În fine mai vii de acasă.
Înțelegând, cu maturitatea politică ce îl caracterizează, că o creştere imaginară de 15% a salariilor medicilor nu este de ajuns pentru o campanie electorală de succes, domnul Liviu Dragnea devine serios şi promite intre 1200 şi 3400 EU/lună medicului socialdemocrat postelectoral.
Asta făra gărzi.
Aşa da. Ce erau scârțâielile alea de 15% când, iată, se poate promite cu mult mai mult, fără a cadea mustața nimanui şi fără ca apele să inghețe decât puțin, la munte.
Eu aştept totuşi şi promisiunea de elicopter să mă ducă la spital şi cele 500 de bonuri de hrană pe zi ca să ma duc să îi votez. Şi faptul că în cei doi ani cât au avut puterea nu au făcut nimic în acest sens nu mă perturbă.
Mai ales că simt că, până în ziua votului o să îmi "crească" şi salariul de asistent universitar...
Statistici și harakiri
Eurostatul a publicat nişte statistici din care rezultă nu numai că suntem pe ultimul loc în Europa ca alocare bugetară pentru sănătate (asta oricum ştiam de mult), dar şi că suntem la distanță de penultimul loc. Care cheltuieşte de aproape două ori mai mult pentru sănătate.
Deci nu numai că suntem în domeniu melcii Europei, mai suntem şi şchiopi.
Într-o realitate în care se discută despre cât de şpagari sunt medicii, despre cum ascund ei infecțiile nozocomiale şi despre modul nedemn în care se sustrag statutului de funcționari publici, problema reală este de fapt aceea că otrepele care ne-au condus şi ne conduc, fie ele pedeliste, pesediste, peneliste sau mai ştiu eu cum se autointitulează nu au avut vreodată decența să finanțeze sistemul măcar la acelaşi ordin de mărime cu Bulgaria, Estonia sau vreo altă republică fostă sovietică.
Dar au introdus cardul.
Şi sincer de ce ar fi facut-o? Băsescu s-a operat la Viena, Ponta în Turcia şi, când o fi să fie, peste (prea) mulți ani, pe Iliescu l-or îmbălsăma la Moscova.
Aşa că pentru pulist merge şi o medicină ceva mai alternativă, fără spitale, medicamente şi medici, sau, mă rog, mai puțini. Aşa, ca de coada Europei.
Atâta merită, în opinia stimabililor pesederişti, penelişti, peperepişti, uneperişti, aldişti şi udemerişti sănătatea oamenilor.
Pe de altă parte însă există şi o latură pozitivă. Unde nu suntem la coadă şi care este bine bugetată. La biserici şi cimitire.
În fața acestui dezastru demisia nu este de ajuns şi numai harakiri, mai mult sau mai puțin benevol, al tuturor jigodiilor care au condus țara şi domeniul ar mai face, cât de cât, sens.
Deci nu numai că suntem în domeniu melcii Europei, mai suntem şi şchiopi.
Într-o realitate în care se discută despre cât de şpagari sunt medicii, despre cum ascund ei infecțiile nozocomiale şi despre modul nedemn în care se sustrag statutului de funcționari publici, problema reală este de fapt aceea că otrepele care ne-au condus şi ne conduc, fie ele pedeliste, pesediste, peneliste sau mai ştiu eu cum se autointitulează nu au avut vreodată decența să finanțeze sistemul măcar la acelaşi ordin de mărime cu Bulgaria, Estonia sau vreo altă republică fostă sovietică.
Dar au introdus cardul.
Şi sincer de ce ar fi facut-o? Băsescu s-a operat la Viena, Ponta în Turcia şi, când o fi să fie, peste (prea) mulți ani, pe Iliescu l-or îmbălsăma la Moscova.
Aşa că pentru pulist merge şi o medicină ceva mai alternativă, fără spitale, medicamente şi medici, sau, mă rog, mai puțini. Aşa, ca de coada Europei.
Atâta merită, în opinia stimabililor pesederişti, penelişti, peperepişti, uneperişti, aldişti şi udemerişti sănătatea oamenilor.
Pe de altă parte însă există şi o latură pozitivă. Unde nu suntem la coadă şi care este bine bugetată. La biserici şi cimitire.
În fața acestui dezastru demisia nu este de ajuns şi numai harakiri, mai mult sau mai puțin benevol, al tuturor jigodiilor care au condus țara şi domeniul ar mai face, cât de cât, sens.
Afișul
Ieri în drum spre servici îmi cad ochii pe afişul electoral al unuia dintre cei mai apolitici politicieni care ar dori să ajungă premier de la noi, Dacian Cioloş.
Imaginea m-a bulversat pentru că, ştiind cât munceşte domnia lui pentru țară, m-a mirat faptul că a avut timp să stea la poze, mai ales în contextul in care nu doreşte deloc, dar absolut deloc, să participe la campania electorală.
Față de alți politicieni care în afişe se hlizesc sau doar belesc fasolele cu voioşia omului în drum spre ciolan, domnul Dacian are o mină severă şi preocupată, comparativ cu care şi cea a lui Teodor Stolojan ar părea jovială şi relaxată.
Înțeleg de pe internet că, de fapt, afişele au fost răspândite in târg fără consimțământul omului, național liberalii noştri intuind că domnul Cioloş are mai multă credibilitate decât oricine din cireadă ar sta la poze electorale.
Anunț pe această cale onor conducerea liberală să nu procedeze la fel cu mine şi să nu publice, oricât şi-ar dori asta, material electoral cu subsemnatul, mai ales atunci când port hanoracul cu gorilă.
Doar 15%
La știrile de la radio de azi de dimineață am prins declarația unui membru al guvernului care pretinde că toate mărirea de salariu de 15% pe care politicienii au votat-o zilele acestea în parlament s-ar lovi de un minuscul impediment: nu sunt bani. Și că, din calculele făcute, aceste măriri ar genera o gaură nesustenabilă de mai multe miliarde la buget, buget care în lipsa așteptatelor descoperiri de țiței, uraniu, gaze sau alte asemenea pe teritoriul național, este deja deficitar.
Ca urmare se pare că aceste măriri se vor acorda postelectoral în monedă botswaneză, la buci. Ca de obicei.
Nu pot să spun că faptul mă surprinde în mod special.
În 26 de ani în care am funcționat ca innocent bystander al guvernăriilor românești m-am obișnuit măcar cu acest binom: statistici luminoase sugerând creșteri economice, ameliorări semnificative și bună cârmuire, pe de o parte, lipsă de bani la orice cerere sau inițiativă concrete care ar duce la migrarea unei părți a acelei creșteri statistice prin buzunarele pulistului, pe de altă parte.
Ce mă surprinde însă este atitudinea partidelor politice.
Păi este posibil, oameni buni, taman în campania electorală să fiți atât de cărpănoși? Doar 15%?
Înțleg să fiți zgârciți dacă banii ăia chiar ar exista și, urmare a legii, ar urma o creștere pe bune în teșchereaua bizonului eletoral; dar cum de fapt nu sunt bani de mărit salariile chiar nu înțeleg de ce nu se putea mai mult.
Ce, o creștere imaginară de 50% sau chiar o dublare fictivă a salariilor, în preambulul campaniei, futeau ghina?
Vă doare gura? Ați îmbătrânit?
