Legea

 

Moment de stupefacție astăzi când aflu că o lege care cere ca mai mult de 51% din produsele din supermarket să fie românești a fost adoptată de Camera Deputaților.

Criminalii din parlament au pus, se pare, gând rău acestui popor nobil pe care, iată, nu numai că doresc să îl văduvească de roșiile iordaniene, cartofii belgieni, roșcove și papaya dar se pare că doresc să îi inverseze semnificația actuală și să îl transforme dintr-un neam de consumatori cu buzunarele goale și în căutarea de rate, într-o colectivitate  de producători necesari umplerii jumătății lor de supermarket.

Mi-e greu să cred că sub această devastatoare lovitură, menită a goni țăranul la câmp cu sapa și pe muncitor în fabrică să producă, acest popor mare, altfel rezistent, va scăpa cu viață.

După cum tot greu îmi vine să cred că, atunci când societatea noastră de consum voios va fi expusă la trista realitate a usturoiului nechinezesc, guvernul și forțele binelui din parlament vor rezista prea mult, oricât de bune ar fi berea și sămânța autohtonă.

Numai și numai cerbicia proverbială a autorităților române de a aplica numai ocazional legile controversate poate, în context, căsca o rază de speranță .

Asta dacă nu cumva în prealabil, ofensată de perspectiva ca producătorii proprii să dea roșiile, căpșunile și cartofii proprii la porci, comisia europeană nu va protesta vehement în fața unei lipse atât de vădite de democrație în colonii.

Stupoarea mea provine însă din altă parte, respectiv din faptul că acum, la atâta vreme de la juisarea din 1989, când societatea de consum s-a dezlănțuit și la noi, cum dracu un parlament atât de incompetent și venal ca al nostru a reușit să propună, cu risc personal, o lege atât de bună, din perspectivă națională.

Or fi mâncat ceva stricat? Or fi devenit reprezentanții Auchan, Mega sau Carrefour prea cărpănoși cu ei? Epilepsie în grup?

Căci, așa cum citesc eu această lege taman impulsionarea economiei proprii românești, ultima prioritate a politicianului dâmbovițean, pare a o realiza.

Eu nu sunt un obsedat al sintagmei ”noi nu ne vindem țara” și nici nu văd patriotismul ca o chestie declarativă. Cu toate acestea găsesc degradant să trăiesc într-o țară care nu produce nimic și trăiește pe daiboj public în creștere progresivă și chiar cred că, în ciuda riscului întoarcerii o perioadă la galantarele pline cu muștar de Tecuci, orice metodă menită a ne scutura din apatia și inconștiența de până acum este bună.

Și dacă în timp ar crește numărul de sere, s-ar reînființa combinatele de porci și poate chiar s-ar lucra pământul, numai și numai pentru umplerea celor 51% din rafturile de la supermarket, pot să accept oricâți agricultori și politicieni europeni nemulțumiți.

Din fericire însă pentru toți și pentru dulcele trai mioritic sunt absolut convins că, din lipsa coaielor de politician, nu se va ajunge vreodată acolo.