La ce (mai) ajută un medic plecat în străinătate?
Medicii plecaţi ar putea fi reprezentanţii (ambasadorii) profesionali ai României. Trebuie doar ca şi România să-şi dorească acest lucru.
Rămân în continuare bulversat şi dezamăgit de relaţionarea noastră complet dezavantajoasă, atât pentru cei plecaţi, cât şi pentru cei de acasă, faţă de aşa numitul fenomen al ”migraţiei medicilor”. Această ”mare migraţie” este prezentată frecvent în presă ca pe o trădare din partea medicilor, un fenomen negativ, doctorii care pleacă sunt arătaţi cu degetul, iar ministerul sănătăţii consideră că fenomenul migraţiei medicilor nu este neapărat al sistemului sanitar, ci este unul social (?!).
Este cert că migraţie există. Numai în 2011 au plecat 2800 de medici, conform datelor prezentate de Colegiul Medicilor. Este foarte probabil că în total, după 1990, să fi plecat din România peste 10000 de medici. Cauzele acestui fenomen sunt multiple, însă sunt în esenţă legate de condiţiile de muncă din România şi de faptul că acum este încă posibil de a găsi condiţii mult mai bune de lucru în străinătate.
Dar până la rectificarea acestor probleme, ce ne facem? Continuăm să-i stigmatizăm pe cei plecaţi, mizând poate că astfel, din jenă, cei care vor dori să plece nu vor mai pleca? Punem restricţii administrative şi penalităţi financiare absolvenţilor şi apoi îi ţinem acasă în şomaj? Sau îi ţinem să facă foi, ori diverse studii clinice, în timp ce primarii se bat pentru paturi pentru contactul direct cu pacientul (de ce oare?).
Dacă migraţia doctorilor există, de ce nu am putea folosi fenomenul mai cu inteligenţă şi în avantajul comunităţii din care aceştia pleacă? Fiindcă nu am întâlnit până acum nici un medic român din diasporă care să nu vrea să facă ceva pentru România. Din contra, fiecare încearcă să-ţi povestească cum a ajutat pe cutare, sau cum a participat la diverse schimburi de experienţă în ţară, sau cum colaborează cu o clinică din România. Toate acestea sunt experienţe şi încercări individuale şi este bine că sunt aşa, fiindcă astfel de proiecte trebuie să pornească de jos în sus.
Însă, în România este acum nevoie de ceva mai mult. Este nevoie şi de o implicare a persoanelor cheie de la cel mai înalt nivel, poate începând chiar cu noul prim ministru, pentru atragerea şi maximizarea contribuţiei diasporei la dezvoltarea ţării. De asemenea asociaţiile profesionale trebuie să se deschidă mult mai mult faţă de medicii plecaţi. Blamarea celor plecaţi în diverse interviuri de diverşi decidenţi politici sau profesionali, etichetarea zeflemitoare, sau discursurile constatatoare sterile (gen: ”uite au mai plecat x medici anul acesta, vai ce ne facem”) sunt, cred, mai mult decât dăunătoare.
Ce ar putea să facă medicii plecaţi pentru comunitatea din care provin? Consiliul European vorbeşte despre aşa numitele remiteri sociale, distincte de cele financiare, definite ca idei, practici, imagini, atitudini, norme de comportament şi capital social (cunoştinţe, experienţă, expertiză) pe care diaspora le mediază şi le transferă conştient sau inconştient din ţara gazdă către ţara de origine.
Medicii plecaţi sunt de fapt ambasadorii profesionali şi culturali, (sociali... cum ar spune Ministerul Sănătăţii) ai României. Vor nu vor, ei au şi activitate de reprezentare zilnică a României, la post în ţara de adopţie, în faţa fiecărui pacient şi în faţă de colegilor din spital. Doctorii din România sunt în general foarte apreciaţi, iar contribuţia lor la schimbarea imaginii României în lume nu trebuie subestimată de politicienii actuali şi viitori.
Mai mult, în plan strict medical, doctorii români din străinătate ar putea fi elementele cheie şi catalizatorii dezvoltării unor reţele profesionale. Prin acestea s-ar putea transfera mult mai uşor şi mai direct cunoştinţe şi tehnologii din Occident către România. Dacă medicii plecaţi ar fi păstraţi într-o formă onorifică (şi nu aruncaţi la coşul uitării) de instituţiile din care au emigrat, atunci ei pot fi motivaţi de a lucra în continuare cu aceste instituţii şi pot furniza informaţii, contacte şi know-how de valoare (gratis), celor de acasă. Devin astfel posibile legături cu instituţii dintre cele mai diverse atât ca profil cât şi ca distribuţie geografică. Mai mult, acest know-how poate facilita accesul colegilor de acasă la burse sau surse de finanţare externă şi în final la o activitate mult mai eficientă atât din punct de vedere ştiinţific cât şi financiar.
