Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că domnul Liviu Dragnea nu este numai un ţăran ajuns din Teleorman ci şi cetăţean de onoare al oraşului Negreşti Oaş, distincţie pe care prin 2014 autorităţile locale ale urbei nu s-au mai putut abţine în a i-o conferi.
Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dacă este doar o categorie printre altele („cetăţean de fală”, „mândria oraşului” sau „că ca el mai rar”) dar noul nostru politician cu cazier este, se pare, eligibil pentru vreo statuie, mai mult sau mai puţin ecvestră, în frumoasa aşezare de la vinclul patriei.
Nu am înţeles ce anume a făcut exact omul pentru Oaş, dacă l-a reprezentat cu cinste la vreun regional de table, dacă a plantat pruni, hamei şi viţă de vie, sau dacă pur şi simplu este atât de simpatic încât sufletul simţitor al locuitorilor regiunii nu a mai putut face abstracţie de asta, dar diploma respectivă a fost emisă.
Este adevărat că de principiu politicianul pesedist tipic nu ar putea deveni de fapt cetăţean de onoare decât în localităţi extrem de îndepărtate de baronatele propriii, aşa că, din pespectiva aceasta nu m-ar mira ca şi Mazăre să fie cetăţean de onoare prin vreo comună de dansatori de lângă Rio sau Vanghelie prin cine ştie ce târguşor de cititori de almanahe aflat la peste 500 km de sectorul 5.
Una din caracteristicile definitorii ale cetăţenilor de onoare obişnuiţi a fost, până de curând, absenţa cazierului, existând o anumită prejudecată în unele cercuri de pseudointelectuali privind legătura fragilă dintre onorabilitate şi puşcărie; îmi place însă să cred că astfel de preocupări chiţibuşare transcend viziunea oaşanului tipic căruia i s-a aprobat vreo asfaltare.
După cum de altfel transcend cu siguranţă gândurile conducerii superioare a PSD care nu consideră că, pentru părerea a cinci oameni, fie ei judecători, merită să destabilizeze cogeamitea partidul patriotic, naţional şi aflat în campanie.
Aşa că, profitând şi de faptul că anii de puşcărie sunt oricum cu suspendare, domnul Liviu Dragnea va continua să cârmuiască corabia socialdemocrată prin alegerile care se apropie fie şi numai pentru că numai el şi apropiaţii lui ştiu, după cum a recunoscut de altfel şi DNA, să înmulţească şi să direcţioneze voturile electorilor, cu sau fără homeostazia păstrată.
La noi nu este ca la alţii unde, dacă se dovedeşte că vreo verişoară a nevestei premierului a angajat vreo emigrantă să îi spele geamurile fără a plăti cuvenitele impozite pe salariul acesteia, se lasă cu demisie.
La noi de fapt să măsluieşti nişte alegeri, să deturnezi nişte bani sau să mai bărbiereşti nişte fonduri arată doar vitejie, simţ de orientare şi o capabilitate de care partidul are nevoie.
Aşa că se merge înainte, ca şi cum Înalta Curte de Casaţie tocmai l-a distins pe om, făcându-l de fapt cetăţean de onoare, cu suspendare, la Poarta Albă.
La aproape o săptămână de la achiziționare Rain, cățelușa mea, s-a adaptat la noul loc.
Astfel culcușul se dovedește satisfăcător, nici prea moale, nici prea tare și o mare parte din programul zilnic este cel de testare a principalelor poziții de somn, de la ”Superman”, cu lăbuțele extinse sub forma unei săgeți canine în urmărirea vreunui pisoi imaginar, la poziția ”covrig”, adecvată viselor cu oase vorbitoare, la feluritele variații ale dormitului pe o rână și, ocazional, poziția ”plajă” cu burta în sus.
Somnul are loc de obicei în perioada în care stăpânii fac prostiile lor, odihnind mintea și lăbuțele pentru momentele în care acestea contează, respectiv în ceEl de somn ale stăpânilor. Viața a arătat că atunci există posibilitatea ca prin numai câteva chelălăituri și lătrături avortate vreunul din sclavi să coboare prompt, chiar dacă aparent chiaun, pentru a participa mormăind la jocul și voia bună nocturnă.
