Constantin Cucu

Iureșul matinal al zilei de luni.

Încep anamneza cu o doamnă care poartă sub bărbie o gușă de dimensiunile și consistența unui dihor ghemuit. Prezența micului gorgan de la gâtul doamnei nu poate să scape unui clinician antrenat ca mine și, se pare, nici atenției doamnei care știa de existența lui încă de acum 4 ani, când gușălăul a apărut.

Conversația cu doamna, altfel plăcută, este grevată un pic de faptul automărturisit de domnia sa că ar fi rârâită. Detaliul a apărut la iveală atunci când, întrebată ce medicamente mai ia pe acasă, a mărturisit că ia Acatan. A fost nevoie de acel al șaselea simț clinic, viziune incredibilă și o perseverență legendară ca să o fac să recunoască faptul că medicamentul se numește de fapt Atacand, medicament de care de altfel mai auzisem

- Mă scuzați, am dificultăți în pronunțarea literei ”r”, se explică doamna.

Nu suport elefanții nescărmănați în camere, așa că nu mă pot să mă abțin în a-i atrage atenția asupra numărului extrem de mici de ”r”uri din cuvântul Atacand.

Concersația continuă în același ritm plăcut, cu evitarea bineînțeles a consoanei blestemate, eu fiind interesat să aflu de ce într-o lume în care femeile se duc la doctor ori de câte ori le întârzie ciclul jumătate de oră, dacă numărul de fire de păr de pe față nu le iese la numărătoare și în general la orice mic semn care ar putea împiedica obiectivul nemărturisit al genului feminin, acela de a-și îngropa ea prima bărbatul, taman dânsa, altfel o persoană normală, a ținut conopida aia la gât fără să facă nimic până acum.

- Păi nu m-a supărat, domnule doctor, silabisește ea pentru tăntălău realitatea stoică.

Adevărul este că am văzut la televizor femei ținând pe creștet câte o coafură sau o pălărie de mărimea, forma și sex appealul vreunei pagode, așa că nu mă miră deloc faptul că un gușălău cât jumătate, hai trei sferturi din creierul doamnei poate fi transportat cu ușurința, ba chiar cu oarecare mândrie.

- Dar nu ați avut în nici un moment bănuiala că ar putea fi un lucru rău? insist eu cu primitivism

- Mi-a zis bărbatu-meu să mă duc la medic, să văd ce e cu ea, dar dacă nu m-a durut ...

Un clopoțel interior de panică începe a zdrăngăni în mintea mea, ca de fiecare dată când în viață pătrund în zone necartografiate, cum ar fi cea a realității ca un bărbat să sesizeze ceva schimbat la soție, nemivorbind să ia și atitudine față de asta, altfel decât tradiționalul : ”Unde ziceai, dragă?”.

Conchidem amândoi faptul că poate, doar în acest minuscul aspect, și doar o dată, omul a avut cât de cât dreptate.

O liniștesc la final pe doamnă aducându-i la cunoștință că nu s-a născut gușălău pe care chirurgii să nu-l scoată, fie ce-o fi, și că popularitatea, chiar cea obținută prin publicarea în vreun manual de endocrinologie, este cu adevărat preferabilă anonimatului complet.

 

Dacă tot ar fi să facem o petiție, să strângem semnături și să amendăm constituția eu aș propune să o facem pentru ceva mai important și mai semnificativ decât pentru așa zisa protejare a familiei tradiționale.

În treacăt fie zis, dacă ne-am dori realmente să protejăm familia, să stimulăm formarea și existența acesteia, poate că nu interzicerea anumitor tipuri de familie este soluția.

Poate ar trebui să lucrăm la alocația și modul de protejare a intereselor copilului și a mamelor cu copii mici; poate ar trebui să protejăm femeile de abuz și poate că ar trebui să investim în educație sexuală, educație în general și schimbare de mentalități.

