Mă tem că eu mă număr printre puținii care nu văd realmente un pericol nici dacă 15 martie va deveni, în România, zi de sărbătoare legală pentru maghiari și nici dacă pragul de reprezentare al minorităților în instituțiile administrative de stat ar scădea de la 20% la 10%.
Față de alți concetățeni eu m-am obișnuit cu gândul că 5-10% dintre locuitorii acestei țări sunt unguri și, cel puțin până acum, nu am cunoscut prea mulți dintre ei și, mai ales, pe nici unul cu adevărat enervant.
Ceea ce nu pot spune despre români.
Dacă stau să mă uit în zare și să număr pericolele de tot felul care mă pândesc, de la scumpirea berii, numirea vreunui Șerban Nicolae ca premier, expunerea la antene sau eșalonarea până în 3125 a creșterilor salariale ale Volguței, pericolul ca ungurii să pună plăcuțe bilingve în vreo localitate în care sunt doar 10.2% și riscul de a fi silit să îngurgitez un gulaș pe 15 martie îmi par destul de mici.
Sincer nici nu înțeleg de ce oamenii ăștia se și cramponează de toate astea; nu e ca și cum nu ar nimeri veceurile dacă nu sunt inscripționate și în ungurește sau că nu ar pricepe că i-a oprit poliția dacă pe mașina acesteia nu scrie, măcar pe 10% din aripă, în maghiară. Și nu văd ce procent, mai mare sau mai mic, votat de pesediști la ananghie sau pesediști cu fior lăuntric patriotic, i-ar putea împiedica să strige, în momentele lor intime, unul la altul ”igen”.
La urma urmei toată partea de est a țării are indicatoare, plăcuțe și administrații locale folosind strict moldoveneasca, fără ca aceasta să ne dea fiori privind vreo eventuală unire a acestei părți, supervizată de Putin, cu bourii de peste Prut.
La nivel de politician însă pragul acesta și aceste concesii acordate sau nu maghiarimii capătă proporții epice.
După cum se știe patriotismul unui politician este destul de greu de exercitat în mod firesc, de exemplu prin muncă, dedicare pentru cetățean, furat mai puțin sau alte asemenea orduri; în plus el trebuie să fie la fel de public precum chiloții colorați ai curvelor de pe centură și, la fel ca aceștia, trebuie fluturat din timp în timp trecătorilor, viitorii clienți din perioadele electorale.
Ce altă modalitate mai comodă de a scoate la lumină tot acest patriotism neexprimat poate fi decât opunerea serioasă, responsabilă, nervoșel-naționalistă și fermă la toate aceste proiecte ale UDMR? Și ce patriot mai mare ar putea exista decât acel politician luminat care ar reuși să excludă data de 15 martie din calendar și să crească cota de reprezentare a ungurilor în administrațiile locale la un generos 99.95%?
În acest context de patriotism exuberant citesc azi că, o dată hopul trecut și grinda prelucrată de joagărul moțiunii de cenzură, un pâlc de deputați pesediști ardeleni au început să se înece de indignare și să pufnească. Mai au puțin și or să facă ”poc”, la gândul trocului antinațional prin care propriul lor Daddy a vrut să îi supună.
Numai că, din păcate, indignarea suspomenită este numai pentru proști, adică pentru alegătorii lor, pentru că știm cu toții că în afară de un pic de foială, să vadă lumea că ei săracii sunt patrioți adevărați, nu otrepe funcționând strict ca tastaturi ale mașinii de vot PSD, înghesuindu-se să-i pupe mâna liderului maximal, precum carașii la bula de aer, ori de câte ori acesta le-ar cere-o (după cum s-a și văzut la moțiune).
Pentru că, o dată momentul de patriotism făcut public și citit de bivolimea electoare, oamenii se vor întoarce desigur la baronismele lor cotidiene, baronisme care se bazează pe un om care să le păstorească interesele, fondurile și locurile pe listele electorale, indiferent ce prostii mai zice și mai face pe tarlaua lu tac-su, parlamentul României.