Cumva bolul de grăunțe se umple singur, ca și cel de apă de altfel, ceea ce nu este rău având în vedere că vânatul prin casă, deși delicios, nu este deloc comestibil. Numai și numai trupul un pic prea firav și dințișorii încă mici au permis atât papucilor colorați și relativ bine mirositori, cât și celor ceva mai ușor de găsit din punct de veder olfactiv, să reziste cât de cât.
Livingul familiei Cucu se dovedește un teritoriu vast dar încă incomplet cartografiat; prudența elementară cere ca orice cățel aflat în misiune să marcheze, cu mijloacele din dotare, colțurile extreme și mai ferite ale acestuia. Este adevărat că procesul este cumva interferat de mamuții bipezi care, cu mopul și fărașul, au tendința distructivă să șteargă marcajele, dar războiul este lung, mațele funcționale, har domnului, așa că sunt speranțe.
În fața cotețului există un covoraș alb plăcut la palpare, pe care tăntălăii mută în mod semnificativ cățelul ori de câte ori acesta demonstrează lumii funcționalitatea rinichilor; este vorba de un ritual uman de neînțeles care întrerupe de principiu bucuria pișării, chiar dacă scurt timp.
Între cele două activități de bază se rulează și alte programe; programul ”Iedul” în care se țopăie și se sare propulsată de labele din spate; ”Bute” în care se învață încă din pruncie directa de labă sau ”Drujba” în care se face clasificarea riguroasă a structurilor învecinate după răspunsul la ronțăire.
Una din ciudățeniile ultimelor zile este și existența, undeva în spate lateral, a unei ținte mișcătoare care fâlfâie enervant și care trebuie apucată cu dinții, misiune greu de îndeplinit câtă vreme aceasta pare a dejuca orice tentativă de apropiere. O singură dată s-a reușit cât de cât și rezultatul a fost doar o senzație de arsură la nivelul codiței.
Este totuși păcat să îți muști singur coada, acest organ dovedindu-se extrem de necesar în momente cheie ale existenței, cum ar fi întoarcerea vreunui stăpân plecat pe afară, umplerea bolului sau, pur și simplu, buna dispoziție caracteristică firii canine. Numai și numai dimensiunile mici ale codiței fac ca Rain să nu decoleze în astfel de momente în care, cu o formă mai aerodinamică și o coadă mai stufoasă s-ar fi creat destulă portanță cât să dețin primul cățel zburător din istorie.
Așa că viața decurge bine și rodnic chiar dacă, în nemărginirea parterului, ocazional mai trece o umbră păroasă care pufnește, șuieră, scuipă și miaună.
Una din caracteristicile omului în general, a românului în particular și a internautului mioritic în mod obsesiv este adânca lui admirație pentru generozitate, altruism și viața lipsită de opulență.
A altora.
Aceiași oameni care se bulucesc în parcările de handicapați de la malluri, care nu ar da nici 10 bani în plus pe legătura de ridichii la piață și care nu ar ceda locul din autobuz decât în cazul vreunei crize de hemoroizi, descoperă, atunci când sunt expuși la exemple de generozitate, altruism sau dedicație dezinteresată, mai ales la exemple de notorietate virală pe internet, un bun prilej de a bate obrazul celor din jur pentru cupiditate, egoism și lăcomie.
Pentru că admirația românului ia mai des forma combativă a disprețului decât pe cea banală a prețuirii, astfel că în contact cu sfințenia este mai obișnuit să vadă draci decât să aprecieze nimbul.
Într-un context de valori sucite, în care suntem prețuiți, retrogradați, frecventați sau ocoliți în funcție de ”bănișorii” pe care îi facem, este de bon ton să nu doar să îi slăvim pe cei care au evitat această capcană modernă cât mai ales să îi înfierăm implicit pe toți ceilalți ca vânători de ”arginți”. De obicei pe aceeași pagină de internet în care am expus mașinile, vacanțele și celelalte bunuri materiale pentru care trăim și respirăm.
Dacă am trăi o lume în care valoarea personală și nu banul ar conferi statutul social, în care căldura interacției interumane și nu contul în bancă ar aduce satisfacția existenței și în care iubirile și nu propietățile ar trebui căutate, într-o lume a cooperării, nu a concurenței, a compasiunii, nu a indiferenței și a respectului, nu a urei, în care statuile să se facă celor sfinți, nu cuceritorilor și istoria să vorbească despre inventatori, nu despre despoți, atunci am trăi o lume mai bună în care ne-am mira de existența celor care trec prin viață fără a oferi nimic și nu invers, ca până acum.
