Ultima fiță din perspectivă dacologică pare a fi conceptul că limba română nu este rezultatul romanizării limbii dace în măsură mai mare decât este latina ,de fapt, produsul dacizării limbii romane.
Conform viziunii dacice asupra lumii în perioada antică a Europei de est, sub denumirile de traci, sciți și altele la fel de mincinoase cu care francmasonii acelor vremuri au încercat să deturneze firul istoriei, trăiau de fapt getodaci prevasluieni de-ai noștri, fluenți într-o limbă atât de melodioasă și de cuceritoare încât, cu timpul, a devenit un must have al viitorilor romani, italieni, francezi sau spanioli, înlocuind limbile lor mai vulgare.
Conform acestei teorii de bun simț nu putem să nu ne întrebăm dacă, de fapt, toți acești așa ziși occidentali subțiri și civilizați nu au fost de fapt decât niște barbari, cel puțin până în momentul în care au fost invadați, buzunăriți, expuși la protomanele și, până la urmă, dacizați.
Și care au rămas cu o oarecare reticență colectivă vizibilă chiar și în zilele noastre în care atâția comati le-au luat cu asalt căpșunăriile.
Pare că expansiunea formidabilă a neamului nostru de daci s-a întins în perioada aceea până la frontierele cu egiptenii, fenicienii sau grecii, respectiv arealul geografic dincolo de care bostanul crește greu, numai irigat și produce semințe găunoase.
Un argument căruia nu pot să nu îi dau greutatea cuvenită este și acela care ia în considerare perioada scurtă de ocupație romană. Modalitatea în care aceștia au plecat, ca izgoniți de o guvernare pesedistă antică condusă de vreun mongoloid mincinos, de pe un meleag căruia, în afară de locuitori, peturi din piele de zimbru și drumul un pic cam prost pentru cvadrige, nu aveai, pe vremea aceea, ce să îi reproșezi.
Într-adevăr și eu am început să cred că dorul de ducă a apărut din primul moment în care nobilii legionari au înțeles de la consoartele lor că limba pe care o vorbeau era perfect inteligibilă pentru acestea, mai ales în zilele de soldă. Că latina lor, cu care se împăunaseră prin alte regiuni cucerite, suna de fapt, conform soacrelor, ca o dacă vulgară, din care nu se înțelegea nimic atunci când era vorba de sex, sarmale sau masarea trupurilor vlăguite de luptă, devenind totuși extrem de inteligibilă în zilele de reduceri la iarmaroc, memorări de PIN bolborosit prin somn sau tentative de ieșit cu băieții la o bere antică sau un meci de gladiatori.
Nu pot să nu închei gândundu-mă la țeapa luată pe lumea cealaltă de getodaci mai întârziați în istorie, gen Cervantes, Hugo sau Alighieri la constatarea amară că limba lor de care au fost atât de mândri de-a lungul vieții, sună atât de sărăcios și de vulgar la compararea cu cea a strămoșilor lor păroși de origine dunăreană...