Atmosferă de dezolare astăzi la bucătăria institutului când medicul de gardă, dl. dr. Mandea, a năvălit pe la orele prînzului să-și instileze fiertura pe gât și tehnocratele stabilimentului l-au informat asupra faptului că micile răsfățuri culinare care le-au făcut cunoscute în șapte regate, cartofii prăjiți, cei copți și alte trufandale, vor trebui, urmare a noului management al instituției, substituite cu acel decoct organic preparat la cazan care menține pacienții noștri hrăniți și fericiți.
Am reacționat prompt întrebându-le de câte ori le-am pus eu să îmi prăjească cartofi, ori altceva, mai ales în zilele fericite în care există fasole și, recunoscând lipsa mea de pretenții, normală la un bărbat însurat, mi-au susurat faptul că alții nu au caracterul meu omnivor și că vor fi destul de greu de acomodat din borhotul pacienților.
Mai mult, se pare că nici nu suntem, în fața instanței bucătărești, toți medicii egali, după cum urmează: unii au bonuri de masă, mama lor de nesătui, alții, cum aș fi eu sau restul colegilor universitari, nu, bonul de masă neprinzând cine știe ce în mediul academic actual.
Ca urmare bucătăresele, bietele de ele, trebuie să facă nu numai muncă de convingere ca medicii să accepte cartoful crud, eventual fiert, perpelit, ușor încălzit, tocat, spart în patru sau cremuit, dar nu prăjit, ci în plus să facă și distincție între puliștii precum Cuculică, ce sunt îndreptățiți la festine de 10 lei pe zi și VIPurile care beneficiind de un bon suplimentar de 15 lei merită să se îndopănească cu echivalentul în fierturi felurite a 25 de lei.
Ce să mai, bietele femei au o viață grea.
Nu știam unde vrea să meargă discuția dar le-am prevenit că îndrăzneala lor ar trebui să înceteze acolo unde vorbim de turtițele mele; pentru că unul din secretele mele cele mai tenebroase, unul din ugerele la care secătuiesc bugetul instituției și dezechilibrez bunul mers al finanțelor patriei este faptul că, gardă de gardă, pretind să mi se facă din făină, apă, sare, drojdie și iubire câteva turte pe plita mult prea îngăduitoare a bucătăriei institutului, turte cu care mă închid apoi, ca un violator cu o clasă de fete, și le fac felul cu sălbăticie.
Bineînțeles însă că această frontieră nu va fi călcată, cel puțin nu cât timp indemnizația medicului de gardă cu preocupări universitare, prețul făinei și al apei potabile și temperatura plitei institutului vor rămâne constante (ceea ce fără vreun Varujan Vosganian care să sesizeze, deplângă și taxeze situația, pare destul de sigur).
Am plecat, ca de obicei, din bucătărie spre chioșcul din fața institutului, să îmi iau ceva de mâncare, fără a putea să mă opresc să mă gândesc, admirativ, la colegii mei cu bonuri de masă; vă dați seama, ai dracu, câtă fiertură capătă cînd sunt de gardă?