Polemică haioasă în mediul virtual.
Pe de o parte un articol din "Adevărul" atinge unul din tabuurile românului, respectiv măreția lui Ştefan cel Mare, pe de altă parte scârbiți, apărătorii neamului, credinței şi binelui, patrioții naționalişti contraatacă.
Articolul suscitat pare a sublinia câteva chestii relativ intuitive - că Moldova nu era în mod special pe drumul turcilor spre Europa (care trecea geometric şi geografic mai pe la sud, nemaivorbind de drumuri şi indicatoare), că bătăliile cu aceştia nu au schimbat sensul istoriei noastre sau a lor, că Fane mai se caftea şi de partea turcilor, de exemplu cu Vlad Țepeş şi că toate acestea însumate ar diminua măreția lui până la stadiul la care am rămâne doar cu sfințenia, de Arsenie Boca medieval, un pic afemeiat şi tăietor de capete, deşi doar la nervi sau beție.
Dezgustați preopinenții exclamă că bătălia de la Podul Înalt a fost una din cele mai mari înfrângeri militare a otomanilor şi numai faptul că s-a reuşit anii următori întoarcerea scorului a ferit Bosforul să devina județ moldovenesc. Că papa însuşi, un om pe care nu îl durea de fapt gura, a afirmat despre Ştefan că este un adevărat atlet al creştinității de parcă asta ar fi însemnat altceva decât că moldoveanul nostru fugea, arunca sulița şi țopăia cu turcii de gât in timp ce papa belea ochii şi aplauda.
În ochii patrioților orice diminuare a vitejiei lui Mihai, a bunătății lui Alexandru, măreției lui Ştefan, țepălăruşeniei lui Vlad, vârstei lui Mircea sau câinoşeniei de lup a lui Vasile sunt delicte la fel de impardonabile ca susținerea publică a ipotezelor că noi, ca neam, nu exagerăm cu folosirea săpunului, limbajului curtenitor şi a spațiului dintre urechi atunci când ne aprofundăm în brainstorm.
Istoria este şi a fost mereu un domeniu în care a existat tentația ca din făina brută a faptelor maeştrii brutari să confecționeze şi să servească gogoşile pe care stăpânii momentului le doresc îngurgitate de către fazanii dresabili din dotare.
Studiul istoriei este, ca urmare, străbătut de fel de fel de ideologii, adesea naționaliste, partinice sau religioase urmând a demonstra că ai noştri erau niste oameni de stâncă cu inimi mari pe când ai lor nişte barbari cu genunchi şi minți slabe şi compulsiune bolnăvicioasă de a face rău.
Desigur însă că toate astea nu au vreo legătură cu realitatea.
Oamenii, toți oamenii, inclusiv mărețul Ştefan, domnul Sinan Paşa, Baba Novac sau orice altă babă pomenită istoric sunt formați atât din părți bune cât şi din părți rele şi ascunzându-le pe acestea din urmă, micile momente de psihopatie, prostie, eşec sau laşități transformăm pe adevărații noştri străbuni în persoane mitologice, atât de greu de apărat în fața agresiunii logicii că, într-un fel, ar putea înceta să mai existe.
Ca urmare tind să dau dreptate ziarului "Adevărul" - Ştefan nu a fost deloc vreun buric al pământului şi măreția lui a fost, de principiu, extrem de discontinuă.
Pe de altă parte, la un popor ca al nostru, mai multă măreție nu prea poate ecloza.
Disputa e până la urmă inutilă câtă vreme stim cu toții (cu exceptia dacologilor) că Gengis Han, Alexandru cel Mare sau Napoleon nu au fost de ai noştri.