Devin din ce în ce mai convins de faptul că, în epoca noastră modernă, plină de provocări și controversată, în care progresele științifice și descoperirile permanente se îmbină cu scăderea permanentă a nivelului învățământului, televiziunea de divertisment și angry birds, umanității îi va trebui o nouă religie și o nouă divinitate în care să își pună încrederea dacă dorește cu adevărat o relansare morală.
Religiile vechi au fost bunișoare, nu zic nu, dar în opinia mea la ora actuală sunt depășite.
Islamul de exemplu nu mai convinge zilele astea nici măcar a mia parte din practicanți să dea cu bombardeaua și de-abia, de-abia de mai se găsesc prin vreo fundătură din Yemen oameni evlavioși să bată cu pietrele vreo adulterină.
Din punctul acesta de vedere creștinismul se dovedește în epoca modernă o și mai mare dezamăgire. Nu se mai arde nimic, cruciadele se fac destul de impersonal, de pe portavioane și există relatări alarmante despre femei abandonându-și, chiar și prin fundul Moldovei, marama.
Și pe un plan mai larg e jale. În loc de sati, indianca zilelor noastre este în stare să boscorodească sula mică a răposatului, budiștii au din ce în ce mai multă nevoie de șprițuri și de ciupercuțe ca să atingă nirvana și, ocupați să spargă norma la producția de tricouri Versace, chinezii au uitat de mult de rigorile confucianismului clasic.
Îmi puneam ciorbă zilele acestea și meditam cu tristețe la toate acestea, când, privilirilor mele uimite li s-a relevat o minune. Soarele de afară sclipea pe creștetul de inox al polonicului îmbrăcându-l în lumina adevărului și a creației și chiar din acel moment am avut o presimțire că mă aflu față în față cu dumnezeirea.
Căci la urma urmei ce suntem noi, în fața diversității și adevărului absolut decât niște boluri așteptând a fi umplute de zeama nutritivă a realității ce fierbe de către o divinitate cu forma, bunăvoința și consistența unui polonic?
Văzând ușurința cu care acesta înhață atât rasolul cât și cartoful, fără a-i păsa de căldura de iad a aragazului am avut revelația faptului că, de fapt și de drept, în mâinile mele strângeam singura divinitate cu adevărat ubicuitară, singurul dumnezeu adevărat.
Am leorpăit distrat ciorba, ca un adevărat Mesia ce devenisem, meditând la aspectul transcedental și dumnezeiesc al blagoslovitului instrument, la polivalența lui minunată și de oameni iubitoare, la perfecțiunea lui de icoană.
Sfântul Polonic este o zeitate blajină. Nu este o trinitate și nici nu este intolerant. Este alături de om și atunci când se luptă cu cratițele, și când vinul trebuie mutat cu pâlnia spartă și când mâncărimea perversă se ascunde adânc între umeri.
Nu își dorește cu adevărat preamărire (deși un pic nu i-ar strica) și până acum nu a reușit nimeni să mă convingă de faptul că, în creația universului, nu a avut un rol major.
Atunci când ai nevoie de el te acceptă fără discriminare, fie că ești alb, negru, hetero sau homosexual, politician sau om normal și, în afară de cocalari, pesediști și maneliști acceptă și iubește în mod egal pe toți.
Sfântul Polonic crede în evoluție, deși nu exclude creația, a făcut galaxiile, sau cel puțin nu le-a împiedicat să apară și încă se gândește dacă să mai permită multă vreme deriva continentelor.
Tot ce există și ne înconjoară este (dar în același timp nu este) fie creația lui, fie doar tolerat de El.
Simt cu fiecare zi ce trece cum mă umplu de convingere și de har.
Mă văd alegând calea monahală în preamărirea Preasfântului, desigur dacă o să vrea și vreo femeie să vină cu mine pentru că, din perspectiva sexualității, Sfântul Polonic urăște virginitatea, masturbația, poziția misonarului și femeia îmbrăcată.
Nu mă deranjează faptul că, aparent, până acum, această viziune religioasă a mea nu a prins. Sunt convins că în timp, cuprinși de har cu toții veți vedea lumina și veți înțelege adevărurile simple, izbăvirea profundă și mesajul generos al Sfântului Polonic.