Unde eu m-aș fi așteptat ca partide de tradiție, ca PSD, să ofere valize cu bonuri de masă, zeci de mii de euro celor care se întorc în țară și furgonete de bancnote noi nouțe la chenzină, desigur dacă sunt votanți PSD, iată că tot ce pot bieții oameni să pârțâie, într-un moment politic atât de important, este un anost 15%!
Păi cum să ne putem noi orienta mai bine și să alegem în cunoștință de cauză și cu responsabilitate partidul și pe omul cei mai potriviți ca să nu ne crească salariile vreodată, dacă voi ne confuzionați cu mesaje politice de genul acesta?
Există atâtea rigole neumplute cu lapte și miere, atâția maidanezi cu cozile ferme și adecvate transportului de produse de simigerie și voi ne puneți la calcule să bunghim singuri ce înseamnă 15% (minus impozitul desigur), la o leafă de mizerie? Și mai vreți să mai fiți și votați?
Rușine vouă că, nici măcar în campania electorală nu ne lăsați să visăm.
Dați-ne câinii cu covrigii în coadă înapoi, măcar o lună !
Judecătoria din Buzescu
Un țigan din Teleorman și-a construit, prin 2003, o casă după modelul judecătoriei din Caracal, locul unde omul a fost prin 2003 condamnat prima oară în carieră. Construcție care tronează și astăzi în comuna Buzescu, jud Teleorman.
În 2012 când personajul, un anume Dan Stan zis ”Finuțu”, a dezvoltat unele probleme insurmontabile de homeostazie, urmare a unui cumplit accident de automobil, înmormântarea a avut loc într-un cavou care, pentru necesara continuitate, are de asemenea forma și aspectul acelei judecătorii la care, se pare, omul a renăscut moral, cu executare.
Și, dacă ar fi să țin un pariu, cred că până și cazanul în care acesta locuiește acum pe lumea cealaltă, dacă există dreptate, arată tot ca susnumita judecătorie.
Este mare lucru ca, atunci când ești dus legat să îți creionezi, ajutat de procurori și judecători, programul pe următorii ani, să păstrezi un ochi atât de receptiv pentru artă și frumos, cât să-l dorești recreat în ograda personală.
Sunt curios dacă și consătenii marelui dispărut au preluat modelul și dacă prin comună nu or mai fi case după modelul spitalului de urgență, pentru ăia cărora li s-a tăiat piciorul acolo, sau bloculețe cochete cu zăbrele la ferestre și sârmă ghimpată ornamentată pe gard, pentru cei pe care vreun repaos prelungit la Gherla sau Poarta Albă i-o fi mișcat sufletește.
În 2012 când personajul, un anume Dan Stan zis ”Finuțu”, a dezvoltat unele probleme insurmontabile de homeostazie, urmare a unui cumplit accident de automobil, înmormântarea a avut loc într-un cavou care, pentru necesara continuitate, are de asemenea forma și aspectul acelei judecătorii la care, se pare, omul a renăscut moral, cu executare.
Și, dacă ar fi să țin un pariu, cred că până și cazanul în care acesta locuiește acum pe lumea cealaltă, dacă există dreptate, arată tot ca susnumita judecătorie.
Este mare lucru ca, atunci când ești dus legat să îți creionezi, ajutat de procurori și judecători, programul pe următorii ani, să păstrezi un ochi atât de receptiv pentru artă și frumos, cât să-l dorești recreat în ograda personală.
Sunt curios dacă și consătenii marelui dispărut au preluat modelul și dacă prin comună nu or mai fi case după modelul spitalului de urgență, pentru ăia cărora li s-a tăiat piciorul acolo, sau bloculețe cochete cu zăbrele la ferestre și sârmă ghimpată ornamentată pe gard, pentru cei pe care vreun repaos prelungit la Gherla sau Poarta Albă i-o fi mișcat sufletește.
Eu cu cine votez?
Printre știrile de ieri a existat și una, incompletă, privind aprobarea în Senat a unei creșteri, din ianuarie 2017, cu 25% a salariului medicilor. O lege pesedistă.
Nu știu detaliile legii, deci nu sunt sigur dacă este vorba de 25% în palmă, gata a fi cheltuiți, sau este vorba de 25% sub forma 1% în ianuarie, 1% în iulie și restul dacă merge economia, dacă se ating nu știu ce criterii de calitate, dacă se mai aprobă nu știu ce normative și dacă, desigur, iese Dragnea.
Dar momentan trebuie să operez mintal cu informația: PSD crește salariile medicilor.
Și mie îmi place asta mai mult decât vreo contribuție geopolitică liberală, vreo modernizare a armatei, vreo implementare superioară a fondurilor europene în domeniul salvgardării stalactitelor din peșteri sau mai știu eu ce alte realizări sau proiecte mi s-ar prezenta.
Îmi place cu draci chiar.
De partea cealaltă, cu obida partidului în opoziție care nu poate să crească el însuși pe hârtie salariul nimănui, domnul Eugen Nicolăescu sugerează că, de fapt, mărirea va fi strict în valută botswaneză dată peste bot, nefiind bani.
Acuma, dincolo de această declarație, Nicolăescu este pentru mine o amintire neplăcută care, prin însuși faptul că deschide gura public îmi induce dorința de a nu vota PNLul.
Sigur, mai sunt și alte partide care dau din gură și din programe zilele astea, dar, sincer, câte șanse au acestea să atingă pragul de intrare în parlament, ce să mai vorbim de osânza electorală necesară ajungerii la guvernare? Și dacă nu au nici o șansă să câștige ce rost mai are să ne încurcăm, eu cu ele, reciproc?
Așa că reiau dilema mea de ieri – cu cine votez?
Că în ceea ce privește PSD am o disfuncție extrapiramidală care îmi induce un tremor ciudat ori de câte ori aș direcționa ștampila spre tufa lor de căcat; în plus mai am și alergie la prostie, complicată de o anumită atopie la nesimțire care m-ar face ca, în cazul în care aș vota PSDul, să fac gălbinare, bube în cerul gurii și să crap în spasme. Ca urmare nu cred că aș vota cu ei nici dacă ar trece prin ordonanță de urgență obligativitatea femeiii măritate de a exemplifica soțului Kamasutra pagină cu pagină (proiect legislativ care în opinia mea ar crește mult, cu bani puțini de la buget, calitatea vieții).
Și, chiar dacă aș putea cumva să dau procură unuia mai puțin sensibil ca mine să facă coprologicul act de a vota pesedeaua, tot nu am certitudinea că, până la urmă, când o fi să mă uit pe fluturaș prin ianuarie după acești 25%, nu o să se audă un cor de cloncănituri și chicoteli de la curcile din curțile învecinate.
Ca urmare, prin excludere, ar trebui să depun icrele mele electorale, votul, în păstrăvăria PNL, care este, se pare, prostul nostru.
Problema ar fi că eu personal m-am hotărât să nu mai votez cu orice prost, doar pentru că, prin excludere,urmare a exemplul rudelor și prietenilor care l-ar vota, sau prin comandamentele unei anumite datorii civice pe care pasămite aș avea-o ar rezulta că, numitul prost, prin comparație cu idioții, moronii, imbecilii și prostălăii din jur ar fi, de fapt, ceva mai înțelept.
Că politica nu e ca sexul unde, dacă nu găsești ce ți-ar place să fuți, mai fuți și ce găsești.
