Unul din lucrurile alienizante ale societății moderne, pe care îl resimți la nivel de om, de cetățean, de profesionist, de soț sau de părinte este faptul că, în secolul XXI, suntem cu toții dispensabili.
Din ce în ce mai mult viața noastră cotidiană aduce cu o fugă, cu o competiție între oameni de care nu este chiar atât de multă nevoie, încercând cu disperare să își găsească relevanța și locul și găsindu-l de obicei doar în cimitir (și aici însă doar un număr limitat de ani).
Divorțurile, care au devenit modalitatea uzuală de finalizare a mariajelor, familiile destrămate din rațiuni de divorț, de migrare, de neînțelegeri sau de sărăcie, depărtarea fizică și psihologică de cei apropiați, pe fondul comandamentului general al lumii pe care o trăim - fuga după bani, reprezintă proba supremă a dispensabilității noastre și a lipsei polilor de stabilitate necesari unei minime direcții și a unor obiective cât de cât coerente în viață.
Din ce în ce mai mulți dintre noi suntem sau încercăm să fim profesioniști, căutând în alergătura, agitația și stressul zilnic să găsim acea urmă de utilitate pe care celelalte aspecte ale vieții cotidiene ni-l neagă. Dar nici aici nu suntem de fapt indispensabili, nu mai mult decât ar fi oile în turmă, bovinele la măcelărie și păstrăvii în păstrăvărie.
Undeva pe parcursul ultimelor decade de ”evoluție” socială am pierdut cu toții sensul și direcția și ne îmbulzim printr-o viață fără familiaritate, fără căldură și fără alt obiectiv decât acela de a avea, fie și numai crucea de la țintirim, mai frumoasă decât a vecinilor.
Sunt suficiente însă prima boală mai grea, ghinion mai mare sau accident ca să înțelegem că, la fel ca măgarul bătrân împins din spate spre fabrica de clei, nu am existat nicicând în toată această efemeră existență ca persoane ci doar ca robi,ca plătitori de impuneri fiscale și ca producători de bani mai mult sau mai puțin mirositori.
Ceea ce este trist, la fel de trist ca pretenția de a trăi în cea mai bună lume posibilă.