Iahnie și teologie

 

Astăzi doamnele care asigură luni de luni ghiftuirea mea în gardă, bucătăresele institutului, îmi relevă o față nouă, cucernic- teologică a plăcutei lor personalități.

În încercarea mea permanentă de a prinde crăpelnița înainte de a se răci nimeresc, ca de obicei, un pic mai devreme la bucătărie.

Așa se creează, în mod nevinovat, o reputație de mâncău.

Constat ca și în alte dăți lipsa oricărui miros de rotisor sau de afumătură, așa că întreb naiv ce pula mea au de mâncare azi, ca și cum ar fi existat posibilitatea ca, pitit pe lângă cazanele cu fasole de pe foc să fie vreun bol cu bouillabaisse sau ca, din vreo cameră alăturată, să țâșnească în orice moment Jaimie Oliver cu escargot fumme într-o mână și râșnița de piper în cealaltă.

Doamnele se amuză de gluma mea deși una din ele pare a găsi o oarecare conotație unui cuvânt mai puțin folosit de dumnealor (probabil”mâncare”), așa că protestează:

- Nu mai vorbiți urât, domnule doctor, că vă bate Dumnezeu.

Arăt prompt cu degetul spre fiertură și replic:

- Păi nu m-a bătut deja?

Dar sunt ipocrit. Fasolea nu e nici varză, nici cartofi sau orez fierte, pedepse atingând cu adevărat semnificația unei bătăi divine, așa că bat ușor în retragere.

- Și diseară ?

- Diseară avem pilaf.

- Te-am rugat să nu mai folosești cuvântul ăsta când mănânc. Ceva comestibil?

Discuția devine profesională și mai las și eu de la mine, mai lasă și ele de la ele, până se stabilește un menu mai puțin apocaliptic pentru seara, după care revenim la tema zile:

- Păi de ce să mă bată Dumnezeu?

- Pentru că vorbiți urât, zice femeia, ușor înlăcrimată. Vă ajunge ceapa asta, sau mai curăț?

- Este OK. Dar de unde știi tu că dacă vorbești urât te bate Dumnezeu?

- Pentru că El vede tot.

- Păi ”să nu înjuri” nu este una din cele 10 porunci, că s-ar face prin iad ca la Sălăjan, contraatac cu argumente solide din Cartea Sfântă

- Dacă te pocăiești la sfârșit oricum nu ajungi, continuă să mă lumineze femeia. E chiar mai bine să te pocăiești la urmă.

- Și eu zic. Da nu trece timpul mai plăcut până atunci dacă mai faci câte un păcat? continui eu să mă duelez logic cu dânsa.

Se toarnă fasolea, are temperatura optimă și parcă a fost sărată numai o dată așa că atmosfera se destinde.

Continui prietenește :

- Deci tu crezi că Dumnezeu are preocuparea să verifice cum vorbesc eu.

- Da, asta e treaba lui

- Păi dacă tu ai fi Dumnezeu la fel ai face? Ai trage cu urechea să vezi cum vorbesc?

Au existat de-a lungul istoriei misionari neînfricați care nici măcar în ceaun, înconjurați de morcovi, nu au încetat să încerce să propăvăduiască credința.

Bucătăreasa mea nu face parte din această categorie așa că în acest moment al conversației își declină competența și admite că nu știe.

Nu mi-e clar exact ce nu știe, mai ales că aici o întrec cu siguranță, eu știind exact ce aș face dacă aș fi Dumnezeu. Sau măcar în prima lună.

Pentru o discuție teologică schimbul de replici a fost destul de amuzat, poate și pentru faptul că eu sunt aparent șeful lor (în măsura în care un bărbat flămând poate fi numit ”șef” în raport cu o femeie care îi gătește). Nu știu exact cum ar fi decurs această conversație dacă în locul meu ar fi fost vreun nepoțel obraznic al doamnei.

Oricum simt că pe undeva am aruncat un sîmbure de îndoială.

Este numai o chestiune de timp până ce terenul va fi pregătit, fertil și doritor a fi semănat cu neprețuitele filozofii și adâncile învățături ale Sfântului Polonic. Un prinț între divinități care nu numai că nu se supără când aude câte un cuvânt mai bolovănos, dar mai și clincăne fericit.