Cu biblia în mână, bărbosul la amvon și mânie intolerantă față de homosexuali putem cel mult să ne satisfacem primitiva pornire spre intoleranță, dar nu vom avea pe viitor nici familii mai funcționale, nici mai puțini copii abandonați și nici o rată a divorțialității care să nu pună în continuare sub semnul întrebării validitatea ideii de căsnicie.

Dar dacă tot vrem să amendăm constituția (ceea ce nu este o idee rea, aceasta fiind de fapt, după chipul și asemănarea domnului Iorgovan, ”părintele” ei, urâtă și proastă) am putea începe cu ceva care ne afectează în mod nedrept mai mult decât omisiunea de a formula componența familiei în viziune ortodoxă. Funcționarea sistemului politic de exemplu.

Nu sunt jurist și nici expert în constituționalitate, dar nu cred că ar fi așa de greu să se facă anumite schimbări și amndamente care să ne asigure de faptul că persoanele condamnate să nu mai aibă dreptul să candideze și nici nu cred că un minim de calități intelectuale și morale nu ar putea fi stipulate în mod explicit, fie numai pentru a exclude traseiștii și oligofrenii de la putere.

Este adevărat că un astfel de amendament ar putea fi considerat de experți ca fiind neconform cu dreptul omului, fie el dobitoc, otreapă sau traseist, de a candida, dar câtă vreme acceptăm ca subgrupuri de oameni normali din punct de vedere medical (homosexualii) ar putea fi privați de drepturi, probabil că am putea face și această modificare cu același sânge rece.

Și dacă prostia este greu de precizat, existând anumite criterii de definire ale acesteia care ar decima partidele noastre politice actuale, traseismul este ceva mult mai ușor de evidențiat și de probat.

Înțeleg că s-ar putea întâmpla ca vreun politician cu o profundă viziune binefăcătoare și social democrată asupra vieții să aleagă, urmare a fermentării politice și dragostei de țară, să plece la vreun alt partid și mai social democrat decât cel în care fusese până atunci. Dar să tot treci de la un partid la altul ca o curvă flămândă din TIR în TIR, să pleci de la PSD ca să sfârșești pe băncile liberalismului modern și național (de obicei trecând prin bordelele politice mai mici pe care exclușii sau nemulțumiții unui partid sau altuia le mai fac, din dorința de a deveni și ei matroane), asta nu mai pare efervescență și maturizare politică, ci lipsă de respect și curvăsărie politică pe față.

Hai, o schimbare de partid o dată în viață. Apoi gata.

Din păcate însă concetățenii noștri nu se radicalizează pe această temă care, paradoxal, prin implicații, influențează și familia modernă.

Ei au treabă mai degrabă cu afirmarea constituțională a faptului că, prin comparație cu homosexualii, ei înșiși sunt atât de normali că au dreptul să construiască, să bată și să destrame familii.

Azi la întoarcerea la spital apăs din greşeală un buton de pe bordul maşinii mele şi, dintr-o dată habitaclul este inundat de ştiri.

Ştiri liberale.

Astfel venerabilul partid (a cărui medie de vârstă a scazut azi brusc prin decesul domnului Radu Câmpeanu - eşti pe fază Iliescu?) îşi desemnează candidații la alegerile de iarna aceasta.

Nu am înțeles eu mare lucru din foiala după coledzgi a lor dar mi-a captat auzul faptul că la Baia Mare se preconizează ca reprezentanta dreptei luminoase să fie doamna Cherecheş, mama primarului cu acelaşi nume ales şi reales in ciuda faptului că, la fel ca Jean Valjean, doar mult mai hoț şi mai bogat, a ajuns la puscărie. Pentru mită.

Recunosc faptul că o colectivitate care votează un asemenea om găseşte mai greu oameni deştepți în sânul ei, poate doar in vreo familie ceva mai luminată care blagosloveşte prin prezența sa județul.

Totuşi, dacă părea ciudat ca oamenii sa aleagă un escroc in dregătorii, a lua la rând toate neamurile acestuia pentru fel de fel de funcții nu mai pare scuzabil, oricât de nationalliberala este decizia.