Pentru că numai aceștia trec de fapt prin viață săraci.
Se pare că preşedintele RPD Coreană, dl. Kim l-a eliberat din funcție pe dl Hyon, ministrul apărării, vinovat de cârteală, o anumită tărăgăneală în ascultarea poruncilor liderului maximal, dar mai ales pentru faptul de a fi căzut în mijlocul sesiunii de indicații prețioase ale acestuia în picoteală.
Conform unei vechi tradiții locale genul acesta de eliberare din funcție se face prin executare, cu sau fără formalitățile unui proces.
Într-un proces de redimensionare a aparatului de stat coreean la nevoile reale ale poporului aceasta este a 70-a execuție vizând oficiali şi politicieni locali, un nivel la care noi nu am ajunge oricât de mult ne-am dori.
Pentru că defunctul a fost un om mare, execuția s-a făcut cu tunul, procedeul în sine având o nuanță de onor militar pe care se pare ingratul nu a apreciat-o în intregime.
Dacă ar fi să urmăm modelul nordcoreean, la ce picoteală e în parlament ar bubui tunul toata ziua; din fericire pentru politicienii noştri însă, la noi rămâne, pentru corupți şi ceilalți vinovați ai sistemului, tradiția arestărilor la domiciliu, privării de feonuri şi eventual exilul prin clima neprietenoasă a unei insule caraibiene.
Uneori mici observaţii sunt punctul de plecare ce duce la modificări majore în ştiinţă şi filozofie. Practic orice schimbare de paradigmă în cunoaşterea umană a plecat de la un om uimit, cu gura căscată, scărpinându-se în cap.
A venit vremea să fac şi eu contribuţia mea, atrăgând urbi et orbi atenţia asupra misterului frizând misticitatea, prin conotaţia sa antitermodinamică, a soartei şosetelor masculine la spălare.
Deşi în nuanţe relativ limitate, şosetele heterosexualilor vin în perechi identice, pe care manufacturierul, probabil avizat de relativitatea relaţiei dintre capricioasele elemente vestimentare, le capsează împreună cu fermitatea cu care pastorul încearcă să lege oamenii pe vecie.
Recunoaşterea acestui pattern îmi dă încredere în a afirma că probabil niciodată nu am achiziţionat şosete neîmperecheate.
Revenind însă la observaţiile mele (la fel de obsesiv cum Galileo îşi îndrepta luneta spre Jupiter, murmurând "ce-or fi puriceii ăia?"), nu pot să înţeleg procesul prin care, deşi modul în care utilizez şosetele este impecabil, cu grijă accentuată la încălţarea lor simetrică (atât cât este masculin posibil), la descălţarea lor aproape concomitentă (oricât de pasional ar fi momentul descălţării) şi la poziţionarea lor cu îngrijire în sacul de rufe murdare, trăiesc săptămână de săptămână, în momentul în care întind ciorapii spălaţi pe masă cu grija cu care ciobanul îşi mână caprele în ţarc, constatarea faptului că numărul celor neîmperecheaţi şi mai ales a celor neîmperecheabili creşte constant în detrimentul celor aflaţi într-o relaţie funcţională.
Dacă aş fi un fel de Băsescu al lumii picioarelor şi, ignorând vreun referendum făcut de garderoba mea, boicotat de tricouri, cămăşi şi cravate dar cu participarea tuturor ciorapilor, rezultând într-un vot negativ al acestui segment al electoratului meu de bumbac, aş înţelege această anarhia prin dorinţa lor firească de a emigra la altul mai democrat.
Cu toate astea şi asumându-mi riscul de a nu cunoaşte părerile lui Ciuvică, Pora sau Badea, îmi pare că nu este totuşi vorba de o grevă, prin care ciorapii mei să refuze coborârea în şutul ghetelor mele.
Explicaţia nu pare atât politică cât de natură metafizică.
