Pare că nu există, pentru politicianul român, tonic mai bun pentru sănătate decât servitul patriei.
Când sunt în funcție televizoarele ni-i arată vioi, rozalii, cu voci puternice şi un simț combativ comparabil cu al babuinilor în rut.
Este suficient însă câte un mic ghinion (vreun împrumut nerambursabil primit, câteva milioane palmate sau vreun contrăcțel care nu se închide din punct de vedere algebric) pentru ca, ajunşi în arest, aceiaşi politicieni robuşti de mai ieri să devină mai vulnerabili şi mai bolnavicioşi decât babele ținute în curent.
Pentru că in momentul în care nu mai sunt lăsați să îşi servească țara, îndeosebi bugetele acesteia, pe foştii demnitari ajunşi la belea începe să îi strângă părul, să simtă în degețelele parestezii în loc de bancnote, să le țiuie urechile, sâ le huruie pieptul şi să îi gâdile pielea, simtome care ar necesita eliberarea de urgență şi perfuzarea cu plicuri şi contracte.
Oameni de care nu ai fi bănuit că sufereau de vreo boală, in afara cleptomaniei şi a unor guri exagerat de căscate şi de funcționale se dovedesc dupa nici o săptamână de corecțional mai bolnavicioşi decât nişte cobai care nu au prins lotul martor. Diabetul, angorul, astma şi multe alte boleşnițe par a răvăşi trupurile acestor oameni, până mai ieri suspectați numai de boala lui Calache.
Mulți cred că aceste suferințe nu sunt de fapt reale şi că de fapt pezevenghii se dau loviți ca nişte atacanți în careu doar, doar or putea schimba arpacaşul cu caviarul de acasă.
Eu personal nu banuiesc aşa nişte oameni de acest tip de gândire şi presupun că este vorba doar de patriotism, respectiv de efectul profund negativ pe inimă şi metabolisme de a nu mai putea servi țara.
Acea țară minunată pe care cei mai mulți dintre ei o regulează de ani de zile...