M-am obişnuit de 25 de ani cu jetul lipicios al micționării socialdemocrate pe cârcile noastre de pulişti, de bombonei, dragnisori, hrebenei, măzărei, vangheli şi puiemontişti făcându-şi, mandat dupa mandat, nevoile pe noi.

Este parte a contractului politic dintre resturile FSN şi noi.

Dar şi PNL să facă la fel?

Şi mă tot intreabă apropiații de ce nu mai merg la vot.

De aia, fraților, de aia.

 

Printre vizitatorii de anul acesta a Sibiului s-a aflat și un urs brun, specie teoretic protejată (deși, după cum se vede, nu de glonț).

Prezența unui urs în oraș a făcut, se pare, pe o parte din sibieni anxioși; spre deosebire de Timbactu unde lumea nu prea se agită când mai trece vreun leu prin piață sau mai chițcăie vreun leopard pe colibă, în Sibiu foșgăiala ursului pe acoperiș a creat un oarecare sentiment de insecuritate, invers proporțional cu distanța de acesta.

Ca urmare organul s-a autosesizat și în scurt timp zeci de profesioniști, polițai, jandarmi, pompieri, paramedici, vânători și alți oficiali au început să urmărească bestia brună de colo colo.

Conform declarațiilor acestora și a prefectului s-a încercat tranchilizarea fiarei; s-a pus muzică de Chopin, s-au ținut discursuri politice soporifice, s-a strigat ”Gigea, băiatu”, s-a momit fiara cu alprazolam dar degeaba.

Așa că specialiștii au decis să prezinte cazul comisiei de inițiere a reîncarnării, care a omorât animalul.

Actualmente cazul a ajuns la nivelul analizelor, de exemplu autoritățile se întreabă de unde a apărut acest urs. Din acest punct de vedere există fel de fel de teorii; că acesta fusese trimis de nevastă după demachiant și s-a rătăcit la o bere; că a intrat în oraș fugărit de lupi printr-un portal în spațiu și timp; că a fost de fapt clonat ilegal în baia vreunui om de știință malefic și a scăpat pe geam.

Și desigur mai există și teoria un pic cam subțirică ce pretinde că acest urs ar fi venit din pădure.

Nu este clar ce anume căuta bestia în liniștitul oraș, dar unele minți ceva mai ascuțite ale localnicilor se gândesc din ce în ce mai serios la faptul că, poate, acestuia îi era foame.

Din păcate la noi nu există proceduri, manual operațional și oameni capabili să rezolve genul acesta de situații fără vărsare de sânge, în nici un caz nu la ministerul mediului, o instituție a cărei atribuții se opresc strict la numărarea și micșorarea planificată a numărului animalelor sălbatice așa că bietul Moș Martin nu avea, din momentul în care a pus laba în oraș, vreo șansă.

Să sperăm acum că, atunci când vor citi pe internet vestea, colegii, familia și prietenii defunctului nu vor reacționa și nu vor organiza la rândul lor o astfel de vânătoare atunci când vreun sibian flămând se va rătăci prin codru după mure.

 

Întâmplarea face ca în paralel cu efortul de a trece externarea unei paciente din Olt pe cardul de sănătate (fără de care spitalul nu primește banii pentru serviciile de sănătate prestate), efort de altfel inutil câtă vreme, ca de obicei toamna, sistemul a căzut, fără ca cineva să își asume răspunderea pentru asta, fără ca cineva de la casă să spună clar ce urmează a se face și fără ca altcuiva decât medicilor, farmaciștilor și pacienților să le pese realmente, întâmplarea deci face ca privirea să îmi cadă pe un articol de pe www.formaremedicală.ro , un articol în care președintele CNAS, domnul Radu Tibichi se exprimă.

Astfel conform tehnocratului respectiv introducerea cardului național de sănătate a creat un beneficiu de peste 100 de milioane de euro în sistem (aparent mai puțin de a zecea parte din ce dau șmecherii patriei unei firme de construcții de autostrăzi de escroci internaționali, ca Bechtel, ca să nu facă autostrăzi).