La alegerile următoare aș vrea un orgasm electoral cât să dau din picioare și nu, ca de obicei, masturbarea cu gândul că nu a ieșit al altora.
Așa că sincer sunt în dilemă, sau, mai bine formulat, aș fi în dilemă dacă aș crede, cu adevărat, în valențele democrației în general, a democrației românești în particular de a găsi și promova valori politice la conducere.
Dar într-o lume aflată periculos de aproape de alegerea lui Donald Trump, cine ar mai putea cu adevărat crede în asta?
Norocul meu mai este și altul, respectiv faptul că, și dacă nu votez, prin amabilitatea partidelor politice, posibil a domnului Dragnea personal, s-o găsi vreunul, viu sau mort, care să aibă grijă să nu se irosească buletinul meu de vot.
Ora de iarnă
Nu era de ajuns că s-a dus vara, că s-a dus și partea frumoasă din toamnă (adică partea cu must, răcoreală, frunze un pic ruginii și recoltă), că trebuie să înghesuim pe cârcă cu fiecare zi care trece pulovere în plus și că s-a lungit noaptea; mai trebuiau să vină idioții și cu lovitura de grație: ora de iarnă.
Nu știu cine a avut ideea, dar cu siguranță că era vreun obsedat al muncii de dimineață care, ce s-a gândit el? în lipsă de altă utilizare mai bună a capului (spart de nuci sau bătut de toacă de exemplu), să lungească dimineața, când e de muncă și să scurteze noaptea când, în afară de dormit și de futut, oricum nu prea ai ce face.
Așa că în loc să lase bieții oameni să se târască spre primăvara viitoare prin puteri proprii, ce au zis jigodiile: ce ar fi să mutăm ora mai hacana, să ajungă bivolimea pe lumină la juguleț, să are fără să ne ardă la electricitate, că după ce or ieși de la tras plugul, pe întuneric, vântoasă și dârdâială, când or ajunge la staul or mai băga și cornu-n pernă, să fie fresh a doua zi pe ogor.
Inadmisibil.
Dacă voiau să facă modificări cronologice semnificative desființau luna noiembrie, să nu aștepți pe întuneric 2 luni Crăciunul, și declarau prin ordonanță de urgență, în ianuarie, primăvară.
Dar cu oameni din ăștia la putere... n-ai cu cine domle, n-ai cu cine.
La țară (amintiri)
Existau puţine lucruri, legate de gândirea şi consideraţiile proprii de care tatăl meu să nu fie mândru, dar nici unul nu a depăşit vreodată, aşa cum am perceput eu faptele, intensa lui identificare cu tărâmul natal, chiar dacă acesta era de fapt un sătuc oarecare ascuns printre dealurile judeţului Neamţ, Păstrăveni şi cu ceea ce lui îi părea o societate luminoasă, curată şi nepoluată.
Au trecut ceva ani şi o oarecare mielinizare până ce am înţeles că, în afara noastră, nimeni altcineva nu ştie ce este Păstrăveniul, nefiind în realitatea celor normali Trantorul care-i părea lui tata.
În vremea în care am început să fiu dus pe acolo, Păstrăveniul era o comună, complet colectivizată, prin care de-abia se trăgea lumina, împărţea brutăria cu Davideniul învecinat la doar 5 km şi se lega de asfaltul vreunei şosele la vreo 15 km în aval, spre Hanul Ancuţei. Am amintirea unui opaiţ luminând prima mea noapte acolo, deşi trebuie să admit că ulterior generosul program de electrificare a patriei comuniste a cuprins şi locuinţa bătrânească de care tata era atât de ataşat.
Tata se născuse într-un sat învecinat, Rădeni, şi doar o telenovelă de tip răzeşesc făcuse posibilă transmutarea familiei sale într-o aşezare de atât de multă amploare şi semnificaţie.
Posesiunile bunicului meu cuprindeau câteva hectare capabile a a sigura mămăliga şi ceapa unui neam de gurmanzi, chiar dacă la începutul vieţii mele asta nu prea mai conta, având în vedere încheierea cu bine a proiectul comunist de aneantizare a producţiei agrare româneşti, numit colectivizare.
În paranteză fie spus nici dezcolectivizarea iliesciană nu a fost de cine ştie ce fală; actualmente neavând nici cea mai vagă idee unde se află aceste terenuri, ce creşte pe ele şi prin ce procedeu.
Am petrecut în acel sat în medie 3 luni pe an, până pe la 23 de ani.
După ce trecerea anilor, dar mai ales a trupurilor noastre, au făcut imposibilă procurarea de bilete de staţiune cu jumătate de preţ, ne-am cam luat rămas bun de la mare şi am început să locuim toată vara în satul de care tatăl meu era extrem de legat.
Confruntând într-o zi bătrânul răzeş despre existenţa de destinaţii de vacanţă alternative am aflat că, în mentalitatea lui de moldovean patriot, glia bătută de soare, străbătută de pârâul Topoliţa şi întretăiată de câteva dealuri reprezenta un amestec perfect de mare şi munte, în fapt o Creta ceva mai puţin popularizată, în care epicurienii pot trăi vacanţe de vis, cu plajă, bălăceală, drumeţii şi alte plăceri pentru care, aiurea, netoţii dau bani cu duiumul.
Deşi, să fiu sincer, nu cred că atopia tatei pentru cheltuieli a fost principalul motiv pentru care am petrecut atât de multe luni acolo, cât dorinţa acestuia de a se asigura că, pierdută într-un oraş atât de nociv ca Bucureşti, candela sfântă a firii şi deprinderilor moldoveneşti nu se va stinge vreodată în noi.
Întrucât se identifica atât de mult cu vacanţa, întrucât nu aveam alte perspective şi pentru că viaţa acolo, mai ales în cele 2 luni de absenţă a părinţilor, era mult mai liberă, am apreciat anii petrecuţi acolo.
Casa bătrânească era o cocioabă de chirpici, un material extrem de ecologic, bazat pe două tipuri de paie, cele de pe câmp şi cele ce ies semidigerate din cal. Orice proiect de construcţii mai serios începe pe acolo cu câte un gospodar adunând de pe uliţă balega cailor şi se termina prin uscarea păzită a amestecului dintre aceasta, lut şi paie.
Spre surprinderea mea nici unul din locuitorii acestor căsuţe nu reflectau prea adânc la structura exactă a zidurilor din jurul lor, în nici un caz nu la nivelul la care să li se pară că duc o viaţă cam de rahat şi că ar fi bine să înceapă să facă nebunii pe bază de cărămizi sau beton.
Doar tata, ceva mai târziu, a străbătut o etapă de grandoare arhitecturală, sau poate a avut un pacient de la o fabrică de ciment, fapt este că spre sfârşitul şederilor mele acolo a început să construiască prin curte, în lung şi în lat, ba chiar, din păcate şi în înălţime.
Cum omul învaţă doar din greşeli, acea prăbuşire a micului foişor imaginat de omul cu exces de ciment nu m-a deranjat foarte mult, mai ales că mama a scăpat, după cum nici nu m-au deranjat pereţii un pic curbi pe care, fie din viziune gaudiană, fie din dorinţa de a economisi banii pe meşteri, noua construcţie şi i-a asumat.
Păstrăveniul nu avea pe vremea aceea pretenţii nici la linie telefonică, necum la canalizare sau apă, aşa că apa de băut ca şi cea de spălat provenea din fântâna din curte. În opinia tatei nu a existat nicicând vreo apă mai bună, mai rece şi mai adevărată decât produsul extras cu găleata din ce în ce mai ruginită, nici papagali mai mari decât băutorii de apă filtrată de robinet din oraşe.