Şi nu în ultimul rând, încurajarea schimburilor de experienţă cu membrii diasporei poate duce la uniformizarea standardelor clinice şi la proiecte de cercetare direcţionate spre nevoile României. Revenirea temporară prin vizite extinse este îmbinarea perfectă dintre ”business” şi ”pleasure” pentru medicii din diasporă şi uneori este mult dorită de cei plecaţi. Revenirea definitivă este de asemenea o posibilitate reală, dar care ţine, ca şi ”plecatul” de numeroase elemente de natură individuală, uneori foarte complicate şi nu este întotdeauna o decizie uşoară.
Există la nivelul Guvernul şi a asociaţiilor profesionale din România vreo idee sau vreun plan cât de cât strategic în acest sens? Ţările care au înregistrat succese în atragerea diasporei în procesul de dezvoltare sunt cele care au reuşit să înfiinţeze organizaţii bine finanţate, cu personal specializat, care funcţionează eficient. Angajamentul politic la cel mai înalt nivel este important, dar el trebuie completat cu legitimitate politică şi recunoaştere din partea diasporei. Contextul politic joacă de asemenea un rol important în atragerea diasporei la cooperare. Poate că acum este momentul să se facă ceva.
Rămân în continuare bulversat şi dezamăgit de relaţionarea noastră complet dezavantajoasă, atât pentru cei plecaţi, cât şi pentru cei de acasă, faţă de aşa numitul fenomen al ”migraţiei medicilor”. Această ”mare migraţie” este prezentată frecvent în presă ca pe o trădare din partea medicilor, un fenomen negativ, doctorii care pleacă sunt arătaţi cu degetul, iar ministerul sănătăţii consideră că fenomenul migraţiei medicilor nu este neapărat al sistemului sanitar, ci este unul social (?!).
Este cert că migraţie există. Numai în 2011 au plecat 2800 de medici, conform datelor prezentate de Colegiul Medicilor. Este foarte probabil că în total, după 1990, să fi plecat din România peste 10000 de medici. Cauzele acestui fenomen sunt multiple, însă sunt în esenţă legate de condiţiile de muncă din România şi de faptul că acum este încă posibil de a găsi condiţii mult mai bune de lucru în străinătate.
Dar până la rectificarea acestor probleme, ce ne facem? Continuăm să-i stigmatizăm pe cei plecaţi, mizând poate că astfel, din jenă, cei care vor dori să plece nu vor mai pleca? Punem restricţii administrative şi penalităţi financiare absolvenţilor şi apoi îi ţinem acasă în şomaj? Sau îi ţinem să facă foi, ori diverse studii clinice, în timp ce primarii se bat pentru paturi pentru contactul direct cu pacientul (de ce oare?).
Dacă migraţia doctorilor există, de ce nu am putea folosi fenomenul mai cu inteligenţă şi în avantajul comunităţii din care aceştia pleacă? Fiindcă nu am întâlnit până acum nici un medic român din diasporă care să nu vrea să facă ceva pentru România. Din contra, fiecare încearcă să-ţi povestească cum a ajutat pe cutare, sau cum a participat la diverse schimburi de experienţă în ţară, sau cum colaborează cu o clinică din România. Toate acestea sunt experienţe şi încercări individuale şi este bine că sunt aşa, fiindcă astfel de proiecte trebuie să pornească de jos în sus.
Însă, în România este acum nevoie de ceva mai mult. Este nevoie şi de o implicare a persoanelor cheie de la cel mai înalt nivel, poate începând chiar cu noul prim ministru, pentru atragerea şi maximizarea contribuţiei diasporei la dezvoltarea ţării. De asemenea asociaţiile profesionale trebuie să se deschidă mult mai mult faţă de medicii plecaţi. Blamarea celor plecaţi în diverse interviuri de diverşi decidenţi politici sau profesionali, etichetarea zeflemitoare, sau discursurile constatatoare sterile (gen: ”uite au mai plecat x medici anul acesta, vai ce ne facem”) sunt, cred, mai mult decât dăunătoare.
Ce ar putea să facă medicii plecaţi pentru comunitatea din care provin? Consiliul European vorbeşte despre aşa numitele remiteri sociale, distincte de cele financiare, definite ca idei, practici, imagini, atitudini, norme de comportament şi capital social (cunoştinţe, experienţă, expertiză) pe care diaspora le mediază şi le transferă conştient sau inconştient din ţara gazdă către ţara de origine.
Medicii plecaţi sunt de fapt ambasadorii profesionali şi culturali, (sociali... cum ar spune Ministerul Sănătăţii) ai României. Vor nu vor, ei au şi activitate de reprezentare zilnică a României, la post în ţara de adopţie, în faţa fiecărui pacient şi în faţă de colegilor din spital. Doctorii din România sunt în general foarte apreciaţi, iar contribuţia lor la schimbarea imaginii României în lume nu trebuie subestimată de politicienii actuali şi viitori.