O sumă care s-a strâns pentru că s-au dat 4 milioane de rețete mai puțin, pentru că au fost 100000 de internări mai puține și pentru că au fost juma de milion de pacienți mai puțini în ambulatoriul de specialitate.

Un fenomen asemănător probabil cu economiile cu sănătatea înregistrate de germani în Polonia pe anii ocupației, când de asemenea au scăzut internările, consultațiile și rețetele, mai ales la evrei.

De fapt numai de 3 zile de când sistemul s-a blocat din nou (fie și numai pentru că în acest moment, la 3 luni după schimbarea firmei care se ocupă cu mentenanța, un contract oficial între aceasta și CNAS nu a fost încă semnat), cred că s-au mai strâns câteva milioane.

Ce uită domnul Tibichi să spună, când vorbește de acest beneficiu, este care sunt de fapt beneficiarii.

Care nu sunt nici medicii, care blesteamă și butonează futil cititoarele de card, nici farmaciștii care vând mai puține medicamente și nici pacienții care nu au devenit miraculos, de când cu cardul, mai sănătoși și nici cu nevoi mai mici de rețete, ci de fapt el însuși și câțiva dintre artropodele însetate de sânge și câștig din jurul lui. Oamenii a căror salarii nu depind de cât de bine merge sistemul, inclusiv cardul, de cât de mulțumiți sunt publicul și profesioniștii sistemului de funcționarea srviciului public de sănătate. Labagii care conduc jeepane și stau la vile, făcând-o pe tehnocrații pe seama vreunei babe cu cardul expirat silită să își ia de la gură ca să cumpere medicamente necompensate, doar ei simt beneficii.

Și probabil trântorii care i-au numit în posturi, acei politicieni care dau 1.5 miliarde pe vreun petec de autostradă, fără a fi vreodată pedepsiți.

 

Nu știu cum decurge viața profesională a altora dar personal, trebuie să recunosc cinstit, nu primesc chiar în fiecare zi telefon de la șeful meu ierarhic cu întrebarea : ”Vrei să fii decorat?”.

Nu apuc să răspund că ceea ce mi-aș dori de fapt sunt o mitră, niște epoleți pe halat și o vipușcă; omul mi-o taie explicându-mi faptul că, dacă doresc într-adevăr decorația, trebuie să o și plătesc.

Pare că an de an Institutul își omagiază înaintemergătorul, luminosul politician, om de știință și savant de renume mondial (primul dintr-un șir care a populat țara noastră în perioada politică respectivă) CI Parhon, ocazie cu care se gândește și la noi, angajații, și nevoia noastră inerentă de a duce acasă, la neveste, copii și animale de companie vreo medalie jubiliară.

Numai și numai circumstanțele economice actuale fac ca această, să-i zicem, distincție poate fi oferită de Institut moca numai celor mai meritoși dintre meritoșii cu merite, ceilalți, dintre care și mandea, trebuind să o plătească.

Din fericire pentru mine sunt construit de așa natură că îmi doresc o astfel de decorație cam cu aceeași tărie cu care mi-aș dori medalia jubiliară a asociației de propietari a blocului în care locuiam pe vremuri, așa că am declinat generoasa ofertă. De fapt este posibil să fi precizat și că să-mi dea ei mie aceeași sumă de bani, nu cred că aș atârna vreodată medalia de gât, pentru că am coloana cervicală slabă și expusă la scolioză.

Dar că aș poza oricând pentru un mic basorelief la intrare.

Am peste 24 de ani de când lucrez la Institut. Și am amintiri frumoase, ca și amintiri urâte, pacienți cărora le-am adus un bine, dar și unii pe care nu i-am ajutat suficient; colegi cu care m-am înțeles dintotdeauna,dar și colegi de care nu îmi este și nu îmi va fi vreodată dor.