Sigur că, deşi rece şi bună, apa predispunea la un oarecare disconfort la baia de seară, baie de care nu eram, s-o spun drept, în vreun fel obsedaţi, în afara vreunui meci de fotbal presărat cu alunecări şi deposedări printre balegi.
Nici cana comună cu care ne împărtăşeam arşiţa şi germenii cu satul nu avea ce să dăuneze unui neam de răzeşi a priori curat.
Singurul lucru care m-a fâcut să-mi mai pierd din entuziasmul legat de calităţile ape plate de Păstrăveni a fost existenţa latrinelor, îndeosebi după ce anumite gânduri privind etanşeitatea pereţilor acestora au început să îmi obsedeze mintea prea temătoare.
Fiind mândri şi neatârnaţi ca popor şi ca fire, moldovenii din zona aceea nu şi-au subjugat niciodată traiul birurilor marilor firme de canalizare, nici monopoliştilor fabricatori de hârtie igienică. Este adevărat că, în ce priveşte cel de-al doilea aspect ar fi fost şi păcat să laşi atâtea exemplare de „Scânteia” şi de cuvântări ale tovarăşului secretar general inadecvat onorate.
Ca urmare latrinele existau pe lângă fiecare casă, fiind considerat complet necivilizat şi întrucâtva un pic incomod să străbaţi cu ziarul în mână ograda întreagă.
Din păcate aceleaşi comandamente păreau a guverna şi amplasarea fântânilor şi recunosc că a existat un moment în care băutul din fântână a încetat să mai aibă pentru mine plăcerea de odinioară.
Înţelegând că spălatul la găleata cu apa din fântână, îndeosebi în nopţile ceva mai răcoroase ar putea, prin meningita indusă, să împieteze performanţele noastre şcolare, tata a realizat cea mai mare ctitorie a lui. Ceea ce s-a dorit a fi doar un bazin de apă, cocoţat pe o schelă, alimentat de o pompă, deservind duşul şi un sistem de canalizare domestic, s-a transformat, după finisare, într-un adevărat turn Eiffel, de pus pe steagul comunei, din care a picurat ani de zile apă ruginită, necesară atât spălării noastre cât şi creării, în spatele casei, a primei mlaştini artificiale din zonă.
În alt an, cu noroc la ciment, tata ne-a construit, în mijlocul curţii o masă de ping pong cu adevărat durabilă şi în armonie cu sistemul de duş.
De fapt conceptul, plecat de la dorinţa noastră de a avea o masă pe care să batem mingea, a evoluat în trei timpi, fiecare din el evitând fatidica deplasare la un magazin de articole sportive.
În prima fază s-au aşezat două plăci de PFA, un material lemnos de încredere în ce priveşte serviciul tăiat pe rever, incapabil însă de a rezista la mai mult de două zile de ploaie şi gravitaţie fără a se încovoia.
Cum campionatul era din ce în ce mai în toi, dar masa mai curbă, a urmat cel de-al doilea proiect în care, cu scânduri, cuie, ciocan şi îndemânare în doar câteva zile o masă nouă a văzut lumina zilei. Deşi suprafaţa de joc era net ameliorată, ierarhia în domeniu dintre băieţi a început să fie iremediabil afectată de traiectoriile uneori hazlii pe care, în contact cu cuiele mingea, o dată la 2- 3 schimburi, sărea. Tata nu suporta năzuroşii, aşa că nu am protestat prea tare, decât în momentul în care a văzut toată lumea că lemnul la uscare se strânge, căpătînd aspect de grătar.
Proiectul final, cel care a fost durabil şi a dat o nouă tentă de originalitate curţii a implicat ciment, prundiş, nisip şi mistrie. Viziunea constructorului a pornit de la un suport în formă de cruce, mult mai simplu decât 4 piloni la colţuri, peste care s-a turnat placa. Pilonii s-au aşezat de-abia peste o lună când colţurile mesei s-au lăsat.
L-am întrebat o dată pe tata dacă, punând faptele unul lângă altul, dacă am calcula cimentul, munca, scândurile şi toate celelalte nu ar fi ieşit, poate, mai în câştig dacă ne-ar fi luat o masă de la magazin (nemaivorbind despre ocuparea unui sfert de curte, cu efectul iremediabil al concentrării găinaţului raţelor în cealaltă parte).
Am reuşit să fug înainte de a lungi discuţia şi despre duş.
În casa de la ţară trăiau două femei – soţia a doua a bunicului, mama vitregă a tatei, Leonora şi sora ei, Maria.
Femei simple, a căror deschidere nu a depăşit raza comunei Tupilaţi, au trăit o viaţă între câmp, o odaie încălzită cu lemne şi o dietă bazată pe mămăligă, reuşind totuşi să depăşească 80 de ani.
Leonora avea preocupări legate de agricultură, fiind acceptată la colectivă, spre care se îndrepta la orele la care, câteodată, veneam noi de la băut. Avea o manie, de care am dezvăţat-o, să facă iarna, când tăia porcul jumări şi să le ţină, cam la vedere, până după postul sfintei marii şi îşi iubea bobocii si puii de găină, fie ei vii sau călcaţi de bicicletă.
Nu a înţeles niciodată bucuria simplă a unor băieţi de Bucureşti de a arunca cu cartofi ei pe ţiglele caselor din jur şi număra cu răutate numărul de coceni de porumb pe care îi culcam la pământ prin grădină. Cu toate acestea, spre deosebire de sora ei, care fusese în tinereţe lovită la cap, femeia se resemna cu blândeţe creştină şi, pe măsură ce, începând de pe la 9 ani, am depăşit-o în înălţime nu ne-a mai zis nimic, privindu-ne mai degrabă ca nişte lăcuste, stihii sau alt tip de dăunători trimişi de cel de sus s-o încerce.
Uliţele satului erau pe vremea aceea pline de copii.
Este adevărat că urmare a schimbărilor acelor vremuri tot mai mulţi dintre locuitorii tineri migraseră spre zone cu canalizare, îndeosebi Braşov, dar, cu toate acestea rămăseseră pe acolo o groază de copii. Eu, dar mai ales frate-meu, i-am cunoscut pe toţi şi în timp ne-am învăţat unii pe alţii o serie de deprinderi şi de îndeletniciri în ceea ce probabil a fost un fructuos schimb cultural.
Meciurile de fotbal pe uliţe sau în prundul satului au luat, după titularizarea noastră, amploarea pe care doar doi bucureşteni cu gleznă fină o puteau aduce şi ei, la rândul nostru ne-au identificat merii, perele şi prunii cu rodul cel mai ales, precum şi orarul aproximativ al propietarilor acestora. Nobila artă a scuturării nucilor oamenilor, implicând îndemânare, viteză şi persistenţă, ne-a fost detaliată, după cum şi bucuria simplă a prinderii peştilor cu mâna.
Pe prundurile Topoliţei am făcut primele şedinţe de nudism, la scăldat şi tot acolo am descoperit că există comparaţii din care ieşi bine dar şi comparaţii pe care n-ai vrea să le faci.