O bănuială firească a căzut asupra maşinii de spălat. La urma urmei cine îmi poate garanta că interiorul Electroluxului meu nu a fost proiectat de suedezi sub forma unui mic reactor de avangardă, scăpat uneori de sub control, care proiecteazând rufele în general şi ciorapii în particular într-o lume mai curată, cu preţul lungirii, deşirării, decolorării sau pur şi simplu rătăcirii prin unul din universurile paralele, probabil irezistibil din perspectiva textilă a şosetei masculine.
Deşi coerent acest gând nu poate explica de ce, totuşi, nu mai găsesc măcar vreodată în vraf ciorapi străini, din altă galaxie, precum şi faptul încă şi mai tulburător ce pare a denota imunitatea rufelor nevestei, inclusiv ciorapii ei multicoloraţi, la acest proces ipotetic.
O altă ipoteză de nuanţă psihologică ar implica femeia modernă, care recunoscând eşecul armelor tradiţionale, de la cicăleală, la îmbufneala semnificativă, găseşte în vopsitul, alungitul şi pititul şosetelor arma extremă de demascare a incapacităţii masculine de organizare. Deşi există merite în această teorie, având în vedere că propria nevastă nu -mi spală ciorapii mai des decât îi fac eu şuviţe, nu pot corobora faptele în mod suficient. Aştept ca totuşi, colegi de gen să îmi comunice propriile lor observaţii în domeniu, eventual rezultatul mărturisirilor în regim de interogatoriu.
Avem deci pe de-o parte o acumulare nefirească a şosetelor celibatare iar pe de altă parte realitatea deprimantă a numărului descrescând a celor ce încă se iubesc.
Părerea mea este că faptul trebuie studiat serios, granturi generoase trebuiesc aprobate şi oameni doxaţi vor trebui să se aplece asupra problemei.
Cândva un articol pe această temă va fi editorialul revistei "Nature".
Se pare că modelul chinezesc în ceea ce priveşte corupția mare diferă de al nostru.
Astfel acolo unde ai noştri sunt mustrați şi uneori, dacă vrea plenul, arestați, eventual ținuți cu sadism in arest la domiciliu, la conac printre rododendroni, judecați în câteva decenii şi supuşi câteodată la anatema vreunei condamnări cu suspendare, la plata ruinantă a cheltuielilor de judecată şi injumătațirea rațiilor de ciocolată, în China se trimte baronul prins în astfel de situații direct la Confucius.
Pare că modelul corecțional de tip Borcea, cu curve, whisky, meciuri de fotbal şi plasmă cu 100 de canale este ignorat de devoratorii de orez care preferă sa îşi cazeze marii corupți la câteva laturi de lopată sub recoltă.
Şi acolo unde ai noştri se simt ca la şezătoare pictând almanahe şi publicându-le ca lucrări ştiințifice originale, menite a-i reinsera cât mai repede să sugă la sânii suculenți ai statului, ai lor sunt lăsați doar să trimită apropiaților ultimele gânduri şi PINurile.
Este adevărat că, totuşi, ei sunt mulți şi au de unde.
Dar la noi, dacă ne apucăm să împuşcăm pe orice om de bine care mai primeşte un plic (sau o furgonetă de plicuri) pentru câte o lucrare publică, să spânzurăm orice varan cumpără ieftin de la stat şi vinde scump tot statului, dacă tăiem capul oricarui procurator de treabă capabil a vinde orice împiedicat câtă vreme se sare peste impozit, unde am ajunge? Cine ne-ar scoate din haosul unei vieți fără primari, cu câțiva consilieri, juma de cameră parlamentară şi preşedinți plimbați pe la Târgovişte la fiecare 6 luni?
Cui ne-ar lăsa toți ăştia dacă, in loc să îi votăm ne-am apuca să îi tragem în țeapă?
Şi mai ales unde am pune atâtea țepe?
Multă vreme am crezut, mărturisesc cu ruşine, că politicienii nu sunt de fapt patrioți.
Că ei, în lipsă de ceva mai bun cu care să se laude (vreo meserie, 2 sau 3 luni pe an de muncă cinstită sau existenţa unor momente în care se mai gândesc şi la alții), inventează gogorița cu iubirea de țară doar pentru că ştiu că aserțiunea nu poate fi verificată cu mai multă acuratețe decât iubirea mustind dintr- un pupic pe obrazul soacrei.