Am crescut la umbra acestui spital și consider că am fost privilegiat de asta, dar am și scuipat sânge în unele momente petrecute pe aici.

O existență profesională normală, într-un loc normal. Nimic care să justifice vreo medalie. Dar, în același timp, nimic care să mă determine să îmi cumpăr eu o medalie.

Mi-ar plăcea să mă decoreze nevasta după vreo prestație deosebită în pat; să mă sune de la federația de bridge ca să îmi dea vreo cupă; sau să primesc cândva vreo distincție pentru ceea ce scriu.

Dar nu îmi doresc în mod special medalie sau medalii care să îmi amintească că, o viață întreagă, am tras la jug într-un loc de muncă, fie și numai pentru că cealaltă viață, cea adevărată, pentru mine începe din clipa în care ies pe poarta spitalului.

 

Departamentul tehnic al Institutului nostru este un departament eminamente masculin ceea ce, desigur, îl face extrem de eficient, săritor, priceput și prompt.

Ne bucurăm de activitatea acestui departament atât prin mai, când încercăm să închidem cumva caloriferele, de fiecare dată când aparatul condiționat pâlpâie și specialistul se scarpină în cap, cu fiecare șurub care iese din diblu ca o vițel sătul de sub burta vacii și, în această perioadă a anului, de fiecare dată când constatăm că cel mai rece obiect din cameră este caloriferul.

Plecând de la dârdâitul răsfățat al unora din pacienți, sâmbătă personalul uneia din secții a avut slăbiciunea de a implica susnumitul personal în acel proces fin de expertiză, diagnosticare și terapeutică avansată a instalațiilor, numit aerisirea caloriferelor.

Tehnocratul care a răspuns apelului doamnelor asistente a fost domnul Costel, una din stelele în ascensiune ale departamentului, un om de o precizie magică în tot ceea ce face.

De exemplu se pare că în perioada premergătoare venirii la caz aerisea o sticlă (cel puțin aceasta a fost concluzia, posibil hazardată, a personalului secției atunci când amestecul gazos dintre aerul salonului și halena meșterului a generat celor din jur senzația prezenței unui alambic în încăpere).

Ca orice întreprindere a omului și aerisirea caloriferelor are riscuri inerente, după cum au constatat susnumitele asistente după explozie (sau, după cum a diagnosticat nea Costel : ”s-a spart”).

Pare că fonta zilelor noastre nu mai are rezistența de altădată și este o pură coincidență faptul că, în momentele prealabile declanșării micului vulcan de nămol de pe țevi maestrul manipulase cu instrumentarul din dotare taman zona ghinionistă și buclucașă a aparatului.

Bine că a fost el, personal calificat, de față și nu cine știe ce bețiv nepriceput.

Lucrurile s-au rezolvat cu ușurință. Nămolul a fost șters și cărat cu găleata, caloriferul aerisit și recondiționat de soțul uneia din paciente și calculatoarele întinse la uscat.

Spre bucuria secției o parte din ele au reînceput chiar să funcționeze și, chiar dacă frigul nu a părăsit oasele nimănui, cu toții și-au dat seama că se poate și mai rău.

 

Una din ordurile vieții este, desigur, și aceea de a-ți simți dintr-o dată gura invadată de zaț în locul binecuvântatului lichid cofeinic spre care întinsesei mâna tremurândă.

Ca orice om fără secretară sunt și eu adesea expus la vicisitudinile pe care prepararea de unul singur a cafelei matinale expune pe bărbatul secolului nostru feminist la locul de muncă.

În unele zile chiar dacă tehnic vorbind ies din gardă și începe week end ul, lucrurile nu par în jur chiar OK. Frigul m-a pișcat deja sub pătură, trezindu-mă așa cum sărutul unui prinț cu probleme dentare ar trezi vreo frumoasă ciufută.

M-am uitat cu regret la ceas și am constatat că, să fi lucrat fochistul, mai aveam vreo oră de somn.