Jocuri ca v-aţi ascunsea, împuşcatea sau alergatea capătă valenţe noi atunci cînd implici un areal mai mare, precum şi băieţi şi fete zdraveni de ţară şi o oarecare reticenţă privind insectele a dispărut atunci cînd, în sezonul rădaşcelor am ieşit, cu mic cu mare, la vânătoare.
Primii mei prieteni cu adevărat buni i-am făcut tot acolo.
Dorel şi Dănuţ erau doi fraţi a căror casă se afla la o zvârlitură de cartof de a noastră şi, deşi azi viaţa ne-a despărţit cvasicomplet, o perioadă de 10 ani au fost principalele fiinţe cu care am schimbat gânduri, sentimente, proiecte şi aspiraţii, fie la câte o bere, la o ţigară palmată sau pur şi simplu în hoinăreli de zeci de kilometri nocturne.
Copii de învăţătoare, respectiv tehnician agricol, ei făceau parte din elita satului, având, după cum au şi demonstrat-o ulterior, inteligenţa şi abilitatea de a evolua şi o surprinzătoare fineţe şi nuanţare.
Chiar dacă până la urmă unul din ei a sucombat alcoolismului, pe care îl îmbrăţişasem la vârsta aceea cu toţii, sunt momente în care mă întreb dacă vreodată, în viaţă, am avut prieteni mai buni.
Spre deosebire de noi care în perioadele de şedere la ţară nu eram puşi să facem nimic, Dănuţ şi Dorel erau implicaţi cât era ziua de lungă, când nu învăţau, la fel de fel de activităţi ciudate, de la cules de buruiană, spartul lemnelor, hrănitul păsărilor sau bătutul fasolei. Dorind să îi ajut, în speranţa de a petrece mai mult timp împreună, am învăţat atunci semnificaţia unor zicale străvechi ca „datul cu barda în cuie” sau „stricat orzul pe gâşte”.
Una din activităţile cele mai serioase ale satului era producerea şi aprecierea rachiului. Faţă de moşnenii ce locuiesc la sud de Milcov, moldovenii nu se formalizează cu numele fructelor ce se pun la borhot, nici nu privesc că alambicurile ar râde de ei dacă ar distila şi altceva decât prună. Eliberaţi astfel de povara de a aştepta un an întreg până să pună de-o ţuică, oamenii, gospodari, culeg orice fructă cât de cât dulce ar putea trece miracolul fermentaţiei şi, în câte-o seară magică, cu valenţe cvasireligioase se strâng în jurul alambicului ca nişte viţei flămânzi lângă o vacă cu ugerul plin, Am participat cu deferenţa cuvenită la aceste momente de spiritualitate, încercând ce e drept la întoarcerea acasă să evit a-i face pe ai mei, pe cât posibil, părtaşi ulterior la conversaţie sau halenă..
Viaţa culturală a locuitorilor satului se învârtea, în zilele fără alambic, între trei coordonate majore.
Era în primul rând „coperativa”, care în intonaţia beţivănească nu însemna CAPul ci crâşma din sat, eliberată prin marea revoluţie comunistă de titulatura denigratoare de crâşmă. Acolo, pe principiul „orice de la motorină în sus” se îngurgitau fel de fel de lichide de care până nici eu nu am avut imprudenţa să mă ating, coniacuri, vermuturi şi rachiuri ieftine, culminând în cea mai hepatotoxică licoare pe care Dumnezeu a croit-o după asemănarea ficatului moldovenesc, redeveul (RDV- rachiul de vin). În rarele zile în care se aducea bere aglomeraţia de la coperativă cred că se vedea de pe lună.
Pentru tineret era căminul cultural, în care veneau băieţi, de obicei de la coperativă, şi fete gătite în treningurile lor cele mai bune. Atmosfera era electrizantă, dar apogeul cred că a fost atins atunci când am momit să vină cu mine două colege din Bucureşti ce veniseră în vizită. Sunt sigur că în timp m-au iertat.
În ultimul rând viaţa mondenă a comunei se axa pe nunţi. Sigur că nu eram invitat la vreuna, dar o tradiţie nescrisă făcea ca, dacă stăteai, tu şi ceilalţi beţivi, suficient pe la porţi, nu se putea să nu apară la un moment dat căte unul c-o sticlă. Cum sticla era mică şi noaptea era lungă, procedura în general se repeta.
Sigur că în esenţa mea, veşnic în şort, străbătând uliţele fără noimă pe bicicletă, ocolind sau nu câte-o gâscă, prin pomii oamenilor sau cu ţigara în mână nu aveam nici un fel de reputaţie pozitivă printre locuitorii acelui sat. Când în raza mea de acţiune au început să intre şi tinerele satului (mai ales în perioada destul de prelungită a vieţii mele când orice femeie îmi părea frumuşică) numărul de plângeri ajunse în urechile alor mei au crescut exponenţial, deşi am senzaţia, că mai ales spre final ai mei se cam aşteptau la ele şi m-ar fi dus la un control medical dacă n-aş fi făcut nimic rău.
Am încetat să mai trec regulat pe acolo de peste 22 de ani.
Cu mintea, vârsta şi preocupările de adult nu am mai reuşit, în cele două dăţi în care am mai trecut fugar, să regăsesc fiorul şi sentimentele unor momente, probabil irepetabile. Locul, ca orice loc pe care îl vezi la distanţă de copilărie, mi-a părut mic şi sentimentele acelor vremuri triste şi caduce.
Au trecut ceva ani şi o oarecare mielinizare până ce am înţeles că, în afara noastră, nimeni altcineva nu ştie ce este Păstrăveniul, nefiind în realitatea celor normali Trantorul care-i părea lui tata.
În vremea în care am început să fiu dus pe acolo, Păstrăveniul era o comună, complet colectivizată, prin care de-abia se trăgea lumina, împărţea brutăria cu Davideniul învecinat la doar 5 km şi se lega de asfaltul vreunei şosele la vreo 15 km în aval, spre Hanul Ancuţei. Am amintirea unui opaiţ luminând prima mea noapte acolo, deşi trebuie să admit că ulterior generosul program de electrificare a patriei comuniste a cuprins şi locuinţa bătrânească de care tata era atât de ataşat.
Tata se născuse într-un sat învecinat, Rădeni, şi doar o telenovelă de tip răzeşesc făcuse posibilă transmutarea familiei sale într-o aşezare de atât de multă amploare şi semnificaţie.
Posesiunile bunicului meu cuprindeau câteva hectare capabile a a sigura mămăliga şi ceapa unui neam de gurmanzi, chiar dacă la începutul vieţii mele asta nu prea mai conta, având în vedere încheierea cu bine a proiectul comunist de aneantizare a producţiei agrare româneşti, numit colectivizare.
În paranteză fie spus nici dezcolectivizarea iliesciană nu a fost de cine ştie ce fală; actualmente neavând nici cea mai vagă idee unde se află aceste terenuri, ce creşte pe ele şi prin ce procedeu.
Am petrecut în acel sat în medie 3 luni pe an, până pe la 23 de ani.
După ce trecerea anilor, dar mai ales a trupurilor noastre, au făcut imposibilă procurarea de bilete de staţiune cu jumătate de preţ, ne-am cam luat rămas bun de la mare şi am început să locuim toată vara în satul de care tatăl meu era extrem de legat.
