Iertarea lui Vadim

De aseară, de când infarctul a găurit inima neagră a lui Corneliu Vadim Tudor sunt martor pe facebook la un fenomen destul de ciudat, respectiv o mulţime de oameni care îl deplâng pe ticălos, consideră că a fost un om mare, un pilon cultural, unul din ultimii patrioţi adevăraţi.

Şi că, şi dacă nu a fost, merită cel puţin iertarea cuvenită morţilor şi somnul celor drepţi.

Cumva un om care nu a iertat niciodată pe nimeni, dar mai ales nu i-a iertat niciodată pe foarte mulţii care nu i-au greşit, un om care a luat la rând începând de la articolele imunde din „Săptămâna” la execuţiile din „România Mare” până la ultimele calomnii, scobite din fundul inimii lui în curs de crăpare (Halep, Ţiriac, etc) ar trebui iertat în numele unei religii pe care, de-a lungul tinereţii lui comuniste a negat-o, ponegrit-o şi a atacat-o.

Un măscărici cu oarecare talent la controverse şi la versificare, desigur strict în scop politic şi de obţinere de avantaje, a devenit se pare un mare om de cultură, numai şi numai pentru că a ştiut dintotdeauna cine a fost Alcibiade.

Un naţionalist de operetă capabil doar să sporească foiala naţionalistă dar incapabil în fond, indiferent de funcţii sau de pondere politică să oprească UDMR ul în a-şi urma programul, obiectivele şi prelungita participare la guvernare (dacă împiedicarea acestora poate constitui un obiectiv pentru un om normal).

Pare că toată această lume care îl deplânge a uitat cu totul şi impardonabil de unde am plecat.

Din realitatea ternă, imuabilă şi sinistră a anilor comunişti. A acelor ani în care nu aveam nici mâncare, nici căldură, nici demnitate, nici speranţă şi nici libertate.

Doamnelor şi domnilor cu memoria scurtă, în vremurile acelea pe pământul nostru trăiau trei categorii de oameni :

• Unii care conduceau şi oprimau pe ceilalţi


• Alţii, mai puţini, care se opuneau acestora, cu riscuri imense personale


• Noi, marea masă a celorlalţi, suficienţi de oprimaţi cât să ne dorim schimbarea, dar suficient de laşi cât să nu întreprindem nimic concret ca să o obţinem.

Viitorul „tribun” era pe vremea aceea trup şi suflet în prima categorie. Era omul care îi demonta psihologic şi propagandistic pe cei dintr-a doua. Era porttrâmbiţa partidului faţă de Europa Liberă, vocea „revoluţionară” care înfiera pe oricine ar fi dorit schimbarea. Era personificarea de presă a regimului, suveica care transforma directivele securităţii în pânza imundităţii zilnice.

Nu era doar un scrib şi un pupător de cur al dictatorului. Era, intelectual vorbind, lama ascuţită a regimului care încerca să reprime nu numai oamenii, ci şi ideile.

Unul din momentele în care, cel puţin pentru mine, a fost evident că revoluţia, în obiectivele ei adevărate, de inducere a unei schimbări de regim şi mentalităţi, a pierdut a fost tocmai momentul în care oameni ca Vadim sau ca Păunescu au început să apară şi să îşi revendice, cu un succes uluitor şi progresiv, locul pe scena politică şi a opiniei publice româneşti.

Fără a fi scalpaţi, linşaţi sau bătuţi ci numai, o singură dată, scuipaţi.

Acolo unde toate revoluţiile omenirii s-a lăsat cu exterminarea fizică sau măcar cu oprirea vechiului regim, iată că aşa zisa noastră revoluţie s-a acomodat cu repeziciune şi fără fasoane cu existenţa şi continuitatea celor mai cinici contrarevoluţionari rămaşi în viaţă.

Nu am fost de acord cu politicile lui Vadim oricum. Dar după părerea mea omul nu ar mai fi avut dreptul să iasă în public, după anii de comunism, nici să fi fost Ghandi reîncarnat.

Desigur că omul nu a fost singur. A fost ca şi în anii prerevoluţionari portdrapelul şi goarna securităţii, a tenebrelor comuniste care de fapt nu au dispărut în 1989 ci doar s-au metamorfozat, uşor, uşor în baroni, băieţi deştepţi şi restul liftelor care ne conduc acum.

În context am rămas fascinat, într-un mod negativ de natură a- mi aduce disperarea, de popularitatea crescândă, succesul politic dar, mai ales, de modul în care a fost lăsat să redeseneze, să trivializeze şi să modifice scena politică, regulile şi sensul jocului democratic de la noi.

Se vorbea săptămânile trecute de legile contra fascismului, scăpându-se din vedere faptul că, dacă a existat vreun fascist în România ultimilor ani, un fascist care nu a avut nevoie niciodată de vreo lege specială pentru a fi oprit, acesta a fost Vadim Tudor, şi nu umbrele mai mult sau mai puţin tragice, mai mult sau mai puţin înţelese ale legionarilor secolului trecut.

Aducând calomnia şi intoxicarea la nivel de armă politică, liber a fi folosită fără permis de port armă, evoluând nesancţionat pe arena publică, Vadim a influenţat în mod major şi aparent iremediabil destinul nostru politic al tuturor.

Şi culmea a făcut asta nefiind nici o clipă un om mare, un generator de proiecte şi de filozofii cât o cărtiţă neobosită în a săpa adâncurile ale politicului şi cotidianului nostru până la îngroparea lui completă în rahat.

Vadim Tudor nu are nevoie să fie iertat după moarte. Din păcate a fost iertat de noi toţi, de susţinătorii lui în mnod particular atunci când aceştia au acceptat şi au validat reinserţia lui la funcţia sinistră de portavoce a acestei naţii.

Acest derizoriu al faptului că nici măcar o canalie indiscutabilă, una a cărei voce o auzeam la radio, la televizor şi ale cărei mizerii le citeam în presă a putut răzbate din nou la putere a arătat din păcate că noi, românii suntem poporul fără vinovaţi pentru că noi nu putem extrage decât vinovăţii parţiale şi comparative, dar nu avem osatura morală de a înţelege şi a ne căi de adevărata noastră vinovăţie, absolută, colectivă şi de neiertat, în faţa istoriei.

Pentru că în momentul în care unul ca Vadim a putut fi iertat, nimeni de pe la noi nu mai este vinovat de nimic; totul devine derizoriu, la întâmplare şi neresponsabil, ca de altfel întreg destinul nostru din ultimii ani.

Şi acesta este motivul pentru care eu personal nu îl voi ierta pe Vadim niciodată.