Nu e bai. Tic-tac, tic-tac, o să vină schimbul și voi redeveni, pentru două zile, pensionarul încă în putere care îmi doresc să fiu cândva, după succesul la LOTO.

Mă uit pe fereastră îngândurat și constat că afară cerul se pișă pe încălzirea globală și că numai circumstanța că am avut geniul de a-mi lua halatul de molton cu mine în gardă aseară garantează, cât de cât, posibilitatea de a străbate curtea spre cabinetul meu din policlinică fără a izbucni în lacrimi.

Unde or fi dispărut dintr-o dată diminețile senine, cel mult un pic reavăne? nu știu și realizez că dacă se continuă pe linia asta va trebui să urc în pod după ghete, fular și canadiană.

Ajung un pic murat la intrarea din policlinică dar trebuie să mă întorc pentru că, îngrijorat de posibilitatea ca la 5 grade și ploaie ca în Calcuta pe vremea glaciațiunii, nepoftiții să nu fi dat buzna noaptea prin ea, portarul a închis-o.

Intru într-un târziu în cabinet și mă reped la cafetieră ca un tigru la un pui de urangutan.

Apa se încălzește însă mai greu decât o femeie frigidă care a terminat de tăiat lemne, așa că am timp să număr frunzele care, peste noapte, s-au îngălbenit în copacul de la fereastră. Presar într-un final apa pe stratul un pic cam gros de cafea cu care am ornat fundul cănii și plonjez cu buzele în lichidul voios ca un submarin urmărit de crucișătoare. Scuip zațul cum scuipă tapirul mofturos termitele prea crocante din gură și încerc să nimeresc sub covorul de zaț care a acoperit din mal în mal cana vreo zonă mai vulnerabilă.

De-abia după 5 minute primele molecule de cafeină se hârjonesc jucăușe cu receptorii din creier, dar mai ales din sistemul limbic, deblocând cât de cât acele zone motivaționale care îmi spun că, în ciuda frigului, a ploii, întunericului, a depărtării de vacanță, a studenților ce urmează să vină, a facturilor care se acumulează și a tinereții care se tot scurge, viața merită, o dată ce ai scăpat de zaț, trăită.

 

Gerula era aproape ieșit când, furioasă, ușa iatacului se dădu la o parte și, îmbujorată, Dara dădu năvală, ca de obicei, în birou. Oftând dacul se dădu jos de pe pervaz și scrutându-și cu o privire scurtă soția, observă:

- M-ai strigat?

- Te strig și bat la ușă de 10 minute, mârâi femeia. Și nu înțeleg cum, cu un auz atât de fin atunci când este vorba de clipocitul vinului în pocal, trebuie să vin până aici ori de câte ori am vreo treabă cu tine.

- Dar nu era vorba că o mai rărim cu chestiile astea ? mormăi Gerula nemulțumit.

- Hai, mută-ți hoitul jos că au venit copiii, acuma parchează Marcelus și cred că l-au adus și pe cel mic cu ei. Ce surpriză plăcută !

- L-au adus și pe Aurică? se însufleți getul

- Ți-am mai spus bărbate, ți-a spus și Myhna, nu îi mai zi Aurică; îl cheamă Aurelius Publius Magnus și nu Aurică sau Aurel de parcă ar fi un fiștecine plod de țărănoi de Sarmisegetuza și nu nepot de senator, om politic și tehnocrat imperial de vază.

- Bășinus Cacus Pișus, ce să zic. Prâslea al nostru este Aurel și mă cac pe tehnocrația lu moșu-su dacă nu o ști și el ca orice om adevărat și tarabostes de vază, când i-o veni vremea, să ascută falxul, să dibuiască viezurele și să găsească bostanii cu semințele cele mai dulci.

- Bine că ești tu deștept și le știi pe toate și ce bine ți-a adus falxul ascuțit la Tapae când te-au luat centurionii ăia la ghioage, numai tu știi, boule...