Confruntând într-o zi bătrânul răzeş despre existenţa de destinaţii de vacanţă alternative am aflat că, în mentalitatea lui de moldovean patriot, glia bătută de soare, străbătută de pârâul Topoliţa şi întretăiată de câteva dealuri reprezenta un amestec perfect de mare şi munte, în fapt o Creta ceva mai puţin popularizată, în care epicurienii pot trăi vacanţe de vis, cu plajă, bălăceală, drumeţii şi alte plăceri pentru care, aiurea, netoţii dau bani cu duiumul.
Deşi, să fiu sincer, nu cred că atopia tatei pentru cheltuieli a fost principalul motiv pentru care am petrecut atât de multe luni acolo, cât dorinţa acestuia de a se asigura că, pierdută într-un oraş atât de nociv ca Bucureşti, candela sfântă a firii şi deprinderilor moldoveneşti nu se va stinge vreodată în noi.
Întrucât se identifica atât de mult cu vacanţa, întrucât nu aveam alte perspective şi pentru că viaţa acolo, mai ales în cele 2 luni de absenţă a părinţilor, era mult mai liberă, am apreciat anii petrecuţi acolo.
Casa bătrânească era o cocioabă de chirpici, un material extrem de ecologic, bazat pe două tipuri de paie, cele de pe câmp şi cele ce ies semidigerate din cal. Orice proiect de construcţii mai serios începe pe acolo cu câte un gospodar adunând de pe uliţă balega cailor şi se termina prin uscarea păzită a amestecului dintre aceasta, lut şi paie.
Spre surprinderea mea nici unul din locuitorii acestor căsuţe nu reflectau prea adânc la structura exactă a zidurilor din jurul lor, în nici un caz nu la nivelul la care să li se pară că duc o viaţă cam de rahat şi că ar fi bine să înceapă să facă nebunii pe bază de cărămizi sau beton.
Doar tata, ceva mai târziu, a străbătut o etapă de grandoare arhitecturală, sau poate a avut un pacient de la o fabrică de ciment, fapt este că spre sfârşitul şederilor mele acolo a început să construiască prin curte, în lung şi în lat, ba chiar, din păcate şi în înălţime.
Cum omul învaţă doar din greşeli, acea prăbuşire a micului foişor imaginat de omul cu exces de ciment nu m-a deranjat foarte mult, mai ales că mama a scăpat, după cum nici nu m-au deranjat pereţii un pic curbi pe care, fie din viziune gaudiană, fie din dorinţa de a economisi banii pe meşteri, noua construcţie şi i-a asumat.
Păstrăveniul nu avea pe vremea aceea pretenţii nici la linie telefonică, necum la canalizare sau apă, aşa că apa de băut ca şi cea de spălat provenea din fântâna din curte. În opinia tatei nu a existat nicicând vreo apă mai bună, mai rece şi mai adevărată decât produsul extras cu găleata din ce în ce mai ruginită, nici papagali mai mari decât băutorii de apă filtrată de robinet din oraşe.
Sigur că, deşi rece şi bună, apa predispunea la un oarecare disconfort la baia de seară, baie de care nu eram, s-o spun drept, în vreun fel obsedaţi, în afara vreunui meci de fotbal presărat cu alunecări şi deposedări printre balegi.
Nici cana comună cu care ne împărtăşeam arşiţa şi germenii cu satul nu avea ce să dăuneze unui neam de răzeşi a priori curat.
Singurul lucru care m-a fâcut să-mi mai pierd din entuziasmul legat de calităţile ape plate de Păstrăveni a fost existenţa latrinelor, îndeosebi după ce anumite gânduri privind etanşeitatea pereţilor acestora au început să îmi obsedeze mintea prea temătoare.
Fiind mândri şi neatârnaţi ca popor şi ca fire, moldovenii din zona aceea nu şi-au subjugat niciodată traiul birurilor marilor firme de canalizare, nici monopoliştilor fabricatori de hârtie igienică. Este adevărat că, în ce priveşte cel de-al doilea aspect ar fi fost şi păcat să laşi atâtea exemplare de „Scânteia” şi de cuvântări ale tovarăşului secretar general inadecvat onorate.
Ca urmare latrinele existau pe lângă fiecare casă, fiind considerat complet necivilizat şi întrucâtva un pic incomod să străbaţi cu ziarul în mână ograda întreagă.
Din păcate aceleaşi comandamente păreau a guverna şi amplasarea fântânilor şi recunosc că a existat un moment în care băutul din fântână a încetat să mai aibă pentru mine plăcerea de odinioară.
Înţelegând că spălatul la găleata cu apa din fântână, îndeosebi în nopţile ceva mai răcoroase ar putea, prin meningita indusă, să împieteze performanţele noastre şcolare, tata a realizat cea mai mare ctitorie a lui. Ceea ce s-a dorit a fi doar un bazin de apă, cocoţat pe o schelă, alimentat de o pompă, deservind duşul şi un sistem de canalizare domestic, s-a transformat, după finisare, într-un adevărat turn Eiffel, de pus pe steagul comunei, din care a picurat ani de zile apă ruginită, necesară atât spălării noastre cât şi creării, în spatele casei, a primei mlaştini artificiale din zonă.
În alt an, cu noroc la ciment, tata ne-a construit, în mijlocul curţii o masă de ping pong cu adevărat durabilă şi în armonie cu sistemul de duş.
De fapt conceptul, plecat de la dorinţa noastră de a avea o masă pe care să batem mingea, a evoluat în trei timpi, fiecare din el evitând fatidica deplasare la un magazin de articole sportive.
În prima fază s-au aşezat două plăci de PFA, un material lemnos de încredere în ce priveşte serviciul tăiat pe rever, incapabil însă de a rezista la mai mult de două zile de ploaie şi gravitaţie fără a se încovoia.
Cum campionatul era din ce în ce mai în toi, dar masa mai curbă, a urmat cel de-al doilea proiect în care, cu scânduri, cuie, ciocan şi îndemânare în doar câteva zile o masă nouă a văzut lumina zilei. Deşi suprafaţa de joc era net ameliorată, ierarhia în domeniu dintre băieţi a început să fie iremediabil afectată de traiectoriile uneori hazlii pe care, în contact cu cuiele mingea, o dată la 2- 3 schimburi, sărea. Tata nu suporta năzuroşii, aşa că nu am protestat prea tare, decât în momentul în care a văzut toată lumea că lemnul la uscare se strânge, căpătînd aspect de grătar.
Proiectul final, cel care a fost durabil şi a dat o nouă tentă de originalitate curţii a implicat ciment, prundiş, nisip şi mistrie. Viziunea constructorului a pornit de la un suport în formă de cruce, mult mai simplu decât 4 piloni la colţuri, peste care s-a turnat placa. Pilonii s-au aşezat de-abia peste o lună când colţurile mesei s-au lăsat.
L-am întrebat o dată pe tata dacă, punând faptele unul lângă altul, dacă am calcula cimentul, munca, scândurile şi toate celelalte nu ar fi ieşit, poate, mai în câştig dacă ne-ar fi luat o masă de la magazin (nemaivorbind despre ocuparea unui sfert de curte, cu efectul iremediabil al concentrării găinaţului raţelor în cealaltă parte).
Am reuşit să fug înainte de a lungi discuţia şi despre duş.
În casa de la ţară trăiau două femei – soţia a doua a bunicului, mama vitregă a tatei, Leonora şi sora ei, Maria.
Femei simple, a căror deschidere nu a depăşit raza comunei Tupilaţi, au trăit o viaţă între câmp, o odaie încălzită cu lemne şi o dietă bazată pe mămăligă, reuşind totuşi să depăşească 80 de ani.