Chiar atunci când, cu ochii arzând ca ai subiecților cu placebo dintr-un studiu controlat de antipsihotice, câte vreun Vadim sau Funar probau consistent iubirea de țară descriind umplutura cu care merg puşi ungurii la cuptor, o porțiune sceptică a spiritului meu mă făcea să implic că de fapt sandilăii fac teatru.
Un documentar despre psihologia unui violator m-a lămurit că în fapt, chiar dacă bizari în comportament, toți aceşti politicieni au față de țară, subiectul violului lor permanent, sentimente.
Desigur există o diferență între existenţa unor sentimente şi patriotismul adevărat; acesta din urmă i-ar face să se gândească la binele ţării spânzurându-se cât mai prompt.
Dar, să fiu cinstit, oamenii aceştia privesc țara realmente cu ochii umezi, pasiunea şi interesul cu care priveşte un pedofil o grădiniță.
Este nevrednic de mine să pretind că mimează toate acestea.
Acum vreo săptămână, fanii dinamovişti au afişat cu ocazia "derbyului" cu Steaua (în fapt o vânzoleală intre două echipe de distruşi) un banner la adresa doamnei Prodan Regenkamf şi a domnişoarei Stoica, fata MMului de la conducerea FCSB.
În susnumitul banner, pe fondul scandărilor incitând la sex oral, cele două erau demascate ca fiind practicante de 69.
Presupun că, anticipând spectacolul sportiv pe care forța de joc a celor două formații îl prezicea, anonimii autori ai bannerului au dorit să asigure pentru public ceva de văzut şi, poate, să contribuie cu câteva minute măcar la decesele premature ale soțului şi tatălui impricinatelor.
Sesizând ofensa, doamna Regenkamf a raspuns adecvat, pe pagina ei FB, invitând Nuova Guardia (şi probabil şi peluza Hâldan) să îi sugă pula. Mai mult, vedeta bănuită de 69 şi-a exprimat chiar şi o anumită reticență fața de competența in domeniu a bannermenilor dinamovişti, capabili se pare, în lipsa unei experiențe de procurator FIFA să se, citez, " rănească ".
Destinul dificil al unei doamne a fotbalului românesc, începuturile grele, pline de răni, şi puterea de a merge mai departe, cu rezultate specifice din ce în ce mai bune şi doar cu zăbăluță, toate acestea sunt sugerate de răspunsul plin de demnitate (să zicem) al femeii.
Voci pudibonde a fel de fel de părierişti si pseudoziarişti au acuzat limbajul şi riposta femeii dar, mie, pentru prima oară în viață mi-a fost simpatică, fie şi numai pentru că nu a dorit în nici un fel să fie superioară mitocanilor din Ștefan cel Mare.
Nu este de colea să arăți unor gheolbani că, dincolo de vorbe aruncate pe stadion sau mâzgâlite pe un cearceaf, suptul pulii, 69 le şi toate celelalte arme ale unei tinere ataşate de fotbal şi de fotbalişti nu sunt nici făra riscuri şi nici de lăsat in grija diletanților/ diletantelor.
Mă rog, "tânără" este o vorbă.
Nu este clar dacă fanii dinamovişti au început să o caute ca să încerce să îi sugă pula dar mă bucur că stadioanele şi sportul nostru au ramas un teritoriu al asertivității şi al rivalității frumoase, nu ca la fătălăii de spanioli sau italieni unde preşedintii cluburilor rivale nu numai ca nu se invită unul pe altul la muie, dar mai îşi şi strâng mâinile după terminarea partidei.
Un botoșănean a luat, se pare, de bune toate îndemnurile prin care revistele de proastă factură încurajează bărbatul modern să nu ascundă nimic de femeie.
Astfel tânărul de 22 de ani, un om așezat, cu nevastă, copil și amantă, s-a hotărât să îi spună cu sinceritate acesteia din urmă, în timpul sexului oral, că statusul relației lor este de fapt complicat.
Bineînțeles că femeia a scrâșnit din dinți.
Chirurgii spun că situația nu este gravă, mai ales că omul are deja un copil și că, pe viitor, amantele nu or să poată să-i mai facă mare lucru.