- Femeie o să îți mai explic o dată, deși se lipesc explicațiile de tine ca muștele chioare de felinar... Trebuie să ne păstrăm continuitatea și tradițiile milenare, că dacă ne luăm după pomădații ăștia sugători de măsline nu numai că o să ne schimbe numele țării, dar nici măcar la varză, barză, mânz sau viezure nu o să ne mai lase să le zicem pe nume...

Continuând această sporovăială de calitate cei doi coborâră în fața casei la timp pentru a-și vedea copiii coborâți din vehiculul ciudat, aparent un car ceva mai mare, cu coviltir roșu având pictat în față imaginea unui cal cabrat aruncând cu labele în sus. Numai Marcelus părea un pic încă preocupat, așezând pe bordul căruței lui Gerula o tăbliță proaspăt scrijelită.

- Ai idee al cui e hârbul ăsta, tată? întrebă romanul

- Da ce treabă ai cu el ?

- Păi l-am blocat cu furgonul meu și m-am gândit să îi las o notă pe bord, că poate vrea să ducă pocitania la fiare vechi taman când om sta și noi la un șpriț... să nu încurc pe bietul om

- Coaie, această piesă de inginerie dacică despre care ar trebui să vorbești cu cușma (dacă ai avea vreuna) în mână este vârful de gamă al întreprinderii noastre de care din Piteștidava, făcută în colaborare cu galii și, dacă vrei să știi, se vinde din îndepărtatul teritoriu al picților până la connasseurii iudei în căutare de transport ieftin și confortabil. Are suspensie la roțile din față, să nu le intre șaua în cur la fetișcanele coafate ca tine, are ABS pe bază de tălpici în caz de îngheț și are control al direcției din cânepă rezistentă la 6 telegari nervoși, nu viței din ăia nechezăitori cum aveți voi.

- Nu am mai văzut atâta tablă prăpădită de când am pus berbecele pe poarta de la la Sarmisegetuza, dacă asta numești tu car și așa vă plimbați voi din davă în davă nu mă mir că nu vă vine nici să bătuciți drumurile, nici să puneți vreun indicator mai de doamne ajută la intersecții.

- Păi decât să umblu printre oameni cu balabusta aia a ta și să mă vadă prietenii ghemuit sub cârpa aia de culoarea și aspectul chiloților unei târfe scite, fără să simt vâltoarea vântului în plete, fără să pot să îmi exprim prin flegme dezacordul și nevoia de prioritate față de alții, zău că aș merge mai degrabă cu trotineta. Ai mai și pictat nevăstuica aia în călduri în față...

- Țărane, își pierdu Marcelus răbdarea, furgonul ăsta comandă specială este ultimul model ieșit pe poarta manufacturii din Ferarus, după cum căluțul cabrat o arată la toți. Ferarus, fraiere, ăla care câștigă cursă de cursă pe Colosseum la nivel de cvadrigă, nu pârțog de îngrețoșat caii cum ai tu...

- Și care e chestia cu nota pusă pe bordul bolidului meu? Că orice dac adevărat știe că parcarea este cu riscurile ei și, dacă te blochează unul, te blochează, nu te pui cu voința lui Zamolxis

- Cu genul ăsta de atitudine nici peste 2000 de ani nu o să aveți un trafic normal pe aici.

 

 

 

 

Conversația în jurul mesei continua cu vioiciunea obișnuită.

Micuțul Aurelius impresionase pe aproape toată lumea atât cu cunoștințele lui de elină, cu dicția impresionantă cu care declama din Vergilius și cu cunoștințele neașteptate de matematică (deși o anumită controversă se iscase între el și bunic atunci când încercase să îi explice acestuia ultima fiță în domeniu, constanta pi).

Myhna era surâzătoare și fericită de succesul întâlnirii, de educația deosebită a fiului ei și extrem de doritoare să afle ce mai era nou pe acasă.

- Dar ce ne-ai dat să mangiamo, mamă? Como si cheamă felul acesta delicioso pe care ni l-ați pus în farfurie?