Leonora avea preocupări legate de agricultură, fiind acceptată la colectivă, spre care se îndrepta la orele la care, câteodată, veneam noi de la băut. Avea o manie, de care am dezvăţat-o, să facă iarna, când tăia porcul jumări şi să le ţină, cam la vedere, până după postul sfintei marii şi îşi iubea bobocii si puii de găină, fie ei vii sau călcaţi de bicicletă.
Nu a înţeles niciodată bucuria simplă a unor băieţi de Bucureşti de a arunca cu cartofi ei pe ţiglele caselor din jur şi număra cu răutate numărul de coceni de porumb pe care îi culcam la pământ prin grădină. Cu toate acestea, spre deosebire de sora ei, care fusese în tinereţe lovită la cap, femeia se resemna cu blândeţe creştină şi, pe măsură ce, începând de pe la 9 ani, am depăşit-o în înălţime nu ne-a mai zis nimic, privindu-ne mai degrabă ca nişte lăcuste, stihii sau alt tip de dăunători trimişi de cel de sus s-o încerce.
Uliţele satului erau pe vremea aceea pline de copii.
Este adevărat că urmare a schimbărilor acelor vremuri tot mai mulţi dintre locuitorii tineri migraseră spre zone cu canalizare, îndeosebi Braşov, dar, cu toate acestea rămăseseră pe acolo o groază de copii. Eu, dar mai ales frate-meu, i-am cunoscut pe toţi şi în timp ne-am învăţat unii pe alţii o serie de deprinderi şi de îndeletniciri în ceea ce probabil a fost un fructuos schimb cultural.
Meciurile de fotbal pe uliţe sau în prundul satului au luat, după titularizarea noastră, amploarea pe care doar doi bucureşteni cu gleznă fină o puteau aduce şi ei, la rândul nostru ne-au identificat merii, perele şi prunii cu rodul cel mai ales, precum şi orarul aproximativ al propietarilor acestora. Nobila artă a scuturării nucilor oamenilor, implicând îndemânare, viteză şi persistenţă, ne-a fost detaliată, după cum şi bucuria simplă a prinderii peştilor cu mâna.
Pe prundurile Topoliţei am făcut primele şedinţe de nudism, la scăldat şi tot acolo am descoperit că există comparaţii din care ieşi bine dar şi comparaţii pe care n-ai vrea să le faci.
Jocuri ca v-aţi ascunsea, împuşcatea sau alergatea capătă valenţe noi atunci cînd implici un areal mai mare, precum şi băieţi şi fete zdraveni de ţară şi o oarecare reticenţă privind insectele a dispărut atunci cînd, în sezonul rădaşcelor am ieşit, cu mic cu mare, la vânătoare.
Primii mei prieteni cu adevărat buni i-am făcut tot acolo.
Dorel şi Dănuţ erau doi fraţi a căror casă se afla la o zvârlitură de cartof de a noastră şi, deşi azi viaţa ne-a despărţit cvasicomplet, o perioadă de 10 ani au fost principalele fiinţe cu care am schimbat gânduri, sentimente, proiecte şi aspiraţii, fie la câte o bere, la o ţigară palmată sau pur şi simplu în hoinăreli de zeci de kilometri nocturne.
Copii de învăţătoare, respectiv tehnician agricol, ei făceau parte din elita satului, având, după cum au şi demonstrat-o ulterior, inteligenţa şi abilitatea de a evolua şi o surprinzătoare fineţe şi nuanţare.
Chiar dacă până la urmă unul din ei a sucombat alcoolismului, pe care îl îmbrăţişasem la vârsta aceea cu toţii, sunt momente în care mă întreb dacă vreodată, în viaţă, am avut prieteni mai buni.
Spre deosebire de noi care în perioadele de şedere la ţară nu eram puşi să facem nimic, Dănuţ şi Dorel erau implicaţi cât era ziua de lungă, când nu învăţau, la fel de fel de activităţi ciudate, de la cules de buruiană, spartul lemnelor, hrănitul păsărilor sau bătutul fasolei. Dorind să îi ajut, în speranţa de a petrece mai mult timp împreună, am învăţat atunci semnificaţia unor zicale străvechi ca „datul cu barda în cuie” sau „stricat orzul pe gâşte”.
Una din activităţile cele mai serioase ale satului era producerea şi aprecierea rachiului. Faţă de moşnenii ce locuiesc la sud de Milcov, moldovenii nu se formalizează cu numele fructelor ce se pun la borhot, nici nu privesc că alambicurile ar râde de ei dacă ar distila şi altceva decât prună. Eliberaţi astfel de povara de a aştepta un an întreg până să pună de-o ţuică, oamenii, gospodari, culeg orice fructă cât de cât dulce ar putea trece miracolul fermentaţiei şi, în câte-o seară magică, cu valenţe cvasireligioase se strâng în jurul alambicului ca nişte viţei flămânzi lângă o vacă cu ugerul plin, Am participat cu deferenţa cuvenită la aceste momente de spiritualitate, încercând ce e drept la întoarcerea acasă să evit a-i face pe ai mei, pe cât posibil, părtaşi ulterior la conversaţie sau halenă..
Viaţa culturală a locuitorilor satului se învârtea, în zilele fără alambic, între trei coordonate majore.
Era în primul rând „coperativa”, care în intonaţia beţivănească nu însemna CAPul ci crâşma din sat, eliberată prin marea revoluţie comunistă de titulatura denigratoare de crâşmă. Acolo, pe principiul „orice de la motorină în sus” se îngurgitau fel de fel de lichide de care până nici eu nu am avut imprudenţa să mă ating, coniacuri, vermuturi şi rachiuri ieftine, culminând în cea mai hepatotoxică licoare pe care Dumnezeu a croit-o după asemănarea ficatului moldovenesc, redeveul (RDV- rachiul de vin). În rarele zile în care se aducea bere aglomeraţia de la coperativă cred că se vedea de pe lună.
Pentru tineret era căminul cultural, în care veneau băieţi, de obicei de la coperativă, şi fete gătite în treningurile lor cele mai bune. Atmosfera era electrizantă, dar apogeul cred că a fost atins atunci când am momit să vină cu mine două colege din Bucureşti ce veniseră în vizită. Sunt sigur că în timp m-au iertat.
În ultimul rând viaţa mondenă a comunei se axa pe nunţi. Sigur că nu eram invitat la vreuna, dar o tradiţie nescrisă făcea ca, dacă stăteai, tu şi ceilalţi beţivi, suficient pe la porţi, nu se putea să nu apară la un moment dat căte unul c-o sticlă. Cum sticla era mică şi noaptea era lungă, procedura în general se repeta.
Sigur că în esenţa mea, veşnic în şort, străbătând uliţele fără noimă pe bicicletă, ocolind sau nu câte-o gâscă, prin pomii oamenilor sau cu ţigara în mână nu aveam nici un fel de reputaţie pozitivă printre locuitorii acelui sat. Când în raza mea de acţiune au început să intre şi tinerele satului (mai ales în perioada destul de prelungită a vieţii mele când orice femeie îmi părea frumuşică) numărul de plângeri ajunse în urechile alor mei au crescut exponenţial, deşi am senzaţia, că mai ales spre final ai mei se cam aşteptau la ele şi m-ar fi dus la un control medical dacă n-aş fi făcut nimic rău.