Mai mult, în plan strict medical, doctorii români din străinătate ar putea fi elementele cheie şi catalizatorii dezvoltării unor reţele profesionale. Prin acestea s-ar putea transfera mult mai uşor şi mai direct cunoştinţe şi tehnologii din Occident către România. Dacă medicii plecaţi ar fi păstraţi într-o formă onorifică (şi nu aruncaţi la coşul uitării) de instituţiile din care au emigrat, atunci ei pot fi motivaţi de a lucra în continuare cu aceste instituţii şi pot furniza informaţii, contacte şi know-how de valoare (gratis), celor de acasă. Devin astfel posibile legături cu instituţii dintre cele mai diverse atât ca profil cât şi ca distribuţie geografică. Mai mult, acest know-how poate facilita accesul colegilor de acasă la burse sau surse de finanţare externă şi în final la o activitate mult mai eficientă atât din punct de vedere ştiinţific cât şi financiar.
Şi nu în ultimul rând, încurajarea schimburilor de experienţă cu membrii diasporei poate duce la uniformizarea standardelor clinice şi la proiecte de cercetare direcţionate spre nevoile României. Revenirea temporară prin vizite extinse este îmbinarea perfectă dintre ”business” şi ”pleasure” pentru medicii din diasporă şi uneori este mult dorită de cei plecaţi. Revenirea definitivă este de asemenea o posibilitate reală, dar care ţine, ca şi ”plecatul” de numeroase elemente de natură individuală, uneori foarte complicate şi nu este întotdeauna o decizie uşoară.
Există la nivelul Guvernul şi a asociaţiilor profesionale din România vreo idee sau vreun plan cât de cât strategic în acest sens? Ţările care au înregistrat succese în atragerea diasporei în procesul de dezvoltare sunt cele care au reuşit să înfiinţeze organizaţii bine finanţate, cu personal specializat, care funcţionează eficient. Angajamentul politic la cel mai înalt nivel este important, dar el trebuie completat cu legitimitate politică şi recunoaştere din partea diasporei. Contextul politic joacă de asemenea un rol important în atragerea diasporei la cooperare. Poate că acum este momentul să se facă ceva.
7 May 2012 la 7:31 PM
Pe 26 mai 2012 Profesorul Astărăstoaie s-a anunţat că vine la Londra. Eu am pregătit cîteva puncte de discuţie pentru el dacă reuşesc să-l prind. Întîlnirea va fi organizată de SMRUK la ambasada României. Poate că ar fi o idee bună să veniţi.
Ideile expuse în blogul de mai sus mă preocupă şi pe mine:
http://medicaacademica.ro/2011/11/11/despre-libertatea-profesionala-intre-comunism-%C8%99i-informatizare/
8 May 2012 la 5:44 PM
Colegi medici romani din diaspora,
Sunt de acord cu voi, motivele pentru care emigreaza medicii romani sunt diverse, nu numai economice, cunoasterea limbii tarii respective este esentiala si cunostintele cu care ai plecat nu sunt suficiente ca sa poti functiona la fel cu colegii autohtoni.
Dar cred mai putin in faptul ca diaspora medicala romanesca, ca sa faca ceva pentru cei ramasi, ar trebui orecum ”invitata” , ar trebuie sa i se faciliteze ”intoarcerea”, colaborarea cu cei ramasi, etc,etc. de catre poliliticieni sau context politic, sa. Situatia politica din Romania s-ar putea sa nu se schimbe prea curand si atunci ce ar trebui facut, sa asteptam sa vina la putere politicienii care ne convin pentru a face ceva ?
Desigur trebuie sa existe colaborare cu diaspora medicala la nivel inalt, la nivel de asociatii. Sa nu uitam protocolul…
Dar eu mai cred si in puterea lucrurilor marunte, in ceea ce putem face noi cei plecati din proprie initiativa, chiar daca colegii din tara vor fi sceptici, si au acest drept ! Totul este sa uitam de unde am plecat si mai ales sa nu negam ceea ce am invatat cand trebuia sa punem un diagnostic sau sa tratam pacientii fara sa avem prea multe la indemana.
Ca sa impartasim expertiza, cunostintele noi acumulate cu cei de acasa, ne putem ajuta de internet si de cei care au avut incredere in noi cat timp am fost in tara. Sunt destule exemple pozitive….si personal nu ma simt un medic emigrat aruncat in cosul uitarii chiar daca in institutiile de unde am plecat nu mi s-au acordat pozitii onorifice !
6 June 2012 la 10:29 AM
http://www.catavencii.ro/In-care-don-lorenzo-turnatorul-savant-salveaza-omenirea-folosindu-se-doar-de-ochiul-sau-patrunzator_0_4465.html