Și eu sunt un adept al sincerității absolute în relațiile cu femei, dar cred că momentul trebuie ales cu grijă, femeia modernă putând să se dovedească de-a dreptul mușcătoare atunci când este contrariată.
Și poate că esența de extracție biblică a poziției misionarului este și aceea că în timpul ei poți spune, mai ales dacă ești mare, cam orice.
Poveste frumoasă montană despre bărbat, jandarm, opinie publică și femei obraznice.
Astfel în stațiunea Straja de undeva din munții Dracu-n Praznic, un grup de turbulenți s-au strâns să facă o petrecere într-un bar.
Zgibulit și înfrigurat, dar mai ales însetat, domnul Sorin Palesica, unul din bărbații viguroși și extrovertiți ai regiunii, a luat hotărârea să se aciuiască, în numele fraternității și ospitalității montane, la acest bar cu scopul de a-și stinge cu câteva pocale setea (omul fiind din acest punct de vedere un biet handiapat, care are nevoie pentru a funcționa social de hidratare periodică cu orice, de la șliboviță în sus)
Fiind un locvace și constatând că, în ciuda faptului că este mare și însetat, băutura nu părea a răsări în fața lui, domnul Sorin a început să îi mustre pe cei de față și să își exprime răspicat unele dubii privind moralitatea mamelor celor prezenți ca și unele indicații extrem de precise și cu nuanță ginecologică privind restructurarea radicală a relațiilor cu acestea.
Oamenii locului știu și înțeleg toate acestea dar, din păcate pentru această colectivitate reprezentativă pentru opinia publică românească, printre cei din bar se afla și o tânără studentă, domnișoara Miruna Inel, care nu învățase încă în cei 21 de ani de viață că atunci când un bărbat face observații pertinente este mai bine să îl asculți cu un aer aprobator.
Ca urmare fătuța și-a scos la iveală cea mai redutabilă armă, fleanca, și a început să îl mitralieze pe domnul Palesică cu tot felul de îndemnuri, opinii și interdicții până ce, spre ușurarea opiniei publice locale, acesta a contratacat eficient la bărbie.
Pentru că sub aspectul blajin de interlop însetat, în domnul Palesică se ascunde un causeur de forță, care mai avusese schimburi de idei la plex și la fălci și cu alții, fiind de fapt și închis în urmă cu câțiva ani după o argumentație câștigată cu un sfrijit de ziarist.
Întrucât mădularele plăpânde și oasele moi ale tinerei au făcut conversația muntenească un pic cam scurtă pentru gustul lui Sorin, acesta a implicat în brainstorming pe prietenii domnișoarei ca și pe ceilalți care păreau a o cunoaște pe aceasta, cu excepția firească a unui domn de la jandarmerie care supraveghea competent scena cu o sticlă în față.
Nu este desigur treaba jandarmului român să se pună cu toți nebunii, mai ales cu cei XXL, așa că omul legii a intervenit în forță la câteva minute după ce tânăra a fost scoasă din local și dusă la reasamblare, măselele culese de pe jos și interlopul adăpat și potolit, cerând nota.
Un astfel de moment înălțător nu a rămas fără urmări, organele judiciare din România interpretând că, pe undeva, domnul Palesică se înfierbântase un pic cam mult și că genul lui de argumente ar putea constitui, pentru membrii societății ahtiați să treacă prin viață cu 32 de unități dentare în gură, un oarecare pericol social, așa că l-au poprit pe marele om.
În ciuda faptului că omul a admis că îi pare rău și că era oricum suficient de beat cât să nu fi înțeles mare lucru din ce dorea fata de la el, în afară desigur de două – trei palme pe care, îtâmplător, le avea la el.
Procesul pare că s-a judecat ieri și sentința justiției a căzut implacabil deși, pe undeva, cam mică – numai vreo 300 de lei amendă pentru tânără și ceilalți doi edentați din bar.
Genul de sentință care iată, încurajează prin clemența ei ca și alte persoane cu tupeu să se ia, cu relativă impunitate, prin alte baruri ale țării, de câte un biet interlop însetat.
Cât despre jandarmul care a asistat pasiv la toată această petrecere montană se pare că este în acest moment pe mâinile justiției militare, ordinul de avansare în grad fiind așteptată în orice moment.