- Chiar, mamă, interveni și Marcelus, foarte gustoase și, cred eu, sănătoase sunt chestiile astea...

- A, astea sunt niște chestii foarte noi, le-a inventat un vecin de-al nostru dacoroman. Nu le-am găsit încă un nume adecvat însă...

- Ma como se fac mamă? insistă Myhna

- Se iau părțile cele mai bune de la porc, coada, șoriciul, o copită, slănina și un pic de carne și le bătucește tac-tu u falxul până se fac ca o pastă ...

- Cam cum am făcut și noi cu dacii când îi prindeam, observă Marcelus

- Pui pe urmă o mână de mei, ferigă, cimbru, flocii dacului, flegma câmpului și alte condimente de pe la noi. Le rostogolești într-o frunză de varză și le pui la cuptor până ce tac-tu le adulmecă și le scoate, ca un tăntălău ce este, pe jumate fierte să se îndopănească cu ele. E așa drăguț când sare de durere cu cratița fierbinte în mână, că mereu îi fac ...

- Sarmale, mamă, sarmale să le zicem, că sari cu ele în mână dacă ești bou, avu o inspirație Marcelus

- Nu e o idee rea, observă și Dara. Ce părere ai, Gerula?

Gerula însă nu mai era acolo. Profitând de conversația între cei trei își luase nepotul de mână și, cu falxul în mână, îi explica acestuia, proptit de furgonul Ferarus al ginerelui său, cum arată o pulă de om scrijelită pe caroseria de fițe a unui barosan antipatic, precum și nobilul și ancestralul meșteșug al pișării ritualice prin care dacul de rând, fie el cu gene romane, trebuie să își exprime dezacordul cu parcarea abuzivă.

Și, de ce să nu recunosc, micul Aurelius învăța repede....

 

Moment de derută managerială astăzi la institut o dată cu informarea publică a faptului că, după o carieră îndelungată (deși nu neaparat răsplătitoare din punct de vedere financiar), penultima asistentă de radiologie a spitalului a ieșit, cu cinism, la pensie.

Acest fapt reprobabil pare de natură a dezorganiza activitatea serviciului de tomografie computerizată, serviciu care se baza oricum pe orele suplimentare, eminamente voluntare, patriotice, vocaționale și neplătite ale personalului (de la doctoriță, care a trecut de un an la norma de lucru de 12 ore pe zi, a asistentelor și infirmierei).

Impactul așteptat este totuși mic, tomografia, RMNul și celelalte fiind numai niște mofturi și mode trecătoare, informațiile oferite de acestea neputând în nici un caz compensa insightul asupra cazurilor pe care departamentul spiritual al institutului, popa și diaconii bisericuței, l-ar putea oferi în cadrul programului lor normat de lucru.

Sigur că în contextul economic al patriei noastre ocuparea postului vacantat de nesimțita care a ales să plece la numai 60 de ani la pensie nu poate fi o problemă, deși primele tatonări par a sugera că, în ciuda poziției centrale a spitalului, a numelui său sonor și a posibiltăților nenumărate de afirmare prin muncă neîntreruptă în timpul și după program, numărul asistentelor de radiologie care au dat năvală este ciudat de asemănător cu numărul de femei care îl opresc pe Cuculică pe stradă ca să îl pupe.

Nu am înțeles din discuții soluția preconizată de manageriat, sentimentul general al acesteia fiind asemănător unei eventuale discuții între căpitanul Titanicului și Șeful Departamentului Antiiceberg al pachebotului:

- Șefu’, e suptă aici jos, s-a umplut de heringi

- Păi băgați la pompe, ce mai stați ?

- Ce pompe, meștere, că Hughes a ieșit la pensie alaltăieri și pe postul vacant nu am găsit pe nimeni

- Cum nimeni, măi? Este Titanicul, perla marinei britanice

- Așa e, da ăia ziceau că fără spor de tură, la salriul ăsta ... (gâlgâitul apei face restul discuției inaudibile)