvant care ar trebui scris cu litere mari… dar nu la noi! Din pacate, medicina nu se poate face doar cu oameni bine pregatiti si dedicati, e nevoie si de resurse. La fel este situatia si in serviciul in care lucrez eu ca medic rezident – Neurochirurgie Timisoara. In ciuda conditiilor din ce in ce mai grele, desi teoretic ne indreptam spre mai bine, o mana de oameni deosebiti fac lucruri extraordinare cu aproape nimic, dotari care nu sunt corespunzatoare in ziua de azi nici macar pentru un spital de campanie din Africa. Sesizand tristetea si dezamagirea acestor oameni, neapreciati la justa lor valoare de mai marii nostrii, nu pot sa nu ma gandesc ca singura solutie este si pentru mine plecarea in strainatate (asemenea altor colegi de-ai mei). Si o voi face, cu putina tristete, dar fara regrete, cu prima ocazie (apropo, cum e prin Belgia?).
In final, un mesaj pentru romani: Ganditi-va cu cine o sa ramaneti dupa ce o sa plece atatia tineri medici prin strainatate – cu preparatorii de care vorbea colegul meu, cu pilele lui X si Y, cu cei care se multumesc sa fie bataia de joc a restului lumii si cu incapabalii pe care nu-i vrea nimeni altcineva. Daca nu credeti, uitati-va la mediile de intrare la Medicina din ziua de azi. Pe vremea noastra nu se intra sub 8.50 – 9.00, iar acum se intra cu 5.00 sau cu taxa. In mana lor va lasati Sanatatea, bunul cel mai de pret pe care-l puteti avea!!!
17 March 2010 la 10:39 PM
Din pacate nu cred ca este cineva care sa te contrazica! Ti-am stiut traseul pana la faza cu plecatul in Belgia. Ma bucur ca si daca nu vei ramane in Belgia macar ai vazut si altceva. Eu, desi lucrez intr-un sistem medical bolnav, ma numar printre norocosii care au un loc de munca destul de frumos, reusind cu eforturile parintilor, bineinteles, sa practic medicina de familie intr-o comuna langa mama mea, cu o lista proprie care chiar daca nu e foarte mare ma face sa sper ca nu voi depinde chiar toata viata de parinti (desi fara ei nu aveam nici o sansa sa practic medicina). Si sincera sa fiu ma bucur ca am ales medicina de familie pentru ca nu mai trebuie “sa car gentile nimanui”, eu ordon, eu execut! Si pe mine m-a tentat la un moment dat sa plec pe undeva (nu neaparat sa raman), dar cred ca mi-a fost teama de necunoscut si de singuratatea printre straini. Iti urez succes si poate cand te intorci in tara luam legatura!
18 March 2010 la 7:48 PM
Desi nu fac parte din categoria in care se afla atat autorul articolului, cat si cei care au comentat, sunt absolut de acord cu aceasta luare de pozitie. Am absolvit medicina si am practicat primii ani inainte de Revolutie. Acum am un post in clinica universitara ( pe reteaua sanitara, nefiind fiica Nimanui, decat a parintilor mei si a Lui Dumnezeu), prinzand rezidentiatul imediat dupa ’89 ( timp de 7 ani nu se daduse nici un concurs). Sunt medic primar, am 50 de ani si in situatia actuala ( care oricum se inrautateste rapid ), cu schimbarea varstei de pensionare, ma gandesc fara patetism ca nu voi mai prinde pensia. Lucrez in spitalul descris de autorul articolului si ma gandesc tot mai insistent sa ma reprofilez si sa las balta totul.
Nu are sens sa mai intru in amanunte deprimante, banuiesc ca stim cu totii in ce ne scaldam de atatia ani, fara nici o speranta in mai bine. As vrea insa sa inchei cu o concluzie la care am ajuns foarte tarziu si care nu are, de fapt, nici o legatura cu conditiile materiale, externe, in care ne desfasuram. Medicina este, cred profund asta, o vocatie si nu o meserie.
Altfel isi pierde sensul originar. Din nefericire, cei mai multi dintre medici peste tot in lume sunt in cel mai bun caz meseriasi. Si daca tinerii care incep acest drum, plini de vise si idealuri, ar realiza CU ADEVARAT, responsabilitatea uriasa care apasa pe umerii ( de fapt pe sufletul lor) ar renunta si s-ar orienta spre o profesie in care ar putea fi utili celorlalti, fara riscurile uriase de ambele parti.
22 March 2010 la 1:04 AM
E dezolant sa citesc despre aspectele negative din tara. Desi am plecat de aproape 7 ani din Romania ca sa ma specializez in Anglia, recent ma gandesc tot mai mult la tara. Motivele sunt in principal legate de familie si de cultura diferita.
Simt ca nu sunt inca pregatita suficient ca sa ma intorc acasa dar imi doresc ca intr-o zi, impreuna cu toti cei care o sa fie disponibili, sa ne unim fortele si sa incercam sa schimbam sistemul de sanatate din tara.
La inceput eu am simtit nevoia de a ma ajuta pe mine insami si mai apoi doresc sa ajut si pe altii, odata ce am acumulat suficienta experienta pe diverse planuri.
Astfel ca as trimite o nota pozitiva tuturor celor care si-au pierdut speranta sau sunt putin mai tematori, mergeti unde vedeti cu ochii si invatati, bucurati-va de tot ce vi se ofera si cand v-ati saturat de primit si acumulat sa ne adunam si sa incepem sa oferim.
Ar fi nemaipomenit ca fiecare medic din Romania sa aibe sansa sa lucreze cel putin un an in strainate si se intoarca acasa si sa aplice ce a invatat.
Mult succes si sper ca dorintele noastre sa se indeplineasca!
21 April 2011 la 9:13 AM
Totusi datorita acestor plecari in strainatate a tinerilor medici nu se produce un networking eficient in folosul atat a comunitatii specialistilor medicali dar mai ales a pacientilor. In prezent realizez un studiu despre managementul interactiunilor in domeniul medical si foarte multi medici au mentionat faptul ca nu stiu pe cine sa recomande cand sunt intrebati de pacienti la cine ar trebui sa se opereze in Europa? De altfel nu se imbunatatesc oare colaborarile in domeniul medical in masura in care specialistii plecati relationeaza cu cei din tara?
6 June 2012 la 10:34 AM
http://www.catavencii.ro/In-care-don-lorenzo-turnatorul-savant-salveaza-omenirea-folosindu-se-doar-de-ochiul-sau-patrunzator_0_4465.html
15 May 2017 la 1:02 PM
Din pacate este si povestea mea de viata.Dar acum oscilez in a ma intoarce in Romania pt. a practica medicina fiind constient ca posibilitatiile financiare sunt foarte limitate sau a ramane in strainatate pe un trai mai bun dar fara prieteni si toate clelalte avantaje sentimentale care le avem in romania?