Am încetat să mai trec regulat pe acolo de peste 22 de ani.
Cu mintea, vârsta şi preocupările de adult nu am mai reuşit, în cele două dăţi în care am mai trecut fugar, să regăsesc fiorul şi sentimentele unor momente, probabil irepetabile. Locul, ca orice loc pe care îl vezi la distanţă de copilărie, mi-a părut mic şi sentimentele acelor vremuri triste şi caduce.
Satisfacție și SMSuri
Înțeleg faptul că se lucrează la o măsură tehnocratică, de centrare a actului medical pe pacient, prin care la externare acesta urmează să primească un SMS de la stăpânire cu câteva întrebări despre gradul de satisfacție al acestuia în ceea ce privește modul în care a fost tratat.
M-aș îndoi ca vreun medic să se bucure cu adevărat de asta, având în vedere că nimănui nu îi place să fie permanent judecat de cei din jur, nemaivorbind de situațiile în care subiectivismul unui pacient legat de modul în care domnia sa consideră că ar fi trebuit prioritizat, investigat și consolat, dar nu a fost, ar putea să nu reflecte cu corectitudine activitatea prestată (diagnosticul și tratamentul) și resursele pe care medicul lui curant le-a avut la dispoziție.
Faptul că CTul a fost în revizie de exemplu sau că a lipsit nu știu ce reactiv. Că managementul presează continuu pe reducerea costului mediu al internării. Că alți pacienți aveau nevoie de mai multă atenție. Că unele diagnostice rezultă în bani mai puțini primiți de spital și că medicii care operează acele internări sunt înfierați uneori ca niște saboteuri până se satură să le mai facă. Că birocrația cere anumite acte la internare, fără de care nu se poate, și cardul de sănătate, chiar atunci când nu s-a blocat, nu a eliminat aceasta, ba dimpotrivă.
Dar dincolo de toate acestea nu pot să argumentez că ideea nu are merite și că acest feed back nu ar putea să schimbe pe alocuri atitudini și mentalități. Și poate că, atunci când s-o implementa, or începe să priceapă toate aceste capete pătrate (mă rog, cubice) că, poate, nu felcerimea este vinovată de nemulțumirea oamenilor bolnavi de la noi.
Dar, dacă este să fie corecți, nu numai pacienții ar trebui să primească aceste SMSuri.
Poate că și mediciilor, asistentelor și ceilorlalți care lucrăm în sistem ar trebui să ne zbârnie telefoanele ori de câte ori se blochează cardul, casa refuză să plătească vreo internare, se termină vreun medicament sau, pur și simplu, la chenzină.
Mai mult, dacă stau să mă gândesc bine, acest gen de SMSuri privind satisfacția personală ar trebui să nimerească și prin smartphoneurile șoferilor blocați în trafic, ale contibuabililor aflați la coadă la impozite, ale clienților RADET sprijiniți de caloriferele reci și ale oricărior dintre noi urmărim vreo ședință de lucru a parlamentului.
Chiar, de ce nu trimit politicienii, după vreo lege în care votează să aibă pensii speciale sau după ce refuză cercetarea judiciară a vreunui coleg SMS-uri?
M-aș îndoi ca vreun medic să se bucure cu adevărat de asta, având în vedere că nimănui nu îi place să fie permanent judecat de cei din jur, nemaivorbind de situațiile în care subiectivismul unui pacient legat de modul în care domnia sa consideră că ar fi trebuit prioritizat, investigat și consolat, dar nu a fost, ar putea să nu reflecte cu corectitudine activitatea prestată (diagnosticul și tratamentul) și resursele pe care medicul lui curant le-a avut la dispoziție.
Faptul că CTul a fost în revizie de exemplu sau că a lipsit nu știu ce reactiv. Că managementul presează continuu pe reducerea costului mediu al internării. Că alți pacienți aveau nevoie de mai multă atenție. Că unele diagnostice rezultă în bani mai puțini primiți de spital și că medicii care operează acele internări sunt înfierați uneori ca niște saboteuri până se satură să le mai facă. Că birocrația cere anumite acte la internare, fără de care nu se poate, și cardul de sănătate, chiar atunci când nu s-a blocat, nu a eliminat aceasta, ba dimpotrivă.
Dar dincolo de toate acestea nu pot să argumentez că ideea nu are merite și că acest feed back nu ar putea să schimbe pe alocuri atitudini și mentalități. Și poate că, atunci când s-o implementa, or începe să priceapă toate aceste capete pătrate (mă rog, cubice) că, poate, nu felcerimea este vinovată de nemulțumirea oamenilor bolnavi de la noi.
Dar, dacă este să fie corecți, nu numai pacienții ar trebui să primească aceste SMSuri.
Poate că și mediciilor, asistentelor și ceilorlalți care lucrăm în sistem ar trebui să ne zbârnie telefoanele ori de câte ori se blochează cardul, casa refuză să plătească vreo internare, se termină vreun medicament sau, pur și simplu, la chenzină.
Mai mult, dacă stau să mă gândesc bine, acest gen de SMSuri privind satisfacția personală ar trebui să nimerească și prin smartphoneurile șoferilor blocați în trafic, ale contibuabililor aflați la coadă la impozite, ale clienților RADET sprijiniți de caloriferele reci și ale oricărior dintre noi urmărim vreo ședință de lucru a parlamentului.
Chiar, de ce nu trimit politicienii, după vreo lege în care votează să aibă pensii speciale sau după ce refuză cercetarea judiciară a vreunui coleg SMS-uri?
Sculptura
Se pare că în Piața Eroilor Revoluției din București a fost amplasată, pentru scurtă vreme, o sculptură foarte frumoasă.
Această operă de artă era cu adevărat simplă, dar în simplitatea ei provoca pe trecători și le făcea să viseze pe o parte din trecătoare.
Nu am văzut personal capodopera dar am putut să o admir pe net; era vorba de o bucată de marmură, zdravănă și lunguiață, inserată cu mândrie de un suport neimportant și privind prin capătul cu aspect învârtoșat, de sus, la connaisseuri.
Din păcate pentru mesajul artistic al lucrării, mesaj aflat aparent în continuarea frumosului obelisc din locație (care reprezintă și în opinia mea un cur de român străpuns în profunzime, mesaj de altfel adecvat realității istorice developate în anii imediat următori revoluției), majoritatea trecătorilor l- au confundat cu o răzbelită stilizată.
Întrucât poporul nu tolerează în buricul târgului o pulă sculată, mai ales una mai mare și mai tare decât orice se poate realiza fără daltă și ciocan, primăria Bucureștilor a decis demontarea lucrării (adică scoaterea ștoiului de pe afet) și prezentarea acestuia doamnei primar general, ea însăși admiratoare de frumos.
Întrebați, membrii Comisiei pentru Organizarea si Desfasurarea Adunarilor Publice din cadrul Primariei Capitalei au admis că amplasarea sculpturii fusese aprobată de ei dar că, desigur, ei nu aveau habar cum arată aceasta. Că doar nu or să stea acuma să se și uite la ce sculpturi, picturi, edificii și alte asemenea mai aprobă ei prin oraș.
Se pare că lucrarea, intitulată ”Ființă” este de fapt un autoportret incomplet și, după părerea mea, în context românesc, în felul ei, este o adevărată frescă a vremurilor pe care le trăim.